CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ipoteze si controverse legate de „descălecatul” cneazului maramuresean Dragoş în Moldova

 

 

Dragoş-Vodă, domn al Mărcii Moldova (1351 – 1353).

Domn al Moldovei:  1351 – (+) 1353.

 

Dragoş-Vodă, domn al Moldovei, portret fantezist sec.XIX    
 
 
Dragoş-Vodă, domn al Moldovei, portret fantezist sec.XIX  

 

Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastră, „descălecatul” lui Dragoş în Moldova, este, totuşi, un fapt incontestabil, demonstrat, de altfel, de evoluţia ulterioară a statalităţii româneşti de la est de Carpaţi.

 

Deşi a fost combătută cu argumente serioase de către unii cercetători1 sau acceptată de către alţi specialişti, doar ca pe o povestire aparţinând tradiţiei istorice medievale (care conţine, însă, şi unele date reale)2, legenda, conform căreia Dragoş din Maramureş a „descălecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate politico­militară ce a existat cu adevărat.

Cu toate că avem puţine informaţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă, dintr­o familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintr­o ramură colaterală a familiei codrenilor”)3, care stăpânea, în secolul al XIV­lea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit4 (ce era alcătuit din cca. 16­18 aşezări)5.

 

Pentru că a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureşeni din timpul său, Dragoş „Descălecătorul” a fost foarte greu identificat de către istorici, care au emis nu mai puţin de patru ipoteze cu privire la acest aspect.

Astfel, într­o primă versiune, el este confundat cu Dragoş din Giuleşti6, tatăl lui Gyula7. Această teorie a fost categoric combătută de marele nostru cărturar A. D. Xenopol, ce a demonstrat că Dragoş din Giuleşti nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu acel Dragoş, care a pus bazele statului medieval românesc est­carpatin şi a primei dinastii domnitoare a acestuia8.

O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş (nepotul celui amintit mai sus), despre care se vorbeşte în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 13559. Acesta nu este altul decât Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va răsplăti, dăruindu­i, printr­o diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giuleşti10.

Cea de­a treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” ­ socotită drept plauzibilă, de­-a lungul întregului veac al XX-­lea, de către majoritatea specialiştilor ­ este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul Maramureşului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia,11 care era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova.12

 Şi în acest caz, cercetările au demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, s­a constatat că Dragoş din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, care, la rându­i, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca13, neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât izvoarele narative moldave cât şi cele documentare ungare14.

In fine, ultima dintre ipoteze, cea care consideră că Dragoş „Descălecătorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducătoare a formaţiunii politico-­teritoriale feudale româneşti, ce îşi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare să fie cea mai aproape de adevăr, cu toate că mulţi dintre istoricii noştri nu se hazardează în a se pronunţa, categoric, cu privire la identitatea sa, numindu­-l în lucrările lor doar Dragoş din Maramureş15.

Dovedindu-­se un oştean viteaz şi un priceput conducător de oşti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, supranumit „cel Mare16 (al cărui vasal era), care i­i va acorda o încredere deosebită.

În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, bineînţeles şi datorită priceperii sale în ale războiului, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse, între vara anului 1343 şi primăvara lui 1354, de către oştile sale, împotriva tătarilor, ce stăpâneau Moldova17.

In conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii s-­au bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti est-­carpatine (apărute încă din secolul al XIII­-lea),  împotriva dominaţiei tătare.

La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost, se pare, eliberată, pentru că, printr­o scrisoare adresată papei de la Roma, Clement al VI­l-ea (1342­-1352)18, monarhul angevin îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindu­l ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul regelui maghiar19.

Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea unei mărci (unitate teritorial­-politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar20.

Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii21.

Numirea lui s­a făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei româneşti autohtone, interesaţi şi ei în alungarea tătarilor, dar şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei.

Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş s­a oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, s­au înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri de­a rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragoş22.

In continuare, Dragoş s­-a preocupat de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, dar în urma unor confruntări extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret.

Uşurinţa cu care el a reuşit să­şi atingă obiectivele s­a datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramureş prin pasul Prislop), pe teritoriul căruia s­a constituit şi marca cârmuită de Dragoş.

Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la cnezatul amintit, şi a celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe care el le-­a eliberat  treptat, de sub stăpânirea tătarilor23.

Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean s­-a menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească din Moldova24.

Extinzându­-şi şi consolidându-­şi, o stăpânire ce poate fi considerată  acum, drept o adevărată Moldovă mică,(care, deşi nu era un stat pe deplin organizat25, constituia totuşi  o solidă bază de plecare pentru statul medieval propriu­ zis), Dragoş îşi mută reşedinţa  la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră)26.

Într­-o cronică de epocă, aparţinând florentinului Matteo Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substanţial sprijin militar unui supus de­-al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”. Fără îndoială, acest viteaz vasal al Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş27.

De asemenea, în martie 1352, este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari.

Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o rudă apropiată de-­a lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu­-se, pentru o vreme, la Siret28.

O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III­-lea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piaştilor29), s-­a desfăşurat, în anul 1354, încheindu­-se, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost nevoiţi să ceară pace30.

 

Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIV­lea)

Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată www.pensiuni-cazare.com

Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIV­lea)

Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată http://www.pensiuni-cazare.com

 

Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându­-şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care l­au însoţit pe plaiurile moldovene31.

În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn32 (considerată drept cea mai veche biserică domnească din Moldova)33, pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500­-1502, o alta de piatră34.

Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şi-­l va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, într-­o scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea35 (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriu­zis al statului medieval Moldova)36. Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi.

Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu-­şi odihna de veci în modesta­i ctitorie de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules  la rându-­i, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ ­ n.n.T.C.), să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă” 37.

Se pare  însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna), nu s-­a găsit lespedea sa funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, ce­i drept, abia în secolul al XIX­-lea), vorbesc despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într­-o stare avansată de degradare, s-­a descoperit într-­o pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om”.

Iară pe o cruce de aur, care asemenea s­a aflat în săcriul acela, sta scris Dragoş­Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş­Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” 38.

Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale de lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă din păcate, mormântul lui nu s­-a păstrat până în zilele noastre.

Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară, care a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi­-a legat personalitatea, de-­a pururi, de începuturile Moldovei39.

Considerat, în cronica moldo­-polonă, din secolul al XVI­-lea, drept „cel dintâi voievod40, Dragoş „Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş41 este cel cu care „s­-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei42.

Deşi a pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris  la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă „Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări (Moldova – n.n.T.C.)”43.

 

Prof. Tiberiu CIOBANU


Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Unele aspecte ale domniei lui Dragoş Vodă. 

 

 Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca al doilea descălecător în  Moldova  şi primul ei voievod. Este sigur însă că Dragoş nu a domnit decât peste o mică parte a Moldovei de mai târziu şi că de fapt a fost, după expresia cronicarului, un fel de căpitan pus de unguri asupra moldovenilor.

Cronicile spun că voievodul Dragoş, fiind la vânătoare şi urmărind un zimbru, a venit din Maramures  la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a aşezat acolo cu ceata sa de români din Maramures.

După tradiţia păstrată în „Cronica Anonimă a Moldovei„, apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche  cu părţi interpolate, precum şi in scrierile cronicarului Miron Costin , se spune că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramures şi a descălecat în  Moldova „în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari de pe teritoriul viitoarei Moldove, gonindu-i peste Nistru„.

Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi înMoldova de oştile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 – 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei   – Andrei Lackfi.

Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste râul Nistru, spre nordul Mării Neagre şi Crimeea.

Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar Transilvania , regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca vasal, la conducerea noii  Marci ungare  numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obişnuiau să treacă peste munţi.

Oraşul Baia a fost întemeiat de saşii  din Transilvania (Ardeal)  şi de germanii  din Polonia, încă înainte de întemeierea Moldovei. Acest oraş este pomenit încă din 1300 cu numele latin de Civitas Moldaviensis, adică Cetatea Moldovei, după numele râului Moldova.

Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi  Bogdan I este numit în Cronica (Pomelnicul) de la Mănăstirea Bistriţa ca cel dintâi domn al ţării.

Acest fapt se datorează probabil obţinerii  independenţei românilor din noua creata Moldova, pe timpul lui  Bogdan I, datorată ieşirii acesteia de sub suzeranitate ungară.

Prin urmare,  Bogdan I trebuie considerat întemeietorul Principatului Moldova  independent.

Dragoş a avut doi fii: Sas, voievod în Moldova  şi Gyula, cneaz în Maramures.

(subarticol redactat de http://www.istoria.md )

 

Vezi şi …

 Lista domnitorilor MOLDOVEI

 Bibliografie (surse): 

  1. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Dragos%20Voda%20Descalecatorul%20de%20Tiberiu%20Ciobanu.htm

  2. Enciclopedia Cugetarea, 1940, Lucian Predescu

  3. „Istroria românilor”, Bucureşti 1990, Petre P. Panaitescu

     

Note

1 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 101­102; Ştefan Ştefănescu, întemeierea Moldovei în istoriografia românească, în „Studii”, XII, nr. 6, Bucureşti, 1959, p. 35­54; Idem, întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Tradiţia „descălecatului” din Transilvania, în „Studii şi articole de istorie”, XVII, Bucureşti, 1972, p. 91­94; Dimitrie Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, vol. I (ed. de Aurelian Sacerdoţeanu), Bucureşti, 1968, p. 89­90.

2 Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ediţia a II­a, Bucureşti, 1980, p. 12, 30­48, 128­131, 146.

3 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p. 77­78.

4 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV­lea, ediţia a II­a, Bucureşti, 1997, p. 96­97, 156­158.

5 Printre aşezările ce alcătuiau cnezatul de vale al Câmpulungului de pe Tisa se numărau: Sarasău, Săpânţa, Criva, Bedeu, Apşa, Virişmort, Crăciuneşti, Biserica Albă, Taras, Bocicoi, Ialova, Câmpulung, Teceu, Sighet ş.a. (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj­Napoca, 1986, p. 481).

6 Localitate situată în sud­vestul Maramureşului, unde Dragoş din Giuleşti îşi avea, probabil, reşedinţa, ca şi conducător al cnezatului de vale al Marei, existent în zona respectivă (Radu Popa, op. cit., p.82­83; Idem, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969).

7 M. Gherman, Contribuţii la genealogia Dragoşizilor, în „Muzeul Naţional”, III, Bucureşti, 1976, p. 269­278; Victor Motogna, Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în „Revista istorică”, serie veche, XI, nr. 7­9, Bucureşti, 1925, p. 201­202.

8 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV­a, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 36­37.

9 Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. X, Bucureşti, 1977, p. 362­364, 375­378.

10 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV­XVI), Bucureşti, 2001, p. 413; Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 75. Dragoş, fiul lui Gyula şi cei doi feciori ai săi, Gyula şi Ladislau, au primit acest „dar regesc” pentru servicii şi merite militare, „mai cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” (Ştefan S. Gorovei, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 86­87, 289­290; Victor Spinei, Moldova în secolele XI­XIV, ediţia a II­a, Chişinău, 1994, p. 353­354; Documenta Romaniae Historica D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 75­78).

11 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, „întemeierea” lui Dragoş, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 105; Victor Spinei, op.cit., p. 353,357,360 etc.; Constantin Kogălniceanu, Istoria veche a românilor, Bucureşti, 1938, p. 52; Radu Popa, op.cit., p. 55, 65 etc.; Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 15, nota 2.

12 Valer Hossu, Maramureş­ pecete de ţară, Cluj­Napoca, 1998, p. 58­64, 156­162,169; Mihai Marina, Dragoş Vodă, în „Maramureşeni”­ Portrete şi medalioane, Cluj­Napoca, 1998, p. 66­71.

13 Marius Diaconescu, Dragoş „descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate, în Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 81­87 (cu Tabelul genealogic al Drăgoşeştilor din Bedeu).

14 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II­a (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 72; Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 398­405; Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 6, 14, 43, 48, 55, 60, 69.

15 Constantin Mihăiescu­Gruiu, Moldova 1359­1859, Bucureşti, 1996, p. 159­160; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor (de la mijlocul secolului al XIV­lea la începutul secolului al XVIII­lea), vol. II, Bucureşti, 1976, p. 54.

16 Rege al Ungariei între 1342­1382 iar din 1370 şi al Poloniei (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563, 564).

17 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 69­70, 77; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj­Napoca, 1988, p. 41­42, 49, 72­75.

18 Istoria lumii în date, p. 556.

19 Ştefan S. Gorovei, Dragoş vodă şi a lui ceată, în „Magazin istoric”, nr. 1, Bucureşti, 1972, p. 5; Şerban Papacostea, op. cit., p. 30,49,76.

20 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X­lea până la mijlocul secolului al XVI­lea, Bucureşti, 1967, p. 61­62.

21 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 5.

22 Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 38­39.

23 Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII­lea (Rezumatul tezei de doctorat), Iaşi, 2000, p.5; Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 31­39.

24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 184­185.

25 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, Moldova în preajma „întemeierii”, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 84­95; Idem, Voievodatul român şi vecinii, în Moldova, din vechime până la voievodat (Studii istorice), Bucureşti, 1999, p. 104, 129.

26 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al XVII­lea, Iaşi, 1997, p. 97; Ion Popescu­Sireteanu, Siretul între legendă şi istorie, în Siretul vatră de istorie şi cultură românească, Iaşi, 1994, p. 67­71; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, p. 86­87; Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia („Civitas Moldoviensis”), Iaşi, 1997, p. 117.

27 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi­a lui ceată, p. 6.

28 Idem.

29 Istoria lumii în date, p. 563.

30 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 6.

31 Idem, Dragoş şi Bogdan. întemeietorii Moldovei. Probleme al formării statului feudal Moldova, p. 90.

32 Idem, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş Vodă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLVII, nr. 5­6, Iaşi, 1971, p. 374­383; Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 94­95.

33 Opere (ed. de Gabriel Ştrempel), Bucureşti, 1982, p. 162.

34 Gheorghe Balaş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XVIII, Bucureşti, 1925, p. 130­131.

35 Ştefan S. Gorovei, Un ctitor de ţară: Bogdan I, în „Magazin istoric”, nr. 2, Bucureşti, 1973, p. 42.

36 Tiberiu Ciobanu, Bogdan I întemeietorul statului românesc Moldova, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Timişoara, 2000, p. 24­27.

37 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ed. de Ioan Şt. Petre), Bucureşti, 1942, p. 173­176.

38 Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina, Suceava, 1895, p. 53.

39 Ştefan Ştefănescu, Pe urmele bourului. „Descălecarea” Ţării Moldovei, în „Magazin istoric”, nr. 3, Bucureşti, 1967, p. 59­61.

40 Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 168, 177.

41 Ibidem, p. 43, 48, 55, 60, 69.

42 Ibidem.

43 Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, în Opere (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 202­207; Nicolae Costin, op. cit., p. 173­175.

 

08/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Controverse. Despre “miracolul” de neînțeles al asimilării dacilor

Cum de și-au pierdut dacii limba?

Trăind in cap cu mitul unui popor adamic unic și virtuos, de neimitat, dacopații intreabă, crezând că au găsit o obiecție logică:

“Daca istoria latinizarii care ne e servita zilnic ar fi adevarata, ar insemna ca dacii ar fi primii si singurii oameni care si-au pierdut limba in urma unei cuceriri sau, dupa alti mincinosi, chiar in timpul ei…

Asta ar insemna ca dacii erau o natie atat de fragila si instabila incat e de mirare cum au putut fi numiti “cei mai viteji dintre traci”… Nu, romanii nu i-au putut asimila…

Lăsând la o parte cazurile clasice ale dispariției prin asimilare a unor popoare și limbi de mare cultură: sumerienii, egiptenii, babilonienii, etruscii, hitiții, să ne oprim la cei asimilați de romani (deși etruscii făceau parte din aceștia, dar săzicem că etruscii le erau prea la indemână) :

Din neștiință, sau din nedorința de a ști, dacopații lasă deoparte faptul că la fel au fost asimilați în totalitate galii !…

Da, galii din ceea ce este astăzi Franța și care se întindeau până la orașul fondat de ei Milano (Mediolanum) din nordul Italiei. Chiar și numele Mediolanum e celtic.

Cu toate astea, glorioasa nație a celților, a galilor, care la un moment dat erau pe cale de a ocupa Roma, dacă nu erau trădați de gâște, glorioasa nație a celților a fost asimilată cu desăvârșire…

Or, organizația lor politico-socială, care ne e cunoscută din De Bello Gallico al lui Cezar, dar si din alte surse, era excepțional de sofisticată, cu acele colegii de preoți —druizii— care le amintesc pe cele ale brahmanilor din India, fiind singurele modele atestate de religiziozitate instituțională de acest tip.

Ca și la brahmanii din India, druizii puteau studia, cum bine o relateaza Cezar, până la 20 de ani inainte de a asimila intreaga masă structurată a religiei si mitologiei lor.

E limpede ca avem acolo, la cele două extreme ale continnuumului indo-european, două exemple de instituționalitate religioasă pre-istorică ce a supraviețuit sub această formă atât de structurată la celți și la indieni. (Iranienii fiind un alt exemplu, insă la iranieni religia colegială s-a transformat in ideologie de stat, urmată de ideologie imperială).

In comparație cu colegiile druizilor, romanii păstraseră doar o formă edulcorată, sub forma colegiului preoțesc oficial, cu acei rex sacrorum și flamen Dialis și alte forme arhaice ale cultului oficial.

In comparatie cu asta, despre formele oficiale, institutionale ale religiei dacilor nu stim practic nimic.

Cu toate astea, galii au fost asimilați in intregime, cu colegii de druizi cu tot. Bine-bine, au să sară unii, dar au supraviețuit in colțul ăla al Bretaniei, galii sint bretonii de azi…

Nu, nu sînt. Aceasta e ideologia din Asterix. Realitatea e alta.

Bretonii din Bretagne sînt o populație venită acolo din Britania de peste Canalul Mânecii in perioada obscură a Evului mediu, probabil după invazia insulei lor de către angli si saxoni. Bretona e o limbă celtică, intr-adevăr, insă e celtică insulară, foarte apropiată de limbile celtice din Țara Galilor (Wales) și Cornwall.

 

 

Image

Druizi

Aceasta e una din cele trei branșe celtice cunoscute, celelalte fiind: una tot insulară, reprezentată de irlandeză și scoțiană, și limba galilor despre care vorbim, galii puternici cuceriți și asimilați in intregime de romani.

Asimilați in totalitate atât de profund, incât știm despre limba lor la fel de puțin cât știm despre dacă.

Disparuti, asadar, galii, deveniti romani si, ulterior, francezi.

Sau, cucerirea și asimilarea puternicelor nații ale iberilor. La fel, dispăruți fără urmă, înghițiți, asimilați într-așa măsură încăt a rămas doar o mică populație vorbitoare a unei limbi dinainte, protejată de izolarea munților: bascii, așa cum în părțile noatre în Balcani au rămas albanezii, vorbitori ai unui grai de dinainte.

Și albaneza, ca și basca, au fost însă profund influențate lexical de latină și doar prăbușirea Imperiului le-a oprit asimilarea totală.

Așa incât, acolo unde populațiile locale au fost asimilate in intregime, avem limbile romane de astăzi: spaniola, portugheza, catalana, franceza, româna.

Cam atât despre “miracolul” de neînțeles al asimilării dacilor. Lucruri atat de elementare, incât

scoala ar trebui sa puna capat aberațiilor și rătăcirilor.

Dacopații sînt la fel de ridicoli ca și celtopații care incearcă să reînvie Stonehenge și pretind că posedă o tradiție milenară…

 

 

 Argumentul cu cele 14% „procente de teritoriu dac”  latinizate…

Image

 

Dacia lui Burebista

Unul din argumentele pe care dacopații il găsesc esential pentru temelia credinței lor, deși el nu are nicio bază in istorie, lingvistică și antropologie, e cel al “procentelor de teritoriu”…

Romanii nu au ocupat decât 14% din teritoriul Daciei, spun ei (unii îți cedează până la 20%)… Cum a fost atunci posibil ca întreg teritoriul Daciei (României istorice) să fi fost latinizat?

Totul e fals in acest raționament, de la premisă până la detaliile demonstrației și concluzii.

• Prima premisă falsă este aceea că ar fi existat un teritoriu al “Daciei” care coincidea mai mult sau mai putin cu cel al Romaniei de azi, si ca pe acest teritoriu care e cel de azi al României, s-ar fi vorbit acum 2000 de ani o limbă unică, precum și că intreg teritoriul României de azi era locuit de “daci”.

Aceasta e o construcție romantică, fără temei in realitate.

• Mai in jos, spre Dunare, cei care erau global numiți “daci” nu puteau vorbi o limbă unică, dupa cum nu a existat nici o limba germanica unica, nici o limba celtica unica.

Este o fantezie modernă a imagina o conștiință etnică și o unitate lingvistică acolo unde ele nu puteau exista. In istorie, prosperitatea economică și politică a adus intotdeauna diversitatea.

 Orașele italiene și cele flamande au vorbit intotdeauna dialecte atât de diferite, încât un accident istoric putea face ca unele din ele să devină limbi aparte, sau limbi dominante ale unor regiuni. Germana istoricã e împărțită în nesfârșite dialecte.

Engleza la fel, și numai un centralism politic sever a făcut ca franceza (langue d’oïl ) să strivească graiurile și limbile locale (ceea ce spaniola castiliană nu a reușit niciodată, dar nici nu a căutat să o facă).

• In istorie și in lingvistică, diversitatea este regula. Perspectiva e inversată față de ceea ce cred dacopații, care ignoră că latina a fost inițial doar limba unui târg fără ieșire la mare (Roma), inconjurat de populații puternice, care vorbeau limbi diferite: osca, umbriana, etrusca.

 

• In treacăt fie spus, acest argument i-ar pune în mare incurcătură, căci niciunul din ei nu pare să fi auzit de oscă și umbriană, sau de venetă și faliscă… alte limbi italice inrudite cu latina și pe care latina le-a inlocuit treptat. Dacopații cred că in Italia s-a vorbit numai latina… și atât. Si ca latina cobora din limba  dacilor.

Să-i trimitem insă să studieze osca și umbriana (in special ritualul Tabulelor Eugubine, foarte detaliata descriere a unor ceremonii si sacrificii in limbă umbriană, vorbită in zona orãșelului de azi Gubbio).

 

• Diversitatea lingvistică a fost intotdeauna regula in istorie, in special in zonele prospere economic, dar și in zonele muntoase sau de litoral (cf. Grecia, unde in perioada pre-clasică dialectele erau extrem de divergente).

Diversitatea lingvistica este regula pe intreaga planeta, iar nu uniformitatea accidentala moderna. Intr-o zonă precum Bărăganul (Câmpia Română) și Moldova avem insă de a face cu un alt tip de micro-climat socio-lingvistic: o regiune de tranzit, o zonă de cămpie ce vine in prelungirea stepelor din nordul mărilor Neagră si Caspică și care merge până in Siberia.

  La nord de Dunăre, pentru greci, incepea Scitia. Baraganul si Moldova sint ceea ce se numește o “spread zone”, o zonă de expansiune lingvistică.

Acolo a trebuit dintotdeauna să se intindă periodic un grup de dialecte sau de limbi in funcție de cine controla stepa. De la iranieni, până la goți și cumanii turcofoni, iar mai târziu slavi.

Asa se întâmplă in toată Asia centrală, și asta explică uniformitatea limbilor turcice și altaice vizavi de fărâmițarea extremă a dialectelor germanice sau italice. Turcofonii au trait intotdeauna intr-o “spread zone”.

 

• Faptul că latina s-a propagat pornind din zonele cucerite la nord de Dunare spre o “spread zone”, indiferent câte procente reprezentau acelea dintr-un teritoriu pe care îl decupăm noi azi după o realitate politică modernă ce nu are nimic de-a face cu antichitatea; latina s-a propagat de acolo pe un teritoriu larg tocmai datorita faptului că acel teritoriu era o “spread zone”: slab urbanizat si  slab populat.

Iata asadar de ce totul e fals in rationamentul cu 14%: transpune in trecut o realitate politica moderna;

face supozitii romantice si abuzive, fara sprijin in realitate;

presupune, fara a sti cine erau “dacii”, ca toate populatiile de pe un teritoriu anume, definit arbitrar, conform politicii moderne, erau  toti “daci” si  presupune ca toti “dacii” vorbeau aceeasi limba. 

O fictiune romantica, dar nociva, in masura in care ignora deliberat principiile de baza ale istoriografiei si lingvisticii.

Cei care doresc sa argumenteze in contradictoriu sint rugati sa explice mai intai formarea limbii umbriene (bibliografie larg accesibila pe internet) si sa citeze din alte lucrari decât „Dacia preistorica” a celui care  a fost Nicolae Densusianu… 

Blogul lui Dan Alexe 

07/11/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 19 comentarii

SAVANT GERMAN: Tăbliţele de la Tartaria contin cea mai veche scriere din lume,iar Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie. VIDEO


 

 

 

 

Harta localitatilor unde au fost descoperite obiecte care confirmă existența scrisului la Vechea Civilizatie Europeana

Cultura Vinča – Turdaș

 

1. Tărtăria (România)

2. Turdaș (România)

3. Parța (România)

4. Lepenski Vir – Vršac (Serbia)

5. Jela (Serbia)

6. Vinča (Serbia)

7. Gradesnica (Bulgaria)

8. Nova Zagora (Bulgaria)

9. Slatino (Bulgaria)

10.Sitagroi (Grecia)

11.Miercurea Sibiului (România)

 

 

 

 

 

Istoria moderna ne spune ca cele mai vechi scrieri dateaza de acum 3200 ani i.I.Hr.. Aceastea au fost descoperite in Mesopotamia. si cu toate astea, istoria lumii este pe cale de a se schimba. 

In ultimii ani, o teorie noua zguduie temeliile istoriei umanitati si este contestata vehement de unii savanti.

In Transilvania,in  localitatea Tartaria judetul Alba s-au descoperit de catre cercetatorul clujean Nicolae Vlassa, cateva obiecte foarte vechi de lut in anul 1961si un important complex de cult, cu materiale ce atesta o continuitate de locuire, in acest loc, datata intre anii 4500-200 i.e.n., in unele cazuri chiar si mai tarziu.

Printre altele, s-au gasit si trei senzationale tablite de lut ars. Doua dintre ele sunt acoperite cu semne cu caracter pictografic, cu peste un mileniu anterioare celor asemanatoare, descoperite la Djemer Nasr, Kis si Uruk si datate la 3300 i.e.n.

Se pare ca multe din semnele (scrierile) de pe aceste pietre se regasesc in multe alte scrieri descoperite de-a lungul timpului.

In momentul de fata, cu suportul unor savanati si din afara Romaniei, subiectul a capatat amploare si si-a gasit tot mai multi sustinatori in lumea stintifica.

Conform acestora, cea mai veche scriere din lume provine din Romania si dateaza de acum 8000 de ani i.I.Hr.

Dovada acestui fapt sunt Tablitele de la Tartaria, datate într-o perioadă în care sumerienii nici măcar nu ştiau că aveau să devină sumerieni.

Tablitele descoperite in Romania sunt datate in jurul anului 5.500 i.Hr., iar simbolurile de pe ele, potrivit lingvistului german, Harald Haarmann apartin unei limbi vechi, care inca nu a fost descifrata, potrivit Ancient Origins.

Aceste semne, care sunt denumite simbolurile Vinca, au fost gasite in mai multe situri arheologice, de-a lungul regiunilor din Valea Dunarii, ele fiind inscrise pe ceramica, figurine si pe alte artefacte de lut din acea perioada.

In timp ce unii arheologi cred ca aceasta scriere reprezinta doar o serie de figuri si simboluri geometrice, altii au sustinut ca insiruirea de simboluri reprezinta cea mai veche scriere descoperita vreodata, ea fiind anterioara celei sumeriene din Mesopotamia si chiar tablitei Dispilio, care a fost datata din anul 5.260 i.Hr.

Implicatiile acestor descoperiri ar putea fi imense. Aceastea ar insemna ca civilizatia din Valea Dunarii a precedat toate civilizatiile cunoscute astazi.

Dovezile provin de la mii de artfacte care au fost descoperite in zona.

 

 

 

 

 

Hartă, preluată din articolul: ” Introduction to the Danube, scriptmore”  de Marco Merlini

 

Un mare savant german, Harald Haarmann, specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluția limbii și istoria religiilor, autor a 40 de cărți traduse în diverse limbi de circulație internațională, editor și co-editor a 20 de antologii, face o declarație de mare importanță pentru noi, rezultat al cercetărilor sale.

El spune că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România și că Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizației).

Rezultatul cercetărilor sale sunt prezentate într-un film documentar numit Civilizația Danubiană (Danube Civilization).

Fără îndoială că această perspectivă dată de un savant german premiat de instituțiile europene pentru contribuțiile sale științifice, membru al Centrului de Cercetare pentru Multiligvism de la Bruxelles, poate să răvășească tot ce se credea ca fiind deja bine stabilit în legătură cu istoria străveche a umanității.

Desigur, el nu este primul care susține că spațiul carpato-danubiano-pontic este locul primelor mari culturi europene.

 

 

 

 

Astfel, savanta americană de origine lituaniană, Marija Gimbutas, a afirmat ceva asemănător acum mult timp: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului.”

Ipoteza ca scrierea a aparut mai intai in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum, are din ce in ce mai multi adepti in lumea oamenilor de stiinta.

Aceasta opinie este intarita si de prof. Colin Reinfrew, arheolog britanic, care a efectuat sapaturi in localitatea bulgara Sitagroi si care a afirmat ca in sud-estul Europei a existat in vechime o zona de civilizatie inaintata.

Opinii identice impartasesc si foarte multi alti istorici din Occident, din Rusia si de pe alte meleaguri.

Enigmele tablitelor: Un poet rus a fost atat de entuziasmat de tablitele de la Tartaria incat le-a dedicat o poezie.

Un profesor din Sankt Petersburg a descifrat enigmaticele pictograme, in cea mai credibila versiune: NUN KA SA UGULA PA IDIM KA RAI.

Dintre toate incercarile de traducere a inscriptiei, am ales-o pe aceasta: „Nobilul care stie tainele va merge in Rai”.

Ar fi extraordinar sa fie confirmata dainuirea multimilenara a unor cuvinte romanesti ca: nun „nobil”, ugula „taina; loc incercuit” – in ogor, ka-rai – in cer, si Rai!

De altfel, pe tablita cu pictogramele apare si crucea, stravechi simbol precrestin, care imparte semnele in patru.

Un impatimit dupa fenomenul de la Tartaria este profesorul italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy Italia, unul dintre cei mai prestigiosi arheologi contemporani ai Europei.

Un interviu mai amplu cu prof. Marco Merlini pe tema Tartariei a fost consemnat de jurnalistul Vladimir Brilinsky in revista „Dacia Magazin”, nr. 14, iulie 2004. Pe cand un muzeu la Tartaria?

Localitatea Tartaria se afla la poalele versantului nordic al Muntilor Sureanu, de-a lungul malului stang de pe cursul mijlociu al raului Mures.

In jurul acestei asezari, pe un diametru de aproximativ 60 de kilometri, s-au gasit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal si ale omului de Cromagnon.

Tot in apropiere, la Turdas, sapaturile arheologice din anii 1895 si 1910 au scos la iveala vatra unei asezari cu piese asemanatoare celor de la Tartaria.

La Daia Romana, situata la 12 km nord-est de Tartaria, s-a descoperit si un vas cilindric a carui vechime este anterioara datarii cilindrilor-sigilii din Sumer.

Specificul materialelor descoperite in aceste statiuni i-a facut pe specialisti sa-i creeze o identitate proprie sub denumirea Cultura Turdas-Vinca (4500-3700 i.e.n.), raspandita in Ardeal, Banat si Oltenia, in Serbia, Ungaria, Bulgaria si in alte tari sau chiar continente mai inde-partate.

Multe piese apartinand acestei culturi sunt expuse in bogatul muzeu de istorie din Orastie.

In vara anului 2003, la Tartaria a fost dezvelit un monument ridicat de Fundatia Dacia Revival, care are sediul la… New York.

Superb acest gest inchinat celei mai vechi scrieri de pe Pamant! Ce-ar fi daca Ministerul Culturii si Cultelor ar infiinta un mare muzeu, chiar la Tartaria, dedicat scrisului, fara de care o cultura este greu de imaginat? Nu merita acest loc un sanctuar al pictogramelor si al slovelor, unic in lume?

 

Civilizatia Vaii Dunarii este una dintre cele mai vechi din Europa si a existat intre anii 5.500 i.Hr. si 3.500 i.Hr. in Peninsula Balcanica si a acoperit o zona vasta, care se intinde din nordul Greciei pana in Slovacia (de la sud la nord) si din Croatia pana in Romania (de la vest la est).

La apogeu, civilizatia din Valea Dunarii a jucat un rol important in sud-estul Europei, prin dezvoltarea unui sistem de scriere, a unei arhitecturi moderne, cat si prin dezvoltarea unor abilitati, precum torsul, tesutul, prelucrarea pieilor, confectionarea unor articole de imbracaminte, dar si obiecte din lemn prelucrat, lut si piatra, inventand roata.

Aceasta civilizatie a avut o puternica structura economica, religioasa si sociala.

 

 

 

Surse:

rompress.info;danielroxin.blogspot.ro;romaniadindiaspora.ning.com/http://istorie-furata.blogspot.ro/

 

 

 

In materialul video urmator, puteti urmari punctul de vedere expus de  savantul german Harald Haarmann:

 

 

 

 

 

 

 

14/12/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | 15 comentarii

%d blogeri au apreciat: