Aurel Vlad, arhitectul financiar al Marii Uniri, omul care și-a ipotecat toată averea pentru plata soldelor militarilor din Gărzile Naționale Române

Foto: Aurel Vlad (1875-1953)

Cine a fost Aurel Vlad ?

Într-una din cele numai 5 fotografii de la Adunarea Națională de la Alba-Iulia apare Aurel Vlad, unul dintre cei 1.228 de delegați care au votat Unirea.

Aurel Vlad a fost arhitectul financiar al zilei de 1 Decembrie 1918. Între altele, și-a ipotecat toată averea pentru a plăti soldele militarilor din Gărzile Naționale române , scrie  https://www.digi24.ro , preluat de https://clalindar.wordpress.com/2018/08/07/cine-a-fost-arhitectul-financiar-al-marii-uniri-si-a-ipotecat-toata-averea-pentru-soldele-militarilor.

Fotografia făcută de Samuil Mârza îl înfățișează pe Aurel Vlad vorbind românilor veniți la Alba-Iulia. Era un om cu o reputație impecabilă, directorul generos al Băncii „Ardeleana”, și un orator excepțional.

Ca și alte mii de oficiali ai României unite, Aurel Vlad a fost închis de comuniștii aduși la putere de sovietici și a murit în temniță în 1953.

Locuința sa din Orăștie are nevoie de restaurare, iar costurile depășesc cu mult posibilitățile moștenitorilor.

Mihai Căstăian, istoric: „Trebuie găsit un scop. Adică să devină o casă memorială în condițiile în care proprietatea este privată. Fie la înțelegere cu aparținătorii, accesarea unui proiect, fie o fundație și intrăm în domeniul organizațiilor non-guvernamentale, fie o inițiativă a comunității, e vorba de municipalitate.”

Pasionat de matematici și latină, Aurel Vlad a avut o copilărie grevată de dificultăți. Mama, Aurelia, fiica marelui pașoptist Gheorghe Barițiu, a rămas în 1878 văduvă cu 4 copii. Cu sprijinul tatălui ei și al cumnatului, a reușit să le ofere o educație temeinică.

Totuși, Aurel nu și-a urmat inițial vocația sa pentru cifre. Politicile discriminatorii din Imperiul Austro-Ungar nu încurajau astfel de cariere. Elita națională a excelat în profesii liberale. Așa că Aurel Vlad și-a făcut studiile în Drept la Budapesta, șocând cu inteligența sa ieșită din comun cei mai exigenți profesori.

Întors în Transilvania și-a deschis un cabinet de avocatură la Deva și a finanțat pentru români burse, ziare, cercuri literare și muzicale. De asemenea, a finanțeat și inovații.

În toamna lui 1901, câștigă concursul pentru conducerea Băncii Ardeleana de unde dr. Ioan Mihu, un alt mare politician filantrop, decisese să se retragă.

Mihai Căstăian, istoric: „În 1903 rămâne vacant postul de deputat în plasa Dobra, se organizează alegeri și Aurel Vlad de pe poziția sa de director al Ardelenei reușește să câștige în dauna candidatului guvernamental (maghiar, n.r.). Și este primul, primul politician român intrat în Parlamentul de la Budapesta cu program național”

În perioada primului-război mondial, liderii comunităților românești sunt supuși unor serii întregi de constrângeri. Preoți, învățători, jurnaliști români au fost trimiși în lagărul de la Șopron, la granița austriacă. Multor notabili li s-au cerut declarații de fidelitate față de statul austro-ungar. Unii se adăpostesc în România, mulți își reduc activitatea publică.

Mihai Căstăian, istoric: „Se retrage la proprietatea sa de la Bobâlna, Ana Iancu născută Adamovici, provine din zona auriferă a Munților Apuseni, aveau o mare avere constând în aur. Au cumpărat această proprietate de la Bobâlna, locul de liniște și de gândire al lui Aurel Vlad.”

În toamna lui 1918, politica se precipită. La 12 octombrie, la Arad, Aurel Vlad se află printre politicienii cu care s-a sfătuit medicul și deputatul Alexandru Vaida-Voevod asupra textului pe care îl va citi la 18 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta. Documentul se numește „Declarația de Independență a Transilvaniei” și însemna practic desprinderea de Ungaria.

Mircea Vaida Voevod, nepotul lui Alexandru Vaida Voevod: „Era să fie linșat în Parlamentul de la Budapesta. A citit Declarația de Autodeterminare. Până s-au deșteptat, s-au ridicat în picioare, au început să arunce cu obiecte în el, era pregătită ușa din spate, ieșirea și la o ușă din spate a Parlamentului de la Budapesta îl aștepta o mașină. În aceeași noapte a plecat spre țară.”

Urmează organizarea gărzilor naționale românești subordonate Consiliului Național Român de la Arad. Și Alexandru Vaida-Voevod, și Aurel Vlad, cei mai bogați dintre politicienii ardeleni, iau împrumuturi substanțiale pentru care garantează cu propriile averi. Solda unui militar era de 5 coroane, iar a unui ofițer de 20.

Elena Vijulie, jurnalist Digi24: Fie numai pentru acest fapt că a fost ipotecată pentru finanțarea gărzilor naționale – casa lui Aurel Vlad merită să fie loc de pelerinaj.

La 2 Decembrie 1918, ia ființă Consiliul Dirigent al Transilvaniei, guvernul provizoriu până la alipirea definitivă la România. În acest organism, Aurel Vlad deține resortul finanțelor. După Tratatul de la Trianon/ Paris din 4 iunie 1920, Aurel Vlad a fost ministru al Cultelor și parlamentar național-țărănist.

Era preocupat de legislația financiară și ca banii publici să fie cheltuiți corect:

Mihai Căstăian, istoric: „Avea în momentele acela o fixație pentru cheltuielile Statului Major ale Armatei Române și atât de mult gesticula încât ușierii de la Parlament îi căutau manșetele, știți, cămășile se schimbau la o săptămână, manșetele și gulerele se schimbau în fiecare zi. Și atât de pornit era încât Iorga o amintește în memoriile sale.”

Ocupația sovietică a spulberat toate dilemele, succesele și controversele unei societăți care continua în viteză occidentalizarea începută de revoluționarii din 1848 deveniți miniștrii ai lui Carol I. După valurile de arestări și procese-mascaradă din 1946-1947 și 1948, urmează arestarea demnitarilor din epoca Unirii, ajunși la vârste venerabile.

Elena Vijulie, jurnalist Digi24: Aurel Vlad a fost arestat în noaptea de 6-7 mai 1950 în baza unui decret privind Unitățile de Muncă, nu a unui proces. Era o vastă acțiune a Securității în care au fost ridicați de asemenea Gheorghe Brăianu, Gheorghe Tătărescu, Pan Halipa, Constantin Argetoianu. Majoritatea aveau peste 70 de ani, nu erau o amenințare directă pentru regim, dar reprezentau resurse simbolice de care românii s-ar fi putut agăța în fața tăvălugului comunist.

În august 1953, pedeapsa administrativă de la Sighet a lui Aurel Vlad este prelungită cu 60 de luni. Dar el murise deja cu o lună în urmă, trist și îngrijorat, cu gândul la fiul său, Mircea, arestat în 1947 în urma unei înscenări și la soția sa despre care nu mai știa nimic.

Ana Vlad, femeia care înfruntase odinioară autoritățile maghiare cu serbările ei în limba română, fusese consemnată în domiciliu forțat la Blaj, unde a trăit în mizerie, adăpostindu-se ca o cerșetoare, alături de alți proscriși în gara orașului.

A murit în 1955 după ce obținuse în sfârșit permisiunea de a se întoarce la Orăștie.

Experți în studiului comunismului spun că angajații Securității și-au selectat victimele copiind numele din edițiile Monitorului Oficial din anii 1930-’40.

A fost o acțiune deliberată de exterminare a adevăraților conducători ai României…

MAREA UNIRE- ROMÂNIA LA 100 DE ANI. VIDEO

 

 

 

“Marea Unire – România, la 100 de ani” nu este o lecţie seacă de istorie, ci un documentar bazat pe oameni şi mărturiile acestora. Temerile, bucuriile şi speranţele lor însoţesc spectatorul pe parcursul celor 80 de minute, transformate într-o călătorie provocatoare pentru cei care vor să simtă emoţia.

Acest documentar prezintă atât momentul Marii Uniri, pus în contextul internaţional, dar evaluat şi de fiecare individ care are legătură cu ce s-a întâmplat în 1918.

România, la 100 de ani, înseamnă şi suferinţa celor care au fost despărţiţi de familiilor lor şi deportaţi.

Finalul deschis, invită la meditaţie, prin dorinţele exprimate de românii din Basarabia şi Bucovina de Nord despre ce mai pot aştepta din partea României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/12/01/unirea-de-la-1-decembrie-1918-un-eveniment-astral-al-istoriei-poporului-nostru/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/05/ziua-de-5-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/05/o-istorie-a-zilei-de-5-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – Un eveniment astral al istoriei poporului nostru

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918 reprezintă un eveniment central al istoriei poporului nostru, data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice româneşti într-un singur stat naţional – România.

Primul pas a fost făcut atunci când la 2 decembrie 1917 gubernia rusească Basarabia, parte a principatului Moldova anexată de Imperiul Rus, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, după care la 24 ianuarie 1918  a fost adoptată la Chişinău, Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia imperială, iar la 27 martie/9 aprilie 1918,  Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă, a votat Unirea Basarabiei cu Țara Mamă – România. 

La rândul sau, în data de 15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei a hotărât în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

În data de 1 decembrie 1918  în sala Casinei din Alba Iulia,  a avut loc Adunarea Națională, convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei, pentru a vota Rezoluția prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Atunci, Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, a declarat Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”, iar militantul unionist Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție în care se spunea :

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție a fost  adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională a procedat  la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membri; acesta la rândul său va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

Ziua de 1 decembrie, devenită din 1990 sărbătoare națională a României, este un eveniment nespus de însemnat al istoriei noastre, o dată cu o însemnătate aparte şi anume aceea a realizării scopului suprem al întregii națiuni române – MAREAUNIRE.

Istoria este un proces vital şi o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, un popor, o țară, astfel că semnificația zilei naționale reprezintă unul dintre pilonii pe care se reazămă şi  identitatea națiunii române.

Perfect integrat  valului revoluţionar  de renaştere naţională a popoarelor asuprite din Europa din statele Europei centrale şi răsăritene inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute  pe plan internaţional.

Guvernul Ungariei, crezând că va putea salva, în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, a lansat ideea unei federalizări.

Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Ungariei urma tradiţia sa binecunoscută, aceea de a căuta prin formule seducătoare să evite destrămarea statului artificial multinaţional, pe care nu-l mai puteau guverna şi în care ungurii erau net minoritari.

Ei credeau că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a  continua sistemul lor  anacronic de guvernare. 

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate, iar popoarele au decis cu rapiditate:

Adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia;

• La 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte;

• la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie);

• la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie) Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

• la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne;

• la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-1 în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context,uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

 

Respingând propunerile ungare, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite din fostul Imperiu Austro-Ungar, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta.

Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.

În Bucovina, care fusese anexată de Austria în 1774, a fost ales Consiliul Naţional Român care la 14- 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918.

În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale constituite pentru apărărarea localităţilor româneşti de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de l decembrie 1918 la Alba Iulia.

În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”.

În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:

„ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium – n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”

 

Adunarea Naţională, a avut caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., astfel că hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.

Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din l ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost un act legiferat, legalizat cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar.

A fost aşadar un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.

Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, iar saşii, şvabii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, fiind consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit, întru-cât acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române.

Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte, şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor care a stat atunci la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor.

Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei,… ca făcând parte din România”.

Iredentiştii unguri au făcut să curgă  valuri de cerneală după extirparea  cangrenei dualiste de pe trupul Europei central-răsăritene din 1918, sperând ca prin repetatele acţiuni  de măsluire neruşinate a trecutului vor putea să fundamenteze refacerea imperiului lor „milenar”.

După un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III .

Au fost prezentate potrivit  dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, încercându-se să se şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere.

Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Aşa a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii  – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali.

Astfel au fost posibile şi destrămarea în secolul  XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” – „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

O Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand:

„Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi sud.

Or, aceasta ar însemna revenirea Ia stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. 

Dacă Europa de azi pare să fi uitat ce primejdii pasc continentul nostru, este cazul ca măcar noi, în numele drepturilor noastre imprescriptibile, să-i mai aducem din când în când aminte!

România nu poate fi apărată decât de unirea în cuget şi simţire a tuturor românilor !

 

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, TRĂIASCĂ  ROMÂNIA  !

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C8%9Bional%C4%83_de_la_Alba_Iulia

http://www.dacoromania-alba.ro/

https://identitatea.ro/semnificatia-istorica-a-zilei-de-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei/