CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

25 octombrie – Ziua Armatei Române. Eliberarea ultimei brazde de pământ românesc cotropite în urma Diktatului de la Viena. VIDEO

 

 

 

 

  

 

Ziarul ‘România Liberă’ în ediția din 27 octombrie 1944, anunța eliberarea întregului Ardeal.
Foto:  AGERPRES ARHIVĂ

 

 

 

După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste.

Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român, fiind ucişi 5.048 militari inamici, alţi 56.455 fiind capturaţi.

Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnice româno-ungare din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impuse prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940.

La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat).

Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică.

 După eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul aflat sub controlul guvernului român, Armatele 1 şi 4 române au fost angajate la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali, pe un front foarte larg, pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproape 350 de kilometri.

Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Târgu Mureş, Dej şi Satu Mare.

Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în Operaţia ofensivă „Debreţin”, concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).

Acţiunile ofensive s-au desfăşurat în trei faze:prima, între 9 şi 13 octombrie 1944, timp în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieşit în Valea Someşului Mic şi, după ce l-au forţat din mişcare, au cucerit înălţimile de la vest de acest râu.

Continuând ofensiva, marile unităţi române au participat efectiv, în cooperare cu Corpul 104 Armată sovietic, la eliberarea oraşului Cluj.

 

 

 

 

 

Acţiunile armatelor române şi ruse pentru eliberarea Nordului Transilvaniei

 

 

 

A doua fază, între 14-20 octombrie, s-a concretizat prin zdrobirea rezistenţelor inamicului din Munţii Meseş şi Făget. 

A treia fază, între 21-25 octombrie, a urmărit zdrobirea forţelor inamice din zonele oraşelor Carei şi Satu Mare şi s-a finalizat prin îndeplinirea obiectivului stabilit al efortului ofensiv – depăşirea, la 25 octombrie 1944, a frontierei româno-ungare.

Pentru cea de a treia fază, comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu, a decis să-şi îndrepte cu prioritate efortul pentru eliberarea oraşului Carei şi, cu o parte din forţe, eliberarea localităţii Satu Mare.

Misiunea forţelor române era destul de dificilă, ca urmare a faptului că inamicul dispunea de poziţii amenajate din timp, osatura acestora fiind constituită din punctele de sprijin şi nodurile de apărare organizate în special pe localităţi.

Pe 25 octombrie 1944, zi care a coincis cu data naşterii regelui Mihai I, în luptele care s-au dus la Carei, a fost eliberat ultimul colţ de pământ românesc. 

“Desfăşurarea luptelor eliberatoare din zona Satu Mare-Carei.

Analizând temeinic situaţia creată în urma luptelor desfăşurate, comandantul Armatei a 4-a a hotărât să-şi îndrepte cu prioritate efortul la stânga fâşiei de ofensivă, să elibereze oraşul Carei şi să participe cu o mare parte din forţe la eliberarea localităţii Satu Mare.

Misiunea marilor unităţi române nu era uşoară întrucât forţele inamice, în valoare de până la 4 divizii, dispuneau de poziţii amenajate din timp, osatura acestora constituând-o punctele de sprijin şi nodurile de apărare organizate în special pe localităţi.

În plus, terenul plat şi descoperit permitea trupelor hitleriste şi hortyste să folosească la maxim eficacitatea focului armamentului automat al tunurilor antitank şi aruncătoarelor.

Pentru eliberarea oraşului Carei în timp scurt şi cu pierderi minime, comandantul Armatei a 4-a a ordonat Corpului 6 armată să execute o manevră dublu învăluitoare cu forţele a 4 divizii, pentru a încercui şi nimici trupele duşmane din zona oraşului, Corpului 2 de armată, de la dreapta, revenindu-i misiunea de a învălui de la Sud, cu forţele Diviziei 11 Infanterie, rezistenţele inamicului din Satu Mare.

Atacul a început din seara zilei de 24 octombrie şi, la căderea nopţii, militarii Diviziei 9 infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă.

Ostaşii români înaintau pe străzile slab luminate, prin curţi şi parcuri, toate încercările hitleriştilor şi hortyştilor de a le stăvili înaintarea, de a-şi evacua armamentul, muniţiile şi depozitele de alimente şi echipamente din oraş fiind zădărnicite.

Odată cu ivirea zorilor zilei de 25 octombrie, oraşul Carei, ultima localitate mai importantă de la graniţa de Vest a ţării, îşi recăpătase liniştea, trăia cu intensitate bucuria eliberării.

Casele erau împodobite cu steaguri româneşti şi cu covoare – îşi aminteşte fostul comandant al Regimentului 34 Infanterie. Peste tot auzeam strigătele: « Bine aţi venit fraţilor ! » ”
(România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. 3, pag. 97-98)

Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.

Deși armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria.

Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României.

Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei.

La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României.

A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspundea că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti.

 

 

 

Majestatea Sa Regele Mihai (în centru) participă la manifestările desfășurate la Cluj cu prilejul revenirii teritoriului Transilvaniei de Nord-Est sub administrație românească, la 12-13 martie 1945 . În dreapta sa (cu ochelari) este faimosul Vâşinski, reprezentantul lui Stalin, iar în stânga regelui este Petru Groza.
Foto:  RADOR / AGERPRES ARHIVĂ

 

 

La 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin.  

 

Avatarurile unei sărbători militare

 

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie, întrucât în 1943 Stalin aprobase constituirea pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită în primii ani ai regimului comunist nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”.

După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate  s-a stabilit a fi 25 octombrie.

Decretul respectiv nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă, aceasta fiind ziua în care se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940. 

Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești.

De altfel, tot în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.

 

 

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-ce-e-25-octombrie-ziua-armatei-romane

https://www.romaniadigitala.ro/blog/batalia-de-la-carei-25-octombrie-1944/

 

 

 

25/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 3 comentarii

Soţia lui Lucrețiu Pătrășcanu, martor la semnarea ARMISTIȚIULUI UMILITOR din septembrie 1944 de la MOSCOVA

 

 

 

 
thumb image

 

Proclamaţia regală din seara zilei de 23 august 1944 a anunţat că:

“România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

Pentru semnarea Convenţiei de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul contra aliaţilor şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei, la sfârşitul lunii august 1944 o delegaţie condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu a plecat la Moscova.

Primită cu răceală, delegaţia română a semnat Convenţia de armistiţiu abia pe data de 12 septembrie 1944.

În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile Elenei Pătrăşcanu – Veakis, care a însoţit delegaţia română în calitate de jurnalistă.

 

 

Sursa: http://adevarul.ro

În dimineaţa zilei de 29 august 1944, soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, mi-a comunicat că s-a admis plecarea mea laolaltă cu delegaţia, plecarea mea în calitate de corespondent al ziarului România Liberă.

Plecarea s-a făcut de la aeroportul militar Popeşti-Leordeni, noi aflându-ne într-un avion de vânătoare însoţiţi de alte două avioane de vânătoare care aveau pe aripile lor – pe partea de dedesubt a aripilor – însemnate tricolorul românesc foarte vizibil, pentru ca ruşii să ne recunoască.

Am zburat la o înălţime foarte mică tot în vederea acestui fapt şi am putut să vedem cu ochii distrugerile războiului de aproape: ruinele, podurile rupte, şoselele deteriorate, un aspect impresionant şi jalnic. (….)

În drum spre Odesa – căci acolo trebuia să se facă prima escală către Moscova – am avut şi o mare emoţie: (…) am aflat că autorităţile sovietice nu primiseră încă dispoziţie de a ne primi şi ca atare nu ne-au dat aterizarea necesară.

Şi a început atunci o survolare a aeroportului în cercuri din ce în ce mai mici pentru că benzina noastră era şi limitată .

Zborul în cerc ne-a făcut pe toţi să vomăm şi care mai de care din delegaţie era aplecat cu capul în jos şi într-o stare jalnică de sănătate.

În cele din urmă permisiunea de a ateriza a venit, noi am coborât şi cei care ne-au luat în primire s-au arătat foarte duşmănoşi faţă de această delegaţie, întrucât românii au fost unii din participanţii cei mai importanţi ai bombardării aeroportului şi oraşului Odesa, lucru pe care în momentul acela sovieticii nu-l puteau uita.

Exista şi o oarecare lipsă de încredere că într-adevăr generalul Antonescu se află în mâinile noastre şi nu a fost făcut scăpat. În orice caz, primirea a fost orice altfel decât prietenoasă şi de încredere.

Ca atare, am fost poftiţi cu toţii în subsolul unui buncăr unde era o beznă aproape impenetrabilă. În spatele nostru uşile buncărului s-au închis şi noi ne-am aflat acolo neştiind nici pentru cât timp nici cu ce scop nici care va fi soarta noastră.   În cele din urmă totuşi ni s-a dat drumul. (…)

Avionul care ne-a fost pus la dispoziţie pentru a continua călătoria spre Moscova a fost un avion militar sovietic, de-acela în care paraşutiştii stau vis-à-vis, de-a lungul avionului, adică e un culoar la mijloc şi ei se uită faţă în faţă şi care a fost ocupat de toată delegaţia noastră.

Iar eu, pentru că eram singura femeie, am avut cinstea să mă urc pe o targă de rănit. La aeroportul Vnukovo, între alţii, ne aştepta Vîşinski. De la aeroport am fost conduşi în centrul oraşului Moscova, la un hotel cu numele “Savoy”, un hotel care la prima vedere ne-a făcut să fim oarecum decepţionaţi şi chiar sceptici în ce priveşte continuarea discuţiilor şi tonul discuţiilor oficiale.

Hotelul era de categoria a II-a dacă nu chiar de a III-a, cu nişte camere destul de mizere, cu robinete stricate, cu chiuvete înfundate.

Mă rog, era război, era mare mizerie, dar pentru o delegaţie oficială de armistiţiu, reprezentând un eveniment atât de important în decursul acestui război, această primire ne-a făcut oarecum să avem anumite îndoieli în ceea ce priveşte viitorul. (…)

Am fost mutaţi, a doua sau a treia zi, într-un palat care pe vremuri aparţinea ţarului şi care acuma era la dispoziţia oaspeţilor străini găzduiţi de Ministerul de Externe al Uniunii Sovietice. (…)

În acest palat am stat din seara de 30 august până în ziua de 12 septembrie când a fost semnată Convenţia de armistiţiu.

Atmosfera din casa de oaspeţi a fost cât se poate de încărcată.

Toţi delegaţii aveau nervii puşi la grea încercare pentru că încercarea face întotdeauna ca presupunerile să fie mai mult pesimiste decât optimiste.

Faptul că nimeni nu ieşea din casă, în afară de persoana mea care în calitate de reporter aveam dreptul să circul prin Moscova, punându-mi-se o maşină la dispoziţie, deci, în afară de mine, nimeni nu a părăsit această casă.

E clar că mai toţi se simţeau prizonieri şi pe zi ce trece amânându-se mult aşteptata întâlnire, participanţii delegaţiei deveniseră din ce în ce mai suspicioşi.

Aici fac o mică rectificare pentru că soţul meu, Lucreţiu Pătrăşcanu, şeful delegaţiei, în decursul celor 12-14 zile de la sosirea la Moscova şi până la semnarea Convenţiei de armistiţiu, a avut totuşi o întâlnire cu Ana Pauker care atuncea se afla la Moscova, întâlnire la care am participat şi eu. (…)

Cu toate că Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ana Pauker fuseseră pe vremuri prieteni, tovarăşi de luptă, Pătrăşcanu apărând-o în procesul de la Craiova, primirea Anei a fost foarte rece: aş putea să rezum că începutul primirii se referea la nişte reproşuri că România a făcut o mare greşeală întorcând armele cu un minut mai devreme, în loc să se lase ocupată de trupele sovietice.

Demonstraţiile au fost făcute cu ajutorul steguleţelor de pe harta de pe perete în care Ana Pauker încerca să-i dovedească soţului meu că ea oricum nu ar fi avut nici o scăpare, era o chestiune de săptămâni sau poate de zile şi că acest lucru, din punct de vedere politic, ar fi fost mult mai în folosul Uniunii Sovietice şi al aliaţilor ei.

Replicile soţului meu, care erau atât de natură politică cât şi umanitară, faptul că au fost salvate prin actul de la 23 august atâtea vieţi omeneşti, atât româneşti cât şi sovietice, atâtea bunuri care altfel ar fi fost precis distruse, moralul poporului român, posibilitatea de a se reabilita prin acest gest luptând alături de armatele aliate pentru zdrobirea definitivă a hitlerismului – toate aceste argumente bineînţeles că nu au convins-o. (….)

Soţul meu aştepta să fie primit de Stalin, dar această aşteptare s-a dovedit nejustificată, întrucât atunci când a venit ziua şi atunci când a fost chemat la Kremlin el nu a dat ochii decât cu Molotov.

Întâlnirea cu Molotov mi-a fost descrisă de soţul meu în felul următor: atunci când a intrat în biroul său, Molotov stătea cu spatele la un geam mare acoperit de o draperie roşie de catifea.

Când s-a ridicat să dea mâna cu soţul meu, primul gest a fost acela de a-l invita mai aproape de geam şi, trăgând cu un gest teatral perdeaua la o parte, l-a rugat pe soţul meu să aştepte puţin, uitându-se la ceas.

După câteva clipe au răsunat douăsprezece salve de tun şi focuri de artificii s-au profilat pe cerul Moscovei, mai strălucitoare şi mai extraordinare decât acelea pe care le-am putut urmări de la hotelul “Savoy” cu câteva zile în urmă.

 

 

 

 

 

Foto: Veaceslav Molotov

 

 

Molotov l-a întrebat pe soţul meu: “Ştii ce înseamnă asta?”

La răspunsul lui negativ i-a spus: “Sunt salvele de tun şi sărbătorirea cuceririi oraşului Bucureşti!”

Soţul meu a îngheţat şi replica pe care nu a putut să şi-o reţină a fost aceea că, după ştirea lui, trupele sovietice au fost primite cu flori de întreaga populaţie a oraşului Bucureşti, cu câteva zile în urmă.

Ceea ce a adăugat atuncea Lucreţiu Pătrăşcanu relatându-mi cele întâmplate: “ştiu că răspunsul meu a însemnat pentru mine pecetluirea viitorului meu.”

Pare-se deci că totul a fost regizat în mod special pentru a arăta clar punctul de vedere sovietic şi dovadă au fost condiţiile grele care au fost impuse României cu toate sacrificiile făcute. 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua zi după semnare, ne-am întors cu avionul la Bucureşti. De data aceasta se deplasase la Bucureşti şi Molotov în persoană, pe lângă Vîşinski şi alte oficialităţi, iar avionul care ne-a fost pus la dispoziţie nu mai semăna cu avionul militar cu care am venit, ci dimpotrivă, erau un avion civil căptuşit cu catifea albastră şi cu perdeluţe cu ciucuri.

[Înregistrare realizată de Eleonora Cofas – Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti, 1981]

 prin  soim press.ro/marturia-sotiei-lui-lucretiu-patrascanu

26/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: