CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Grupul de la Frankfurt, corectitudinea politică și „ștergerea”lui Beethoven

Pasul care urmează

Varsity”, o revistă independentă a Universității Cambridge, arată cam cât de mult a decăzut mediul universitar.

Un articol recent își pune problema dacă a venit timpul să-l „ștergem” pe Beethoven. Mă rog, sensul în care se pune problema este cel similar dărâmării statuilor de peste Ocean: Beethoven ar trebui anulat, interzis, șters cu totul.

Motivele sunt multiple, spun ei. Printre acestea enumerăm:

– Simfonia a cincea este „un memento al excluziunii și elitismului specifice muzicii clasice”(conform revistei Vox)- Simfonia a noua ar reprezenta „furia ucigașă a unui violator incapabil să ajungă la eliberare”(conform muzicoloagei feministe Suzan McCary);

– Beethoven ar fi vinovat pentru renașterea naționalismului german, ceea ce, într-o lume corectă politic precum cea a noastră este de neacceptat;

– Statutul său central în muzică, faptul că este cel mai interpretat compozitor, este, de asemenea un păcat al compozitorului deoarece nu există o egalitate, o uniformizare a compozitorilor interpretați.
În acest context, imbecilul care scrie articolul se întreabă dacă n-a sosit timpul ca Beethoven să fie pur și simplu cenzurat, șters din istoria muzicii, interzis.

Răspunsul este nu, însă motivul și argumentația reprezintă mostre de tembelism în sine.

A decedat Ludwig van Beethoven, compozitor german - Infoazi

Ludwig van Beethoven (n.16 decembrie 1770, Bonn – d. 26 martie 1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii, considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii.

Conform autorului, cenzurarea lui Beethoven n-ar rezolva problema întrucât, în lipsa sa, un alt compozitor (precum Mozart de exemplu) ar câștiga o poziție centrală în muzică, revenindu-se la elitism și excludere. Așadar, nu doar Beethoven ar fi vinovat ci întreaga muzică clasică.

Soluția, așadar, este cea identificată de jigodiile Grupului de la Frankfurt, în special Adorno, anume înlocuirea muzicii clasice cu o variantă mai ușoară, accesibilă marelui public, mult mai democratică din punctul de vedere al uniformității și uniformizării.
Să ne întoarcem puțin în timp.

Când a luat avânt fenomenul muzicii ușoare? Evident, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Campionul absolut al „mutației” a fost reprezentat de SUA și Anglia care, pe valul radioului și al televiziunii, au promovat masiv muzica ușurică de tipul celei pop, rock, jazz, etc.

În mod evident, aceste mutații au fost puse la cale de jegurile care, prin intermediul serviciilor secrete, au condus un atac de proporții nemaivăzute până acum la adresa tradițiilor, culturii și civilizației omului.

Atât muzica clasică, cât și cea populară – specifice tuturor culturilor lumii – au fost înlocuite cu variantele soft, de îndobitocire, a unor curente muzicale servind strict spălării creierului.
Poate că, ajunși în acest punct, mulți dintre cei care sunt adepții unor genuri muzicale îmi vor sări în cap spunându-mi cât de aberant este punctul meu de vedere.

Spre deosebire de ei, eu pot privi lucrurile cu detașare și din unghi strict cultural.

Muzica populară este muzica intimă a unui popor, cea care transmite obiceiuri și sentimente, care menține o anumită cultură orală necesară păstrării forței de gravitație în jurul valorilor fundamentale ale unui neam.

Muzica clasică este expresia cea mai înaltă a unei culturi, sintetizarea aspirațiilor unui popor, a valorilor sale fundamentale care, în ultimă instanță, devin universale.

În opoziție cu acestea sunt „bucățelele” muzical-instinctuale ale secolului XX, fără nicio bază, menite strict a spăla creierul celor care le ascultă. Azi se cântă Gigel, mâine se cântă Costică și toată lumea l-a uitat pe Gigel.

Cam așa funcționează industria. Dincolo de personaje – care și ele trebuie să semneze un pact cu diavolul pentru a accede la „celebritate” – rămân „valorile” din spatele melodiilor: aceleași sloganuri repetate până la absurd, ritmuri aberante, sunete agresive s.a.m.d.

Ce-i cu toate acestea? Unul care ar avea o minimă cultură psihiatrică ar înțelege cum, în toate acestea, avem punerea în practică a unor elemente programatice de îndobitocire și spălare a creierului.

Poate dați un ochi pe „realizările” lui Serge Moscovici pentru a înțelege ce anume vi se întâmplă.
Tentativa de cenzurare a lui Beethoven nu e întâmplătoare. Ea vine în contextul mișcărilor tembelizatoare ale armatelor lui Soros.

BLM, MeToo cărora li se adaugă celelalte „inițiative colorate”, toate acestea sunt buldozere ale prezentului cu reverberații puternice în viitor. Ele sunt efecte ale conspirațiilor puse la cale în anii 50-60 (mișcarea psihedelică, Festivalul „Vărsătorului” de la Woodstock s.a.m.d.) și, în același timp, se constituie în cauze ale efectelor pe care ar trebui, din nou, să le vedem în viitor. Sunt semințe ale „recoltelor viitoare”.
Dar care ar putea fi aceste efecte? – vă veți întreba. E simplu: pentru ca întreaga artificialitate a noilor construcții politico-(i)morale să se poată menține este nevoie ca exemplele trecutului să dispară, iar istoria, în întregul ei, să se reseteze.

Cum se poate face aceasta mai bine altfel decât prin ștergerea ei?
Dacă veți avea curiozitatea să studiați istoria din punctul de vedere al Uniunii Europene, veți constata cum totul se învârte în jurul unei mitologii creatoare situate în perioada postbelică, atunci când „persoanele iluminate ale Europei au hotărât să pună fundamentele unei construcții având ca efect eliminarea războaielor de pe Continent”.

Cam atât. În rest doar corectitudine politică și ruperea efectivă a rădăcinilor istorice. Pentru UE istoria începe undeva prin anii 60, restul fiind irelevant și absolut ne necesar.
La fel este și cu mișcarea actuală, în care articolul din Varsity este doar un pion, un vector minor care se alătură milioanelor de alți vectori mai mult sau mai puțin cunoscuți, promovați intens de mass media, muzică, film, spectacole s.a.m.d.

Individul se trezește astfel într-o mare în care el singur pare a avea alte opinii, în timp ce „toată lumea cântă un alt refren”. Iar când se întâmplă un asemenea fenomen, respectivul individ are de ales: ori cântă împreună cu turma, ori se auto-exclude devenind ținta oprobriului public.
Așa funcționează întreaga mașinărie de zgomot care, de aproape un secol, ne creionează opiniile, gusturile și cam tot ceea ce reprezentăm noi ca oameni.

A rămâne normal într-o asemenea lume nu poate fi realizat decât dacă-ți pui doape în urechi și-ți acoperi ochii întorcându-te la valorile de bază, scrie https://trenduri.blogspot.com/search/label/Istorie.

Dar e oare capabil omul de azi să producă o asemenea ruptură? E el capabil să meargă contra curentului compus din miliarde de imbecilizați?
Suntem la doar 250 de ani de la nașterea lui Beethoven, un titan al muzicii, un spirit ales, reprezentant al unei civilizații apuse. Sunteți pregătiți să abandonați și voi cultura pentru a vă scălda în lăturile care provoacă atâta plăcere vulgului?

Sunteți gata să vă lăsați copiii de izbeliște pentru ca apoi să urmăriți înmărmuriți cum ei înșiși devin niște monștri, niște ratați instinctualizați până la grotesc? Sunteți gata să faceți pasul sau deja l-ați făcut?

07/08/2021 Posted by | analize | , , , , | Lasă un comentariu

Întoarcerea bolşevismului şi ”comisarii digitali”

 

Bolșevicii s-au întors și nu vor pleca prea devreme. Ce-i de făcut?

 

Bolșevicii s-au întors

 

Bolșevicii s-au întors. Nu neapărat doctrinar, cât ca strategie și tactică de cucerire a spațiului și agendei publice, în cele din urmă a statului, și de identificare și combatere a ”dușmanilor poporului”, constată http:// cuvantul-ortodox.ro/bolsevicii-s-au-intors 

În cele ce urmează, vom vorbi despre armele lor preferate, umilirea în public și demascarea, dar vom încerca, de asemenea, să propunem o posibilă cale de răspuns a celor ce se regăsesc în postura de conservatori.

Să lămurim un aspect: nu la oameni cu concepții de stânga sau progresiste ne referim aici, oameni care au, pur și simplu, viziunea lor despre lume și rosturile ei, ci la un soi nou, digitalizat, de comisari culturali.

Pe care îi găsim deghizați în ”societate civilă”, diverse platforme de ”apărare” a drepturilor omului (mai bine zis, de impunere a drepturilor unora în detrimentul altora), de inițiative de ”salvare” a democrației de vot și a statului de drept de domnia legii.

Sunt activiști profesioniști, trolli ai agorei, uneori stipendiați, beneficiind de trainiguri, alteori oportuniști isteți care înțeleg unde bate vântul și se aruncă la pradă.

Sunt cei care ”salubrizează istoria” și ”igienizează” spațiul public, eliminând simboluri istorice și persoane care au alte vederi ce deviază de la linia de partid și de stat.

Sunt cei care înveninează stările de spirit, tensionând și distrugând orice fel de punte între oameni diferiți, dar, altfel, dispuși să coopereze.

Sunt cei care vor să impună gândirea unică.

Armele preferate ale activiștilor autointitulați democrați sau progresiști au devenit, după model americano-leftist, „public shaming”-ul și „call out”-ul.

”Public shaming”-ul este atunci cand rușinezi, umilești în public o persoană, de regulă publică, însă nu neapărat, pentru o declarație, o atitudine sau o acțiune sau pentru că pur și simplu este, într-un fel sau altul, ofensator (”offensive”) față de cine știe de sensibilități revendicative.

Un proprietar de cofetărie care nu vrea să facă tort cu simboluri gay, de pildă, ca să iau un exemplu concret, poate fi expus pe rețelele de socializare spre o astfel de umilire în public, ca represalii pentru ofensa adusă ”comunității” LGBTQ.

 

 

Lupta impotriva propagandei de stat

 

 

Și de la linșajul online,la cel real,este doar un pas.

Sau un profesor care refuză să folosească sau nu nimerește, din grabă și confuzie, pronumele revendicat al unui student transgender, opresându-i, astfel, identitatea, poate fi supus protestelor și dat afara.

Evident, internetul a făcut din această practică o armă redutabilă de intimidare, distrugere, compromitere a cuiva. A oricui.

Efectul de contagiune și de amplificare al onlineului face ca un astfel de act de represalii să capete proporții uriașe și, poate, definitive, asupra biografiei unei persoane care, altfel, nu are alt păcat decât că a supărat pe cine nu trebuie.

”Public shaming”-ul, cum spuneam, este arma preferată a tuturor predicatorilor toleranței și corectitudinii politice, lucru ce ar părea paradoxal, pentru cine crede că aceste valori sunt promovate pentru ce sunt ele în sine și nu pentru un exercițiu complex de putere, dominare.

Spre deosebire, ”call out” este atunci când demaști pe cineva, dibuind în spatele cuvintelor și atitudinilor sale, aparent inofensive, macabre și rele motivații. Ești conservator cu privire la căsătorie?

Asta înseamnă, de fapt, că vrei să elimini homosexualii din societate. Nu ești de acord cu eliminarea busturilor lui Vulcănescu din spațiul public? Ești antisemit.

Demascarea e diferită de umilirea în public, deși duce la același rezultat, stigmatizarea și marginalizarea socială, prin faptul că te deposedează radical de atributele cetățeniei și ale onorabilității prin simple procese de intenție, acuzații și false atribuiri, dar lătrate viguros și cu convingere.

Umilirea în public se referă, ”măcar”, la o reacție față de ceva. Demascarea este, însă, destinată nu celor ce se împotrivesc unui anume curent sau mers al lucrurilor, ci celor care caută, oarecum naiv, să rămână în ”mainstream”.

Umilirea in public și demascarea nu sunt noi în istorie. Prima are o sănătoasă tradiție medievală și e soră bună cu vânătoarea de vrăjitoare, ambele mărci (re)înregistrate ale progresiștilor.

Folosirea lor cu atâta eficiență in spațiul public este, însă, de dată mai recentă. Ele au făcut parte din armele preferate de intimidare ale bolșevic-staliniștilor.

Gazeta de perete și demascarea au fost practici prin care oponenți sau simpli oameni care gândeau diferit erau marginalizați, excluși sau chiar eliminați din viața socială sau/și a partidului.

Este o ironie a sorții (sau o răzbunare a istoriei?) faptul că aceste arme non-fizice de distrugere în masă au ajuns să se mute din defuncta URSS în încă în viață SUA.


Ce-i de făcut?

Desigur, astfel de tactici de vânare și anihilare a adversarului (generic vorbind, dar fără să intrăm în detalii, căci nu e locul aici, ”conservatorul român”) se practică și în online-ul românesc.

Ele trebuie denunțate ca atare, iar mitologia, narațiunea folosită, deconstruită minuțios.

Conservatorul român este, într-adevăr, vânat, etichetat, demascat, uneori umilit în public (adică, de fapt, pe Facebook).

Dar, a la guerre comme à la guerre.

Soluția nu este victimizarea sau (auto)plângerea de milă față de prigoana și persecuția dezlănțuite de oamenii răi asupra celor buni.

Soluția nu poate fi nici un răspuns în aceiași termeni, căci penser contre c’est penser même, ci, mai degrabă, un angajament conștient în această confruntare ce se duce, în ultimă instanță, cu ”lumea” și cu ”duhurile răutății”.

