Centrul pentru Controlul Bolilor din Coreea de Sud (KCDC) a anunțat că pacienții care au fost testați pozitiv cu coronavirus după ce s-au vindecat, nu sunt contagioși

 

 

 

Ce au descoperit medicii sud-coreeni la pacienții reinfectați cu coronavirus ?

 

 

Pacienții care au fost testați pozitiv cu coronavirus după ce s-au vindecat și au fost externați nu sunt contagioși, au spus oficialii sanitari din Coreea de Sud, în cadrul unui anunț oficial, relatează CNN, citat de DIGI24.ro. și https://radiochisinau.md 

Potrivit https://edition.cnn.com/world, Centrul pentru Controlul Bolilor din Coreea (KCDC) a făcut anunțul după ce a realizat o analiză a 108 cazuri și după investigații epidemiologice pe 285 alte cazuri pentru a determina dacă pacienții cu coronavirus ar trebui să fie carantinați timp de două săptămâni după ce sunt externați.

 

 

 

 

Foto: Directorul centrului sud-corean pentru controlul bolilor, Jung Eun-kyeong,  în timpul unei conferințe de presă la Seul (Ahn Young-Joon / AP).

 

Medicii coreeni au testat 790 de contacte ale celor care s-au reinfectat după ce au fost declarați vindecați și externați din spital.

Au descoperit că niciunul dintre ei nu s-a infectat.

Ulterior anunțului, regula care cerea ca pacienții vindecați să petreacă 2 săptămâni în carantină a fost eliminată.

Directorul KCDC, Jung Eun-Kyeong, a spus că autoritățile sanitare încă nu au dovezi concrete cu privire la motivul pentru care unii pacienții sunt testați pozitiv din nou după vindecare, însă a adăugat că unii experți cred că este vorba de o detectare fals-pozitivă – testele detectează fragmente de virus mort.

 

Publicitate

RĂZBOIUL RECE SI MARILE SALE BĂTĂLII

 

 

 

 

 

 

BĂTĂLIILE DIN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

 

La începutul anului 1947, Marea Britanie, Franţa şi SUA doreau să ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică privind refacerea şi dezvoltarea economică a Germaniei. Fostul stat nazist era împărţit în zone de ocupaţie şi principalii învingători ai celui de-al Doilea Război Mondial nu aveau o viziune comună privind viitorul Germaniei.

În iunie 1947, Statele Unite au adoptat Planul Marchall, ce a prezentat un angajament de asistenţă economică pentru statele ce au fost distruse în război.

Conducătorul statului sovietic Iosif Stalin a primit Planul Marchall ca o tentativă a ţărilor occindetale de a limita influenţa politică a statului sovietic în Europa de Est, şi a ordonat conducerii sovietice să înceapă elaborarea unui contraplan celui american, sub numele de Planul Moltov, care prevedea ca statele din Europa Centrală şi Est să formeze un nou sistem economic socialist postbelic.

Guvernele statelor din Europa de Vest susţinute de SUA au încheiat un acord cu privire la fuziunea zonelor vest-germane într-un sistem administrativ federal, totodată se începe procesul de reindustrializare şi reconstrucţie a economiei Germaniei, inclusiv prin introducerea monedei noi – marca germană.

Ca răspuns, guvernul sovietic, la 24 iunie 1948 ordonă tupelor sale să începă blocada Berlinului de Vest. Autorităţile sovietice nu permiteau trecerea în Berlin a produselor alimentare, a materiei prime şi a materialelor de construcţie. Forţele militare americane împreună cu cele engleze au organizat un pod aerian prin care se transportau produse alimentare şi materie primă.

Serviciile speciale sovietice au încercat prin intermediul partidelor de stânga germane să deturneze alegerile ce se efectau în Berlinul de Vest, dar la secţiile de votare s-au prezentat 86% de alegători, partidele pro-sovietice au pierdut.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La începutul anului 1948 a devenit clar că blocada Berlinului de Vest nu a avut efectul ce a fost aşteptat de către conducerea sovietică, autoritatea SUA ca protectoare a democraţiei a crescut, iar statul sovietic tot mai mult începea să fie privit ca un stat agresor.

În asemenea condiţii Iosif Stalin este nevoit să ordone oprirea blocadei Berlinului de Vest, care a prezentat o primă victorie în Războiul Rece a statelor democratice faţă de cel sovietic.

În această perioadă, pentru prima dată începe să fie folosit termenul de Războiul Rece de către diferiţi politologi din Occident.

Criza din Berlin i-a stimulat pe conducătorii ţărilor democratice să formeze un bloc militar de apărare faţă de expansiunea regimurilor totalitare.

La 4 aprilie 1949 şefii misiunilor diplomatice din S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda, Islanda, Portugalia, Danemarca și Luxeburg semnează la Washington un tratat ce va purta denumirea de Tratatul Atlanticului de Nord.

O altă confruntare militară în Războiul Rece a fost Războiul din Coreea, ce a debutat la 25 iunie 1950. Conflictul a prezentat un război dintre Republica Coreea (Coreea de Sud) susţinută de către S.U.A., Marea Britanie şi Republica Populară Democratică Coreeană (Coreea de Nord) susţinută de către China şi URSS.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în Coreea de Nord se aflau trupe sovietice, iar în Coreea de Sud se aflau forţe militare americane. În zona de ocupaţie sovietică a fost formată de către serviciile speciale sovietice Republica Populară Democratică Coreeană, având un regim comunist autoritar după modelul celui stalenist, iar ca conducător fiind Kim Ir-Sen.

În Coreea de Sud forţele pro-democratice au învins şi nu doreau ca în Coreea să fie instalat un regim comunist stalinist autoritar. După mai multe tratative privind unificarea ţării, conducerea comunistă a Coreei de Nord ia decizia de a unifica naţiunea prin război.

La 25 iunie Coreea de Nord a invandat Coreea de Sud începând o ofensivă masivă având în dotare armament şi tehnică militară sovietică. Armata Coreei de Nord a ocupat capitala Coreei de Sud, Seul.

Forţele militare americane şi ale Naţiunilor Unite au intervenit în apărarea Republicii Coreea. Preşedintele SUA la numit pe generalul Douglas Mac Arthur comandatul trupelor americane din Coreea.

Generalul Mac Arthur i-a hotărârea să efectueze un atac masiv de pe mare datorită faptului că armata americană despunea de superioritate în flota militară şi în aviaţie. După un bombardament masiv a aviaţiei, unităţile americane au debarcat în spatele linei de apărare a armatei Nord Coreene, efectuând un atac din spate.

Consilierii sovietici militari îi recomandau lui Kim Ir-Sen să retragă trupele sale din Coreea de Sud cu cedarea Seulului, la care conductorul Coreei comuniste a respins această propunere categoric, ca rezultat armata Coreei de Nord a fost distrusă, iar acţiunile militare au trecut pe teritoriul Coreei comuniste.

Republica Populară Coreeană era în pragul unei catastrofe și în ajutor a intervenit armata populară a Chinei, formând două grupuri de armată cu un număr de 200000 şi 500.000 de soldaţi, care au început o ofensivă masivă cu recucerirea Seulului. Generalul Mac Arthur a ordonat ca să fie bombardate bazele militare a armatei Chineze din Manciuria.

În 1951 se stabileşte linia frontului şi se inițiază tratative de încetare a focului care se demarau cu întreruperi şi efectuarea unor operaţiuni militare cu caracter tactic.

Un eveniment de cotitură în încheierea tratativelor de pace, a constituit moartea în 1953 a conducătorului sovietic Iosif Stalin, ce a dus la cedări din ambele părţi şi la închierea unei înţelegeri privind încetarea focului.

Linia de demarcare între cele două state Coreene a devenit pararela 38. În războiul din Coreea au murit 1,5 milioane de nord-coreeni, 1,3 milioane de sud-coreeni, 900000 de chinezi și 34 000 de soldaţi americani.

Acest război a dus la dezmembrarea poporul coreean în două state ce se află într-o stare de război până în zilele noastre. O altă confruntare de proporţie a avut loc în 1962 în Marea Caraibelor, numită criza rachetelor din Cuba.

După venirea la putere în Cuba a partidelor de stânga în frunte cu Fidel Castro, conducerea sovietică a considerat că a venit timpul favorabil de a da un răspuns acţiunilor americane de amplasare a bazelor militare la hotar cu Uniunia Sovietică şi i-a hotărârea de a instala pe insula Cuba rachete de rază medie cu focoase nucleare.

La 14 septembrie 1962 serviciile de spionaj americane au descoperit pe insula Cuba baze militare sovietice unde se efectuau lucrări privind instalarea rachetelor SS-4 care purtau focoase termonucleare şi dispuneau de o rază de atac de 2000 kilometri.

Preşedintele SUA, John F. Kennedy, în regim de urgență, a convocat Comitetul Executiv (ExCom) format din consilieri militari, diplomaţi, jurişti și politicieni. Au fost înaintate două propuneri, dintre care prima viza efectuarea unui atac de către aviaţia americană şi distrugerea bazelor militare sovietice, iar cea de-a doua prevedea începerea blocadei Cubei cu înnaitarea unui ultimatum conducerii sovietice. Preşedintele Kennedy s-a pronunțat pentru cea de-a doua propunere.

La principale canale de televiziune au fost întrerupte emisiunile şi s-a anuţat că va avea loc o declaraţie a preşedintelui SUA. Într-un discurs televizat preşedintele american a anuţat că pe insula Cuba militarii sovietici duc lucrări de instalare a rachetelor cu focoase nucleare ce prezintă un pericol pentru SUA şi a anuţat începerea blocadei maritime a Cubei. Totodată, Kennedy a avertizat conducerea sovietică: orice stat ce va fi atacat de pe insula Cuba va fi calificat drept atac la Statele Unite.

Ultimatumul înaintat de către Kennedy a pus ambele tabere în pragul unui război nuclear ce putea avea urmări tragice pentru întreaga omenire. Conducerea sovietică a fost luată prin suprindere, iar conductorul statului sovietic, Nikita Hruşciov, s-a pomenit într-un impas.

Preşedintele SUA, în asemenea condinţii, a dat dovadă de măiestrie diplomatică. El i-a propus conducătorului sovietic o înţelegere de compromis: sovieticii retrag de pe insula din Caraibe armamentul nuclear, iar americanii retrag rachetele cu încărcătură nucleară din Turcia. Această propunere a fost acceptată de conducerea sovietică. După încheierea conflictului, ambele părţi depuneau eforturi considerabile să prezinte înţelegerea dată că o victorie.

Un alt conflict militar de proporţii ce s-a născut în urma Războiului Rece a fost războiul din Vietnam. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, teritoriul de azi al Vietnamului, al Laosului și al Cambodgiei prezenta un teritoriu unit sub denumirea de Indochina, fiind o colonie a Franţei.

Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în Vietnam începe mişcarea de eliberare naţională, în urma căreia autorităţile franceze sunt nevoite, în 1954, să se  retragă.

Însă conducerea franceză, înainte de a evacua administraţia, i-a hotărârea de a provoca un război civil. Fosta provincie  a fost divizată în Vietnamul de Sud, unde erau populare partidele de dreapta, formîndu-se Republica Vietnam cu capitala Saigon şi Vietnamul de Nord unde se afla la putere partidul comunist în frunte cu Ho Chi Minh, care au format Republica Populară Democrată Vietnam cu capitala Hanoi şi care doreau să unifice întreaga ţară sub o conducere comunistă.

În Vietnamul de Sud  în fruntea statului a venit preşedintele Ngo Dinh Diem, care a stabilit o dictatură autoritară  şi tototată a început o înflorire a corupţiei. Autorităţile din Republica Vietnam erau susţinute de către SUA, care nu doreau ca în zona Oceanului Pacific să se formeze regimuri comuniste.

Americanii susţineau la început economic și financiar regimul de la Saigon, dar în această perioadă, în Vietnamul de Sud, s-au unit partidele cu caracter naţionalist şi cu caracter comunist, ce purtau denumirea de Viet Cong care au început să formeze detaşamente militare de gherilă, fiind susţinute de către forţele militare a Vietnamului de Nord.

Autorităţile americane au început masiv să asigure armata Vietnamului de Sud cu armament şi munţii, după care au venit instructori militari americani și încep bombardamentele masive a aviaţiei americane a Vietnamului de Nord.

Dintre forţele terestre ale Armatei Americane, la început s-au implicat trupele speciale, precum aşa numitele ”berete verzi”, după care tot mai multe unităţi ale armatei regulate erau nevoite să se implice.

Generalii americani doreau într-o bătălie generală să distrugă armata Vietnamului de Nord. Statul Sovietic a acordat Vietnamului comunist un ajutor militar masiv, ceea ce i-a permis trupelor vietnameze să reziste atacurilor aviaţei americane şi totodată, să refacă unităţile militare ce erau distruse în luptele cu armata americană  şi sud-vietnameză.

Totodată, acest război prezenta pentru americani un bun poligon pentru testarea noilor invenţii militare. Orice nouă armă ce urma să fie în dotarea armatei americane, trebuia să treacă un examen în Vietnam. Anume în acest conflict militar, pe larg a fost folosit computerul. În perioada dată este inventat și internetul.    

Cele mai crâncene lupte au avut loc în anul 1968, când comandamentul armatei Vietnamului de Nord i-a hotărîrea de a se implica într-o bătălie generală cu forţele militare a Vietnamului de Sud şi cu unităţile militare ale SUA ce luptau în Vietnam.

La începutul anului 1968 armata populară a Vietnamului de Nord atacă şi asediază baza militară americană Khe Sanh. Conducerea Pentagonului a fost categoric împotrivă ca trupele  americane să fie retrase din baza dată, deoarece acest eveniment putea fi privit ca o înfrângere  nu doar de catre duşmanii SUA, dar şi de societatea civilă americană care tot mai mult critca acest război.

În bătălia pentru baza Khe Sanh, armata americană a folosit cel mai performant armament de care dispunea. Canalele de televiziune americane prezentau în direct reportaje despre mersul acţiunilor militare. 

Armata vietnameză a început să sape un sistem de tuneluri ce puteau permite pătrunderea soldaţilor vietnamezi în bază.

Bombardierele americane strategice B-52 au coborât la o înălţime joasă, bombardând masiv sistemul de tuneluri în care se aflau soldaţii vietnamezi. Această acţiune a prezentat momentul de cotitură în lupta pentru această bază militară americană.

Conducerea militară a armatei Vietnamului de Nord este nevoită să ordone retragerea trupelor. În acelaşi timp, detaşamentele de gherilă a Viet Cong-ului şi unităţile speciale ale Armatei Populare Vietnameze încep ”operaţiunea (Ofensiva) Tet”, ce prevedea ocuparea clădirilor administrative din Vietnamul de Sud  înainte de intervenția trupelor americane şi proclamarea unui guvern al unităţii naţionale.

Dar armata sud-vietnameză a rezistat atacurilor organizate, totodată, unităţile americane au acţionat rapid şi mobil, distrugând centrele de comandă a armatei nord-vietnameze, după care cu armata Vietnamului de Sud au trecut în contraofensivă, distrugând unităţile de elită ale Armatei Vietnamului de Nord.

Ambele operaţiuni s-au încheiat cu victoria trupelor americane, dar în SUA tot mai mult creşte nemulţumirea faţă de acest război. Societatea civilă americană cerea ca soldaţii americani să fie evacuaţi din Vietnam. 

Odată cu venirea în Casa Albă a preşedintelui Richard Nixon, începe retragerea lentă a trupelor americane, deoarece  trupele Vietnamului de Nord în urma Ofensivei Tet a avut mari pierderi şi la momentul dat nu prezenta pericol pentru Armata Republicii Vietnam.

În urma retragerii trupelor americane şi scăderea ajutorului economic se începe o criză economică, care a dus la creşterea nemulţumirii în rândul populaţiei  Vietnamului de Sud. Serviciile speciale nord-vietnameze încep să organizeze manifestaţii de nesupunere civică, făcând apel la susținerea din partea trupelor Vietnamului comunist.

Apogeul acestei mişcării a fost luarea cu asalt la 30 aprilie 1975 a capitalei Vietnamului de Sud, Saigon, de către trupele Armatei Populare Vietnameze, ceea ce a marcat sfârşitul războiului.

În 1976 conducerea Republicii Populare Vietnam anunţă unificarea Vietnamului şi formarea Republicii Socialiste Vietnam.  În urma acestui război și-au pierdut viața 48 mii de soldaţi americani și mai mult de un milion de vietnamezi. După încheierea acestui război, conducerea SUA a adoptat o hotărîre de a reforma Armata Americană din una de recruţi, în una profesionista.

 

Ultima confruntare militară dintre Occident şi Uniunea Sovietică a avut loc în Afganistan.        

La începutul anului 1979 în Afganistan au loc un şir de lovituri de stat, în urma cărora la putere vine preşedintele Amin.

Serviciile speciale sovietice tot mai mult se implicau în confruntarea politică internă din Afganistan. Conducerea de la Kremlin avea suspiciuni în legătură cu dorinţa preşedintelui Amin de a încheia o alianţă cu americanii.

Conducerea KGB-ului ia hotărârea să fie organizată în capitala Afganistanului, Cabul, o lovitură de stat de către unităţile speciale ale KGB-ului şi ale armatei sovietice.

În seara zilei de 25 decembrie 1979, este luat cu asalt palatul preşedintelui Afganistanului Amin. În același timp, sunt ocupate clădirile administrative din Cabul și în capitala Afganistanului a intrat divizia de paraşutişti din Pskov şi Vitebsk, care au ocupat întreg oraşul.

Conducerea sovietică era convinsă că acţiunile militare vor ţine  câteva luni, după care forţele militare vor fi retrase. Dar intervenţia trupelor sovietice a trezit o nemulţumire generală nu numai în Afganistan, dar şi în întreaga lume musulmană.

Principalele curente religioase musulmane – cel sunit şi şiit, care permanent se află într-o confruntare, s-au unit împotriva trupelor sovietice.

 Statele din Europa Occindetală şi SUA au condamnat intervenţia militară sovietică. Serviciile speciale americane au primit invanzia sovietică din Afganistan, drept o şansă de a lua o revanşă pentru înfrâgerea din războiul din Vietnam.

Conducerea Statelor Unite a acordat  opoziţiei unite islamice ajutor militar, financiar și propagandistic. O parte din statele musulmane, precum Pakistan, Arabia Saudită și Iranul, de asemenea s-au implicat în acest conflict, acordând ajutor grupărilor militare ce luptau contra trupelor sovietice.

În același timp, statul sovietic primeşte o lovitură economică. SUA, împreună cu statele din OPEC, scad preţurile la petrol pe piaţa mondială, care mai târziu va avea urmări grave pentru economia sovietică.

În Pakistan au fost organizate baze de pregătire a detaşamentelor musulmane ce luptau contra trupelor sovietice. O operaţiune militară ce urma să dureze timp de trei luni, s-a transformat într-un război îndelungat, unde în condiţii geografice de munte, principala forţă nu o reprezentau unităţile blindate, dar trupele cu destinaţie specială.

Unităţile militare sovietice erau nevoite să poarte un  război de gherilă cu detaşamentele afgane care aveau mari pierderi umane, dar  se completau la bazele de pregătire din Pakistan. Conducerea sovietică se afla înr-un impas neavând un plan real de soluţionare a acestui conflict.

Comandamentul Armatei Sovietice înainta propuneri ca trupele afgane a regimului prosovietic de la Cabul să fie înarmate şi instruite la cel mai înalt nivel, după care trupele sovietice să fie retrase.

Se încep un şir de operaţiuni speciale ale armatei sovietice, ce aveau ca scop distrugerea detaşamentelor de elită a opoziţiei unite, totodată, serviciile speciale sovietice au provocat diverse conflicte între liderii opoziţiei afgane dorind s-o dezbine. 

La începutul anului 1987 problema războiului din Afganistan devine tot mai mult discutată în societatea sovietică, datorită începutului unor procese de restructurare a statului sovietic. În armata sovietică ostaşii erau recrutaţi. Decesul a unui mare număr de tineri, într-un război care nu avea nimic cu apărarea patriei, trezea o mare nemulţumire şi o cerinţă tot mai mare ca armata sovietică să fie retrasă.

În acelaşi timp, în statul sovietic, se începe o gravă criză economică ce nu mai permitea continuarea războiului.

 

 

Noua conducere sovietică, în frunte cu M. S. Gorbaciov, i-a decizia de a retrage trupele. La 15 mai 1988, oficial, începe evacuarea trupelor sovietice din Afganistan, care sfârșește la 15 februarie 1989.

Ultimul militar sovietic care a trecut hotarul dintre Afganistan şi Uniunea Sovietică, a fost generalul Gromov – ultimul comandant a trupelor sovietice din Afganistan.

În războiul din Afganistan și-au pierdut viața 14 mii de ostaşi sovietici și  50 mii au fost răniţi. Au fost doborâte 109 de avioane, 322 de elicoptere, distruse 147 de tancuri, 1314 maşini blindate, 432 de tunuri, 11370 de automobile.

În războiul din Afganistan au participat 572 de mii de militari, dintre care 60 mii de ofiţeri şi 100000 ostaşi a trupelor speciale. Kremlinul a investit în acest război 70 miliarde de dolari. Înfrângerea sovietică din acest război a prezentat un exemplu de putrezire a sistemului sovietic – un catalizator care va duce la destrămarea URSS.

Conflictul militar din Afganistan a prezentat o ultimă confruntare a Războiului Rece.

La 3 decembrie 1989, conducătorul statului sovietic M. S. Gorbaciov şi a SUA George H. W. Bush, au declarat la summitul din Malta, Războiul Rece încheiat.   

 

Sergiu Munteanu, cercetător științific, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

http://istoriamilitara.org/

AFP: Coreea de Sud a anunţat că urmează să creeze în 2012 un fond destinat finanţării unei eventuale reunificări cu Coreea de Nord

Coreea de Sud se pregăteşte de o reunificare cu nordul

 

Seul, 5 ian. /MOLDPRES/. Coreea de Sud a anunţat joi că urmează să creeze în 2012 un fond destinat finanţării unei eventuale reunificări cu Coreea de Nord, ipoteză relansată după moartea liderului de la Phenian Kim Jong-Il, semnalează Coreea de Sud a anunţat joi că urmează să creeze în 2012 un fond destinat finanţării unei eventuale reunificări cu Coreea de Nord semnaleaza AFP, recepţionată de AGERPRES şi MOLDPRES.

Ministerul Unificării, însărcinat cu relaţiile dintre cele două ţări, a informat că una dintre priorităţile sale în acest an va fi pregătirea efectivă pentru o eventuală reunificare, cadru în care va fi instituit şi acest fond.

Ministerul nu oferă niciun detaliu cu privire la fonduri şi provenienţa lor. Preşedintele sud-coreean Lee Myung-Bak menţionase în 2010 o taxă specială.

Costurile reunificării – nordul este de 20 de ori mai sărac decît sudul (ca venit raportat la numărul de locuitori) potrivit estimărilor Băncii centrale coreene – diferă în funcţie de surse.

Un studiu realizat de Ministerul Unificării evaluează la 249.000 miliarde de won (167,5 miliarde de euro) cheltuielile pentru primul an, adică un sfert din Produsul Intern Brut sud-coreean.