Dar, acest lucru sună cam stereotip. În plus, o postură ademenitoare, dar, în fapt, ineficientă, pe alocuri chiar comodă, o reprezintă cantonarea în ”colțul albastru” al conservatorismului doctrinar ce se mulțumește să repete, uneori stereotip, aceleași teze despre neomarxismul cultural, corectitudinea politică, etc.

Poate avem nevoie, totuși, de altceva.

De exemplu, de o precizare răspicată a ceea ce vrem noi și de o confruntare, în cuvânt, în spațiul public, cu adversarii ideologici care să fie dusă inclusiv pe ”terenul” pe care l-au ocupat abuziv.

De fapt, nu atât pe terenul devenit al lor, cât pentru detronarea lor.

Este inadmisibil ca noi, purtătorii adevăratului mesaj și cuvânt eliberator, emancipator, de restaurare în demnitate a oricărei ființe umane, indiferent de rasă, etnie și gen, să fi lăsat acest rol unor uzurpatori obtuzi, înguști, resentimentari și totalitari.

Acest loc de avangardă trebuie redobândit de orice conservator care știe care sunt rădăcinile sale. Știu, sună oximoronic: conservator și avangardă. Nu este, dar nu am loc aici să dezvolt.

Apoi, este inadmisibil ca noi, cei care prețuim realitatea, nu societatea imaginată, să fi lăsat perpetuatorilor agendelor distopice sexuale discursul despre problemele reale ale familiei și societății românești.

Căsătoria, de pildă, miza momentului, nu trebuie abordată ca un obiectiv în sine; ci ca un început.

Nu acel început pe care detractorii demersului îl atribuie, fantasmagoric și gratuit, CpF, anume instaurarea unui fel de teocrații represiv-sexuale, ci un început pentru revoluționarea statului și a societății, adică pentru repunerea familiei și a oamenilor în centrul politicilor statului.

Căci nu oamenii există pentru stat și economie, ci statul și economia pentru oameni.

Am trăit decenii sub imperativul ”modernizării”, ”reformelor structurale”, a ”eficientizării”. Rezultatul: trăim într-o Românie care pierde în fiecare zi oameni, care se depopulează, destructurează. Ajunge.

O nouă economie națională și o nouă politică socială, centrate în jurul familiei și persoanei, acestea ar fi, după părerea noastră, direcțiile unui conservatorism renăscut.

Da, e adevărat, bolșevicii s-au întors. Dar agenda lor nu mai prezintă nici un interes pentru ”mase”.

Este o poliloghie complicată despre gen, identitate, diversitate, egalitate. Nimic concret.

Da, e adevărat, practică umilirea, stigmatul, demascarea.

Dar nu are nici un sens să ne cantonăm într-o postură defensivă.

Mai degrabă să ne reamintim că noi ar trebui să fim ”lumina lumii”, avangarda care provoacă comoditatea celor căldicei și status-quo-ul favorabil privilegiaților, ”celor puternici ai lumii”, avangardă care își trage seva și legitimitatea din contactul direct cu realitatea societății și a firii umane, din contactul cu văduva și orfanul, cu străinul și săracul.

24/04/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Școala de la Frankfurt”şi nașterea marxismului cultural

 

 

 

Nașterea marxismului cultural. Cum a reușit 'Școala de la Frankfurt' să transforme America

Nașterea marxismului cultural. (Cum a reușit „Școala de la Frankfurt” să transforme America de David Galland).

 

America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil.

A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock.

Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.

Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.

Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?

 

 

 

 

 

 

 

Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.

Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa.

Astăzi este cunoscută ca „Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.

Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria…

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.

Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine.

Când a început războiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.

După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?”

 

 

Imagini pentru antonio gramsci photos

 

Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism.

Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.

Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.

Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.

În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică.

În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.

Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective.

O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină.

În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.

Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.

Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.

Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă.

Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs.

Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, mai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.

În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Horkheimer.

Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.

Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia.

Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.

În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.

Venirea în America

În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.

La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit.

Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.

„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele.

Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.

Următorul material a fost cartea „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno.

 

Imagine similară

Theodor Adorno

 

Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”.

Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.

Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?

Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică.

Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime.

Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.

Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”.

Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.

O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului.

Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în care Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social.

 

 

 

 

Imagini pentru h marcuse photos

Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.

Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930:

Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare?

Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.

Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică.

Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.

În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”.

În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”.

El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare).

De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor.

Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.

Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane.

A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi.

A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.

Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată.

 

 

Imagine similară

Saul Alinsky

 

 

De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.

Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.

Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii.

Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.

 

Articol de David Galland via GarretGalland.com

 

 

 

27/06/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: