CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Așa vă place istoria papalitații ? (IV)

O ISTORIE A CRIMELOR PAPALITĂȚII

 

Un trădător al credinţei 

În eforturile de a-şi îmbogăţi familia – pe cei din neamul Gaetani – în special pe Pietro, un fiu cu un caracter extrem de îndoielnic – Bonifaciu al VIII- lea a intrat într-un conflict acut cu familia Colonna, o familie cu influenţă ce avea reputaţia de a-i fi alungat în repetate rânduri pe papi din Roma.

Când cardinalul Ştefan de Colonna, fratele Cardinalului Ioan de Colonna, a confiscat o încărcătură cu aur şi argint destinată familiei Gaetani, Bonifaciu al VIII-lea a excomunicat întreaga familie Colonna decretând o cruciadă împotriva acestora.

Familia a replicat printr-un manifest în care îl acuza pe Bonifaciu de a fi obţinut scaunul papal prin fraudă şi îl chema la judecată în faţa Conciliului General. Sub conducerea unuia dintre cardinalii săi, armata lui Bonifaciu a distrus proprietăţile familiei Colonna împrăştiindu-i membrii prin toată Europa.

În unele cronici, Bonifaciu al VIII-lea este acuzat că ar fi întreţinut relaţii intime cu o contesă franţuzoaică.

Nu putem confirma acest lucru însă contrazicem varianta catolică oficială care preaslăveşte bunătatea şi învăţăturile lui prin fapte de netăgăduit cum ar fi nepotismul şi simonia sa.

La fel au fost şi edictele sale, menite să-i întărească în mod absolut autoritatea.

La începutul celui de-al şaptelea an al pontificatului său, în 1296, Bonifaciu a emis primul dintre cele mai faimoase două edicte papale din istoria creştinismului.

Tonul acestuia amintea de fulgerele papale ale lui Grigorie al VII-lea (1073–1085), iar cuvintele din deschiderea sa, Clericis laicos, i-au dat numele.

Prima propoziţie din acest edict este o afirmaţie plină de adevăr care revelează moralitatea jalnică în care zăcea creştinismul: „Trecutul arată că laicii au fost ostili faţă de papalitate, iar experienţa noastră arată fără tăgadă că acest lucru este valabil şi în prezent.“

Lipsa de simpatie faţă de papi reflecta probabil îndoiala subzistentă cu privire la pretenţia descendenţei lor divine.

Acest edict care îl viza în mod special pe regele Franţei, Filip al IV-lea, nepotul Sfântului Ludovic, nu şi-a atins ţinta.

Mai apoi, pe 18 noiembrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea şi-a emis imoralul „Edict al Celor Două Săbii“ (Unam Sanctam, „Unul Sfântul“), care trasa cadrul esenţei creştinătăţii pentru secolele ce urmau. Edictul papal declara că Biserica controla „cele două săbii“ adică cele două puteri:

„Amândouă săbiile se află în puterea Bisericii, cea spirituală şi cea trecătoare: cea spirituală e mânuită de Biserică prin braţul clerului: cea lumească prin braţul armatei sale… iar puterea spirituală are dreptul de a o stabili şi ghida pe cea lumească şi de asemenea de a o judeca atunci când nu acţionează cum se cuvine… Prin urmare, oricine se opune celor două săbii ale Bisericii, se opune legii lui Dumnezeu.“

Edictul Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea, 18 noiembrie 1302; prezentare în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126

Sub Bonifaciu Biserica Catolică a devenit un suzeran secular care a cucerit vaste teritorii care sunt cunoscute în istorie ca şi „Statele Papale“. Abia în 1870 baionetele patrioţilor italieni au reuşit într-un final să recupereze regiunile furate şi să le redea Italiei unite.

La acea vreme italienii, sub Victor Emmanuel al II-lea, regele Sardiniei şi Piedmontului, a luat înapoi Roma şi teritoriile papale adiacente şi a declarat Oraşul Etern capitală a noului Regat Unit al Italiei.

Statele Papale, cu o suprafaţă de 39.495 km2 şi trei milioane de locuitori plătitori de taxe, au fost astfel scoase din portofoliul de investiţii al Vaticanului şi au dispărut pentru totdeauna de pe harta Europei – şi din istorie.

Biserica, cu excepţia a 108 acri de pământ pe care se află Vaticanul, nu mai conducea nici o zonă pământească europeană însuşită abuziv, iar suveranitatea sa lumească a luat sfârşit. Însă povestea lui Bonifaciu al VIII-lea nu se termină aici. În Enciclopedia Catolică îi sunt dedicate nouă pagini inutile în care se recunosc lipsurile caracterului său, dar se fac încercări disperate de a se evita orice acuzaţii mai grave.

Cu toate acestea, primele ediţii din Encyclopaedia Britannica spun adevărul despre acest papă, descrierea sa fiind făcută de către profesorul Rockwell, un distins istoric ecleziastic. El explică ostilitatea faţă de acest papă prin următoarea frază:

„Lăcomia, pretenţiile pline de îngâmfare şi aroganţa pe care le afişa adesea i-au atras mulţi duşmani… mulţi credeau că era de aceeaşi teapă cu Diavolul“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., 1797.

Este interesat de remarcat că după publicarea celei de a 11-a ediţii în 1898, Biserica Catolică a cumpărat Encyclopaedia Britannica, iar în foarte scurt timp noi ediţii lipsite de conţinut „jignitor la adresa Bisericii“ au înlocuit versiunile anterioare care s-a ordonat să fie distruse (History in the Encyclopedia, D. H. Gordon şi N. L.Torrey, New York, 1947; de asemenea, The Good News of the Kingdoms, Norman Segal, Australia, 1995).

Într-un mod de a acţiona stabilit, în 1943, Encyclopedia Britannica a fost arondată Universităţii Romano-Catolice din Chicago.

Encyclopedias: Their History Throughout the Ages, 1966, două ediţii; a doua ediţie oferă o atenţie deosebită Encyclopaedia Britannica.

În deceniile următoare, misionarii Bisericii au umblat din uşă în uşă în întreaga lume pentru a vinde Encyclopaedia Britannica cosmetizată la milioane de oameni care nu aveau habar de ceea ce se întâmpla.

Persoanele care pot compara ediţiile anterioare cu cele „sub autoritatea Bisericii“ ar trebui să facă acest lucru pentru a avea confirmarea că o nouă istorie „cosmetizată“ a creştinismului, din care se omitea informaţia dăunătoare, a fost scrisă şi publicată.

Unele dintre comentariile negative la adresa Papei Bonifaciu al VIII-lea au fost şterse, iar alte propoziţii au fost modificate, însă numele profesorului Rockwell a fost păstrat.

Istoria medievală Cambridge (ediţiile Gwatkin şi Whitney, The Macmillan Co., 1911–13, vol. vii, pag. 5), care consemnează sentimentul general al istoricilor moderni, spune: „dovezile par clare că el [Bonifaciu al VIII-lea] a fost un sceptic care şi-a ascuns batjocura sub mitră“.

Regele Filip al IV-lea al Franţei, susţinut de avocaţi civili preocupaţi să îi exalte autoritatea împotriva celei a Papei, s-a opus Edictului Unam Sanctam al lui Bonifaciu al VIII-lea.

El a convocat Parlamentul din Paris în faţa căruia l-a pus la îndoială pe papă, acuzându-l de erezie, simonie şi lăcomie.

Bonifaciu a fost acuzat explicit de „vrăjitorie, colaborare cu Diavolul, lipsă de credinţă în Iisus Hristos, de a fi declarat că păcatele cărnii nu sunt păcate şi de a fi provocat moartea Papei Celestin şi a altora.

A mai fost acuzat că ar fi avut un anumit «idol» în care sălăşluia un «spirit diabolic» pe care obişnuia să îl consulte… iar o voce ciudată îi răspundea.“

A History of the Popes, Dr Joseph McCabe, C. A. Watts & Co, London, 1939.

În 1303, Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat la Anagni, unde se refugiase, şi a fost predat la Paris pentru a fi judecat. Sciarra Colonna şi familia sa năpăstuită se afla la tribunalul francez unde a fost judecat. Un Conciliu General a fost convocat la Universitatea din Paris.

În faţa a cinci arhiepiscopi, a 22 de episcopi, a unei mulţimi de călugări şi fraţi, Bonifaciu al VIII-lea şi-a bătut joc aşa cum îi era obiceiul de religie şi morală făcând următoarea afirmaţie memorabilă:

„Nu a fost nici un Iisus Hristos, iar Euharistia e doar făină şi apă. Maria nu a fost mai virgină decât propria mea mamă şi există tot atâta rău în adulter cât a îţi freca mâinile una de cealaltă.“

A History of the Popes, McCabe, ibid.

El a fost transferat înapoi la Roma sub o escortă puternică, asigurată de familia Orsini, căci exista temerea că trupele papale vor încerca să îl salveze. Era atât de cuprins de accese de furie încât unii dintre cronicarii de renume ai vremii susţin că înnebunise şi că s-a sinucis.

Acest fapt este puţin probabil. Se pare că a murit în închisoare o lună mai târziu în octombrie 1303, probabil otrăvit sau ştrangulat şi nu din cauza „şocului suferit în urma atacului brutal asupra sa“ aşa cum opinează Biserica.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 239

Duşmanii săi au împrăştiat în străinătate zvonul că în ultimele sale clipe ar fi mărturisit asocierea cu demonul şi că în momentul morţii flăcări i-ar fi ieşit pe gură.

Papii alungaţi din RomaDezastrul şi scandalul pe care l-au provocat şi au fost provocate de războaiele papale externe şi interne, sângele, teroarea şi condiţiile de indescriptibilă decădere socială care au făcut ca toate acestea să fie posibile în numele lui Hristos nu pot fi decât palid imaginate.

Lipsa de popularitate a papilor era atât de mare încât de-a lungul secolelor mulţi au fost asasinaţi sau alungaţi din Roma de către mulţime sau de către duşmanii imperiali.

Timp de peste 240 de ani între 1119 şi 1445, papii au fost evacuaţi în mod regulat cu forţa din Roma şi şi-au avut fieful fie la Avignon, Anagni, Orvieto, Viterbo, Siena, Florence, Pisa şi Perugia.Nu mai târziu de 1119, de exemplu, localnicii s-au revoltat împotriva Papei Gelasius al II-lea (1118–1119), care a fugit la Gaeta, în sudul in Italiei, coborând Tibrul într-o bărcuţă.

În timp ce încerca să scape, mulţimea furioasă alerga pe malul râului, aruncând cu pietre şi săgeţi şi înjurându-l sălbatic.În mod similar, Papa Grigorie al VIII-lea (1187) a fost atât de urât de oameni pentru crima de a-şi fi orbit duşmanii (cum a fost Papa Adrian al III-lea, 884–885) încât locuitorii Romei l-au legat pe spatele unei cămile şi au defilat cu el pe străzile Romei, urlând obscenităţi la adresa lui şi lovindu-l cu pietre până ce l-au ucis.Enciclopedia lui Diderot

Pentru a evita acuzaţiile de crimă ce urmau să i se aducă, Papa Calixtus al II-lea (1119–1124) a profanat mormântul Sfântului Petru şi a fugit la Constantinopol cu „panourile de argint de pe uşi“, „plăcile groase de argint“ care acopereau altarul şi „o statuie solidă de aur“.

A History of the Popes, McCabe, op. cit.Ultimul papă a cărui evacuare din Roma a fost consemnată este Eugeniu al IV-lea (1431–1447), care şi-a petrecut mai mult de nouă ani în exil prin bordelele din Neapole.

Enciclopedia lui Diderot

În 1309, în timpul pontificatului lui Clement al V-lea (1305–1314; Bertrand de Got, 1264–1314), romanii şi-ai manifestat puternic dezgustul faţă de papalitate, încât a fost nevoie ca întreaga administraţie papală să fie evacuată din Roma la Avignon, în sudul Franţei.

 
 

Papa Clement al V-lea

 
Acesta a fost oraşul în care papii au locuit permanent timp de 70 de ani până în 1377, în palate construite în spatele unor fortificaţii de piatră, unde şi-au creat o administraţie birocratică complicată.În cercurile evreieşti expulzarea a fost numită „captivitatea babiloniană a papilor“. Întreaga Europă a fost cuprinsă de resentimente împotriva instituţiei papale.Celebrul cercetător şi om de stat italian Francesco Petrarca (1304–1374) a locuit ani de zile în suburbiile Avignonului şi a compilat o mulţime de detalii despre viaţa papilor pe care îi studia.

El a lăsat în urmă unul dintre cele mai uimitoare tablouri ale caracterului sordid al papalităţii din literatura creştină.

Petrarca a fost cel mai mare intelectual al vremii sale, iar suveranii zilei se întreceau să îl aibă la curtea lor. În cartea sa Letters without a Title, el a descris curtea papală de la Avignon ca „fierbând bolborositor, obscenă, îngrozitoare… o fântână de suferinţă în care Iisus Hristos este batjocorit, unde sesterţii [banii] sunt preamăriţii, unde cinstea e considerată nebunie şi înşelăciunea înţelepciune… toate acestea se găsesc adunate acolo“ (Scrisoarea. VII).

Petrarca spunea că Avignonul întrecea în viciu orice oraş din vechime, căci nimeni nu cunoştea viaţa şi literatura medievală mai bine decât el. El dă detalii asupra veseliei obscene a vieţii la curtea papală care „urla ca o plagă morală… o şcoală a falsităţii şi un templu al ereziei“ (Scrisoarea XVIII).În calitate de prieten al familiei Colonna, Petrarca a fost invitat să vorbească în Senatul Romei şi în duminica de Paşti din 1341 a venit la Capitoliu îmbrăcat în veştmintele prietenului şi admiratorului său, regele Robert al Neapolelui.

Acolo a formulat nişte acuzaţii extrem de grave la adresa papilor de la Avignon şi a cardinalilor lor, spunând, pe scurt, că fuseseră „…măturaţi în potopul celor mai obscene plăceri, într-o incredibilă furtună a decăderii, în cea mai oribilă şi mai nemaiauzită eşuare a castităţii.

Ataşamentul papilor de Avignon se datorează faptului că au construit acolo un paradis al plăcerii, un loc celest în care locuiesc fără să aibă vreun dumnezeu, de parcă vor trăi acolo la nesfârşit.“ (Scrisoarea VIII).

Foto: Faţada Palatului Papal de la Avignon, ridicat în timpul pontificatelor lui Benedictal XII-lea şi Clement al VI-lea.

El a adăpostit curtea papală şi centrul administrativ până în 1377. Extravaganţele curţii papale au fost extrem de criticate în Europa.

Hedonistul papă Clement al VI-lea (Pierre Roger, 1291–1352; papă 1342–52) a cumpăra Avignonul de la regina Neapolelui şi a făcut din Palatul Papilor unul dintre cele mai strălucitoare palate din Europa.

O curte luxoasă în care rudele şi oaspeţii Papei erau în continuu distraţi prin baluri, banchete şi turniruri.

Judecata lui Petrarca cu privire la Clement a fost cumplit de severă.El avea atât relaţii personale cât şi epistolare cu Clement şi îl descria pe acesta astfel: „…corupt de plăceri, chel, cu faţa roşie, cu coapse grase, acoperite pe jumătate de roba prea scurtă… aplecat nu atât de vârstă cât de ipocrizie. Impresionant nu prin elocvenţă, ci prin tăcerea încruntată, el străbate încăperile prostituatelor, răsturnându-l pe cel umil şi călcând în picioare justiţia.

Petrarca, Scrisori fără Titlu (Epistolae sine nomine), University Press, USA, 1969, Letter Misc.VII, pag. 98Petrarca mai scria că Clement al VI-lea ieşea ocazional călare prin oraş „…înconjurat nu de o mulţime pătrunsă de respect, ci de una care îi aruncă insulte şi batjocură… el se află în fruntea unei procesiuni pompoase, urcat pe un cal alb, mimând sfinţenia.În faţa sa merg servitorii lui în veşminte strălucitoare, gesticulând pentru a atrage atenţia, suflând din trompete şi fluturând steaguri papale.“

 

Pope Avignon - Clement VI 

Foto: Papa Clement al VI-lea; (n. 1291 d. 1352). A fost papa  Bisericii Catolice cu sediul la Avignon din 7 mai 1342, până la moartea sa.

Petrarca vorbeşte despre efortul excesiv şi imensul timp alocat de Clement al VI-lea pentru a-şi pregăti paradele, iar „pe cal îi era o frică continuă că cel mai slab vânt i-ar putea răvăşi veşmântul parfumat“ (Scrisoarea. XV).

„Cel mai bun“ papă din perioada Avignon, după standarde catolice, a fost Jacques Fournier (1285–1342) care, la înscăunarea lui în mănăstirea dominicană de la Avignon pe 8 ianuarie 1335 şi-a luat numele de Benedict al XII-lea (1334–1342).Însă unii contemporani ai săi, printre care era episcopul Mollet, un eminent istoric catolic al papilor din Avignon, nu erau de aceeaşi părere.

Acesta îl considera „un Nero, moartea laicilor, o viperă a clericilor, un mincinos şi un beţiv“. 

A History of the Popes, McCabe, op. cit., pag. 115Episcopul Mollet admite că Benedict al XII-lea obişnuia să bea mult, dar Evanghelia spune că şi Iisus Hristos obişnuia să bea (Matei 11:19; Luca 7:34).

Unii autori spun că acesta este papa de la care a pornit zicala „beat ca un papă“ şi că duritatea şi aroganţa lui au diminuat mult influenţa pozitivă pe care a putut-o avea.

Avignon e locul în care au fost produse o serie de documente false, numite azi Falsele Decrete Isidoriene.În această imensă fraudă, papii şi asociaţii lor au compilat o serie de scrisori fictive pe care le-au datat cu câteva secole mai înainte şi în care au inclus o serie de „legi oficiale“ care făceau din Biserică stăpânul absolut al întregii Europe, Asiei Mici şi Egiptului. Voltaire (1694–1778) numeşte Decretele Isidoriene „cel mai îndrăzneţ şi mai măreţ fals care a dus lumea de nas vreodată“.

Au mai fost apoi remarcabilele şi uriaşele Falsuri Pseudo-Areopagite şi regretabila agăţare de acestea a papalităţii după ce falsul fusese demonstrat.

Dar dat fiind că aceasta nu este o istorie a Bisericii Romane ci a papilor, vom lăsa subiectul falsurilor catolice pe altă dată. 

(Va urma)

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/07/asa-va-place-istoria-papalitatii-iii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

08/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Așa vă place istoria papalitații ? (III)

Foto: Vatican

Motto:

„Mulţi dintre papii secolelor XIII – XVI au continuat stilul de viaţă criminal, însetat de sânge şi lasciv al predecesorilor lor corupţi, atingând noi culmi de depravare pe care Biserica modernă încearcă din răsputeri să le treacă sub tăcere.”

Tony Bushby

Inchiziţia şi cruciadele împotriva cultului cathar

„Gloriosul secol al XII-lea”, care s-a ridicat deasupra Erei Întunecate a credinţei, a fost inaugurat de o inchiziţie teribilă şi o cruciadă de 35 de ani împotriva membrilor cultului cathar (uneori numiţi albigenzi).

„Prin acest termen (inchiziţie) se refereau în mod normal la o instituţie ecleziastică specială care combătea sau reprima erezia” (Enciclopedia Catolica, viii, p.26) – prin „erezie” se înţelege „cei cu opinii diferite”.

Apariţia inchiziţiei a fost singurul moment în istoria creştină când Biserica s-a unit sub acelaşi scop şi a vorbit la unison.

Inchiziţia a devenit o instituţie creştină permanentă şi, pentru a justifica principiile tribunalului, papii au introdus un instrument convingător, sub forma unei serii adiţionale de documente fictive intitulate „Decretele falsificate ale lui Graţian”. Falsurile adunate sunt unele din cele mai mari înşelătorii cunoscute vreodată.

Trăsăturile mai întunecate ale acestei perioade nu sunt subiecte de dispută între istoricii autoritari, însă trebuie să acţionăm cu o discriminare severă.

În această perioadă a istoriei creştine, sute de mii de oameni au fost măcelăriţi de biserică şi aproape jumătate din Franţa a fost pustiită.

În 1182, Papa Lucius al III-lea (1181-1185, d.1185) a căpătat controlul oficial al Bisericii, iar în 1184, a declarat cultul cathar eretic şi a autorizat cruciada împotriva lui.

O cruciadă era un război instigat de biserică pentru aşa zise motive religioase, fiind autorizată de către papă.

Cu 86 de ani înainte, în 1096, Papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între 1088-1099) a aprobat prima din cele opt cruciade care de-a lungul timpului s-au extins la un total de 19, şi au fost continuate de-a lungul a 475 de ani (1096-1571).

Erezia, spunea biserica, era o lovitură dată lui Dumnezeu şi era datoria fiecărui creştin să omoare ereticii.

Chiar şi mai înainte,  Papa  Grigorie  al  VII-lea  (1020-1085,  papă  între 1073-1085) a declarat oficial că „uciderea de eretici nu înseamnă crimă” şi a decretat că este legal pentru biserică şi pentru militanţii acesteia să omoare pe cei ce nu cred în dogma creştină.

Până în secolul al XIX-lea, papii obligau monarhii creştini să declare erezia ca fiind o crimă ce se pedepsea cu moarte de către codul civil; dar nu erezia a fost cea care a instigat cruciada împotriva cultului cathar: scopul acesteia a fost să „ofere papalităţii pământuri şi venituri adiţionale iar papii s-au angajat în comiterea de brutalităţi, ameninţări şi tot soiul de stratageme pentru a-şi atinge scopul” (The Story of Religious Controversy, Dr. Joseph McCabe, 1929, p. 40).

Catharii, un grup de oameni paşnici şi pioşi, au fost aleşi de organizaţia creştină pentru a fi distruşi.

Ne este greu astăzi să realizăm tulburarea creată de creştinism şi patima campaniilor aspre ale papilor împotriva catharilor şi mai târziu împotriva discipolilor lui Frederic al II-lea şi a Cavalerilor Templieri.

Cathari izgoniți din Carcassone.

Papa Celestin al III-lea (1106-1198, papă între anii  1191-1198), a susţinut decizia anterioară a Papei Lucius al III-lea de a înlătura toţi catharii de pe faţa pământului.

Pentru a realiza acest lucru, la începutul secolului al XIII-lea, Papa Inocenţiu al III-lea (Lotario di Segni, 1161-1216,  papă între 1198-1216), „unul dintre cei mai mari papi ai Evului Mediu” (Enciclopedia Catolică, viii, p. 13) a poruncit lui Dominic de Guzman (1170-1223) să formeze un grup de adepţi nemiloşi numiţi „armata catolică” (Enciclopedia Catolică, v, p. 107), şi o forţă iniţială de 200.000 de pedestraşi a fost formată cu ajutorul a 20000 de cavaleri.

Mulţimea  i-a etichetat drept „tăietori de capete” dar Dominc i-a considerat „oastea lui Iisus Hristos” (idem) şi mai târziu a sporit numărul acestora cu încă 100.000.

Scriitorul catolic episcopul Delany (d.c. 1227) a spus că forţa luptătoare a bisericii s-a extins la 500.000 de soldaţi şi a luptat împotriva unui popor obişnuit şi neînarmat, care a văzut că, în practică, sistemul religios papal era frivol şi fals. Cruciada împotriva catharilor a început în 22 iulie 1209 şi a fost o demonstraţie crudă a militanţilor bisericii.

Arnaud Amaury (d. 1225), abatele din Citeaux, comanda trupele purtând un steag pe care era o cruce verde şi o sabie, iar membrii nobilimii franceze, printre care şi ducele de Burgundia şi contele de Nevers, îl însoţeau.

Adevărul este că atunci când armata era activă, era clar direcţionată şi controlată de   „biserica lui Hristos”.

Urmând instrucţiunile abatelui Amaury, biserica a întreprins unul din cele mai sângeroase masacre umane din istoria sa.

Ce a urmat a fost groaznic. Cruciada a pornit din Bézier şi unele cronici spun că locuitorii oraşului au fost masacraţi într-o  săptămână. 

Unii  consideră  numărul  persoanelor decedate în jurul a 40 000 de bărbaţi, femei şi copii. Se spune că pe parcursul primelor zile 6000 sau 7000 de oameni au fost duşi sistematic la biserica Sf. Magdalena şi măcelăriţi individual.

Este păcat că nu avem documente pe care să ne putem baza, cu privire la populaţia oraşului Bézier.

Se poate spune că era unul din oraşele mari, prospere, şi bine populate pentru acele vremuri.

Ceea ce se remarcă cu privire la masacrul din 22 iulie 1209 este natura lipsită de discernământ a acestuia. Răul avea să urmeze.

Este remarcabil că, până în vremuri recente, nu au existat comentarii despre ororile bisericii împotriva catharilor.

În ultimele decenii, odată cu creşterea interesului pentru catharism, au fost făcute încercări din parte catolicilor de a minimaliza proporţiile acestor atrocităţi şi magnitudinea măcelului până la irelevanţă.

Asemenea eforturi de a suprima adevărul istoriei creştine, deşi nu în totalitate reuşite, par să fi fortificat credinţa celor care doresc să creadă.

Modul în care scriitorii catolici prezintă acum aceste crime groaznice ale papalităţii este ruşinos.

Faptul că papii au săvârşit aceste crime în numele lui Hristos este un lucru nefericit în special pentru creştini.

Dacă acceptăm scuza bisericii, cum că aceşti cruciaţi erau oameni stăpâniţi de un sentiment religios profund, care au pornit să înăbuşe o masă de oameni care nu credeau în creştinismul profesat în mod formal, atunci acceptăm o minciună.

Ceea ce este dincolo de orice îndoială este că, atunci când armata catolică a fost mobilizată, era cea mai teribilă maşinărie de ucis pe care Europa a văzut-o vreodată.

Faptul că papii puteau autoriza o asemenea tragedie umană într-o aşa zisă epocă luminată este o dovadă a orbirii care poate fi generată de „credinţa oarbă”.

După Bézier, trupele bisericii au mărşăluit triumfal până la Carcassonne, cea mai mare fortăreaţa a vremurilor respective.

Aceasta putea fi considerată drept un premiu ce putea fi obţinut numai după luni sau ani de asediu, dar care însă a cedat după numai o lună de la jaful oraşului Bézier. (Marea erezie, Dr. Arthur Guirdham, Neville Spearman, Jersez, 1977).

Europenii s-au cutremurat atunci când au auzit că alţi 5000 de oameni au fost masacraţi în Marmanda pe 26 septembrie 1206 şi Guillaume de Tudèle înregistrează o descriere înspăimântătoare a ciopârţirii bărbaţilor, femeilor şi copiilor de către „oastea lui Hristos”. Trebuie să reflectăm cum aşa zisa propovăduire a învăţăturilor lui Hristos a ajuns să fie baza unei asemenea agresiuni exuberante împotriva fiinţelor omeneşti.

Înregistrările catharilor şi literatura acestora au fost distruse la fel de nemilos ca şi membrii cultului de către biserică iar aceste dovezi sunt oferite de Enciclopedia Catolică sub un nume de capitol mascat: „Catharii”.

Nefiind în stare să dobândească victorii continue şi zdrobitoare în luptă datorită fortificaţiilor catharilor, papii au adoptat o politică oficială de distrugere sistematică a fermelor, clădirilor, viilor, lanurilor de grâne şi livezilor acestora.

Devastarea cauzată de armata catolică a fost imensă şi pierderile culturale sunt greu de înţeles. Istoricii estimează că peste 500 de sate şi oraşe au dispărut de pe faţa pământului în urma devastărilor.

După trei secole şi jumătate de brutalitate şi cruzime, dispreţul din Europa s-a adâncit atunci când s-a dat ultima luptă împotriva catharilor, la castelul fortificat Monteségur, în 1244.

Mai târziu biserica a confesat naiv că motivul măcelului fără precedent şi al distrugerii catharilor a fost „bogăţia acestora… şi ofensa adusă preoţilor catolici, cauzată de ignoranţă, laicitate şi de vieţile scandaloase ale catharilor”. (Enciclopedia Catolică, i, p. 268). „Inchiziţia”, spunea episcopul Bruno de Segni, un scriitor catolic al secolului al XVI-lea, „a fost inventată pentru a-i prăda pe cei înstăriţi de bogăţii.

Papa şi preoţii acestuia erau ameţiţi de lascivitate; îl dispreţuiau pe Dumnezeu pentru că religia lor fusese înecată într-un potop de bogăţii.” (O istorie a papilor, McCabe, idem).

Din aceeaşi perioadă datează şi plângerea nunţiului papal Elmeric, care spunea că interesul papalităţii de a persecuta s-a diminuat pentru că „nu mai existau eretici înstăriţi”.

Există cumva vreo paralelă la aceste motivaţii în istoria religiilor? Se crede că jignim atunci când refuzăm să vorbim cu evlavie despre conducerea divină a „Sfintei Biserici Romane”.

Scriitorii creştini, ce manifestă o indiferenţă obişnuită faţă de adevăr, ar dori ca noi să uităm aceste întâmplări şi să acceptăm născocirea că „Sfinţii Părinţi” erau oameni de o pioasă integritate.

Însă răul avea să urmeze.

Ne aflăm încă la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea şi ne oprim acum asupra vieţii Papei Inocenţiu al III-lea (1198–1216) (v. poza), pe care mulţi catolici îl pun deasupra celorlalţi, privindu-l ca pe una dintre principalele forţe constructive ale evoluţiei civilizaţiei europene.

Când a fost ales în 1198, el a pretins ca prefectul, care reprezenta Sfântul Imperiu Roman şi senatorii, care reprezentau poporul roman, să îi jure lui credinţă, în calitate de Papă.

În acelaşi an, el a făcut să dispară toate consemnările anterioare cu privire la istoria Bisericii, înfiinţând Arhiva Secretă.
(Enciclopedia Catolică, xv, pag. 287.)

Biserica recunoaşte: „Din păcate, doar puţine documente [ale Bisericii] anterioare anului 1198 au fost făcute publice“ (Encyclopaedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899).

Această afirmaţie relevă faptul că aproximativ 1200 de ani de istorie creştină zac ascunşi în seifurile de la Vatican, necunoscuţi publicului.

Pentru a-i supune pe nobili, Inocenţiu i-a dat o mare putere şi o imensă avere fratelui său. Nepotismul acestuia şi comportamentul său despotic au stârnit un val de mânie, astfel că în 1203 romanii s-au răsculat încă o dată şi i-au alungat pe Inocenţiu şi pe fratele lui în provincie.

După mult timp Inocenţiu s-a întors la Roma şi şi- a transformat vechiul Palat Papal într-o fortăreaţă greu de cucerit.

El a acţionat cu întreaga lipsă de scrupule şi cu întregul despotism specifice „marilor Papi“, fără să-i pese de vărsarea de sânge pe care a provocat-o.

În timpul Celui de-Al Patrulea Conciliu Lateran din Aprilie 1215, Inocenţiu al III-lea a condamnat Magna Carta şi a cerut ca evreii să poarte îmbrăcăminte distinctă.

El a decretat de asemenea că oricine va fi prins citind din Biblie să fie omorât cu pietre de către „soldaţi şi miliţie“. (Enciclopedia lui Diderot, 1759).

Dar scopul principal al Conciliului său era elaborarea unui plan de expansiune militară, intenţia sa finală fiind aceea de a domina întreaga Europă – un Weltherrschaft în care intenţiona să îi supună judecăţii Sfântului Scaun pe toţi regii şi prinţii.

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie al IX-lea încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

Papa Grigorie al IX-lea – detaliu dintr-o frescă din secolul al XIII-lea; biserica Sacro  Speco, Subiaco, Italia

„Armata catolică“ a lui Dominic (Enciclopedia Catolică, v, pag. 107) era ocupată cu anihilarea catharilor din sudul Franţei, iar Inocenţiu avea nevoie de încă o armată pentru o intervenţie în Germania.

În această direcţie, el a cerut sfatul consilierului său militar, Episcopul Grosseteste (d. 1227), unul dintre cei mai eminenţi prelaţi ai epocii, întrebându-l de unde ar mai putea recruta noi trupe, iar sfatul acestuia a fost: „din rândul populaţiei catolice, adepţii lui Hristos, trupuri în care sălăşluieşte întotdeauna şi Diavolul“.

(Enciclopedia lui Diderot, op. cit., detaliat în From St. Francis to Dante, G. G. Coulton, David Nutt, Londra, 1908 ed., pag. 56.)

Din multele secole de istorie creştină, aşa cum a fost ea consemnată chiar de Biserică, nu e greu să aduni astfel de consideraţii clericale fascinante, acesta fiind doar un exemplu despre ceea ce credea ierarhia papală despre credincioşi.

Amestecul Papei în Germania şi, mai târziu, la Constantinopol a avut un deznodământ dezastruos, unica sa victorie fiind împotriva catharilor neînarmaţi.

„Acesta este fără îndoială motivul pentru care istoricii i-au refuzat titlul de «cel Mare» pe care altfel se pare că l-ar fi meritat“
(The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Editura Sfântului Scaun, Londra, 1964, pag. 226; Georgius L. Craven.)

La cincizeci şi cinci de ani Inocenţiu a fost „ucis de sabie în cruciada [împotriva maurilor] hotărâtă în timpul Conciliului Lateran“
(Enciclopedia Catolică, viii, pag. 16.)

Cuvintele Papei Grigorie al IX-lea (1227–1241; Ugolini di Conti, 1143–1241) sunt o confirmare a atitudinii opresive a Bisericii faţă de abaterile de la credinţă, el ordonând clerului său să predice„omului laic ca atunci când aude vreo vorbă nepotrivită la adresa credinţei creştine să apere credinţa nu cu vorba ci cu sabia, pe care să o înfigă în măruntaiele aceluia până la plăsele“.
(Cronicile Cruciadelor, G. de Villehardouin, pag. 148.)

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

În 1243, Sinisbaldo Fieschi (c. 1207–1254), originar din Genova, a urmat în scaunul papal iar măcelul a continuat neabătut.

El şi-a luat numele Inocenţiu al IV-lea (1243–1254) şi „şi-a întrecut toţi predecesorii prin ofensivele sale feroce şi lipsite de scrupule“.
(Cronicile lui Richard din San Germano, xii, pag. 507.)

După anihilarea definitivă a catharilor, el a îndreptat ofensiva militară a Bisericii asupra familiei împăratului Sfântului Imperiu Roman, Frederick al II-lea (1194–1250).

Frederick, numit cu dragoste „minunea lumii“, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen. Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Frederick s-a plâns că Papa, pe care l-a numit „un balaur de soi otrăvitor“, aspira la poziţia de monarh feudal al întregii Europe şi a luptat împotriva încercărilor lui de a-i confisca vastele domenii. Iată confirmarea Bisericii asupra acestui măcel, citată din Enciclopedia Catolică:

Frederick al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen.
Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Friedrich al II-lea – detaliu de pe coperta cărţii sale De arte venandi cum avibus (Despre arta de a vâna cu păsări).

„Papa Alexandru al IV-lea (1254–1261) … se lăsa cu uşurinţă influenţat de şoaptele linguşitorilor şi înclina să asculte sugestiile răuvoitoare ale oamenilor lacomi… el a continuat politica Papei Inocenţiu al IV-lea de război şi exterminare a urmaşilor lui Frederick al II-lea … iar oamenii s-au ridicat împotriva Sfântului Scaun… unitatea creştinismului era de domeniul trecutului.“
(Enciclopedia Catolică, i, pag. 287-288)

„Unitatea“ este o noţiune relativă pentru creştinism, pentru că nu a existat vreodată şi nu există nici acum.

Cetăţenii Romei au susţinut cauza familiei lui Frederick şi au pus mâna pe arme, făcând încă o dată ca un papă să se retragă în grabă în provincii.

Povestea următorilor patru papi este aproape în întregime povestea luptelor cu familia lui Frederick al II-lea – luptă care ajunsese atât de nedreaptă, atât de vizibil mânată de ură şi lăcomie pură, încât a dezgustat creştinătatea şi continuă să-i dezguste pe toţi istoricii ne-catolici de astăzi.

Apoi, înregistrată în documentele Bisericii, a urmat una dintre cele mai ciudate pontificate din istoria papalităţii:

„La zece zile după moartea lui Nicolae al IV-lea (1292), cei doisprezece cardinali s-au adunat la Roma.

Aveau să treacă însă doi anişi trei luni până ce ei să dea Bisericii un papă.“
(The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 19)

Istoria acestor alegeri speciale (care în prezent se numesc conclavuri) este îmbibată de corupţie şi este unul dintre cele mai uimitoare volume de literatură istorică religioasă care încă stă să fie dezvăluit.

În orice caz, în 1294, din nişte motive obscure, cardinalii obosiţi de atâtea discuţii au hotărât să îl înscăuneze pe Pietro di Morrone (1215–1296) ca Papă, sub numele de Celestin al V-lea.

Înainte şi în timpul pontificatului său, el a dus o viaţă de pustnic într-o peşteră din munţii sălbatici din Abruzzi, în sudul Romei.

În legătură cu Celestin ni se dezvăluie o altă dovadă de ignoranţă şi simplitate lipsită de simţ critic a oficiului papal, trăsături ce au durat mai mult de 1500 de ani de istorie creştină. Cardinalii s-au îngrijorat când umilul călugăr le-a ordonat să vină în peştera lui, dar i-au dat ascultare şi acolo l-au consacrat ca papă.

Într-una din referinţele noastre principale, The Popes: A Concise Biographical History, Celestin e descris ca un om „cu învăţătură puţină şi o totală lipsă de experienţă lumească“ (pag. 238). Cu toate acestea, în absenţa papei, puternica maşinărie a Ecclesia Militans a înflorit sub conducerea cardinalului războinic din Ostia, Latino Malabranca, un om cu o vastă experienţă militară.
(Enciclopedia lui Diderot.)

Regele Carol al II-lea al Neapolelui, care dorea să intre în graţiile papei şi-a trimis un reprezentant la peşteră pentru a-l escorta pe acesta la Neapole pentru o întrevedere.

Celestin a sosit provocând un adevărat scandal public prin acordarea de privilegii extraordinare şi nelimitate lui Carol. Cardinalii, realizând în sfârşit că Papa era „de o simplitate dezastruoasă“, au fost nevoiţi să voteze demisia sa.
(The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964, pag. 87.)

În fruntea celor care au făcut presiuni asupra lui să abdice a fost Benedetto Gaetani (sau Caetani) (1234–1303), un prelat bogat şi puternic cu ambiţii înalte.

Mulţi credeau că Gaetani a montat un tub de vorbit în pereţii camerei papei, iar astfel o „voce din Ceruri“ i-a cerut lui Celestin să demisioneze. Celestin al V-lea a fost convins că „Dumnezeu îi vorbise“ şi a abdicat.

În 1296, Gaetani a cumpărat de la cardinali Scaunul Papal pentru 7.000 de florini de aur, devenind Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294–1303).

Celestin a fost imediat întemniţat într-o fortăreaţă sinistră şi a fost tratat cu atâta brutalitate încât a murit la scurt timp.

Va urma

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/06/asa-va-place-istoria-papalitatii-ii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

07/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Așa vă place istoria papalitații ? (II)

 

 

 

Vatican (Roma) – Basilica San Pietro

 

 

Motto:

 

„Institutia papala detine o colectie de neegalat de acte de coruptie si criminalitate, acumulata de-a lungul secolelor, iar adevarata istorie a papilor este plina de scandaluri, cruzime, depravare, domnie a terorii, razboaie si coruptie morala.”

 

  Tony Bushby

 

 

 

 

 Cercetătorul și jurnalistul australian Tony Bushby, descrie bine documentat in  lucrarea sa intitulata „Istoria crimelor papalității”, publicata  în revista  NEXUS new times magazine, istoria vieții de huzur și promiscuitate a unor conducători ai  bisericii catolice.

John Cardinal Farley (1916), istoric catolic si arhiepiscop de New York, a admis subtil ca „vechile legende despre vietile lor desfrânate pot fi partial adevarate… faptul ca ei nu au insistat cu severitate asupra virtutii sexuale, iar injustitia a fost o abatere generala a curtii papale, desi probabil ca ideea de îmbunatatire morala era mereu prezenta în mintea lor” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, 1897, iii, p. 207).

  Cardinalul Farley a adaugat acest comentariu:„Papii au fost conducatori temporari ai teritoriului civil si au trebuit fireste sa forteze restabilirea sau extinderea situatiei Bisericii pâna la încheierea pacii … încercarile lor de a purifica Ducatul Romei le-a pricinuit o durere profunda datorita necesitatii de a recurge la violenta, daravând mila ca motivatie… au fost pierdute vieti în slujba adevarului, caci baza legala pentru biserica crestina pentru a detine si transmite proprietati în vederea obtinerii de venituri a fost data [papilor] de împaratul Constantin în 312.” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, ii, p. 157–169)

Comentariile acestui inalt prelat  merita desigur atentia noastra, deoarece  ele ne redau  povestea putin cunoscuta a conducatorilor catolicismului mondial si dezvaluie faptul ca prezentarea actuala a multora dintre papi  drept repere morale incoruptibile nu este adevarata.

În prefata unei carti papale oficiale transmisa spre publicare de Sfântul Scaun, numita „Papii: o scurta istorie biografica”, cititorul crestin este pregatit cu tact pentru confruntarea cu câteva fapte neplacute legate de suveranii pontifi, fiind pus in fata acestei recunoasteri apologetice:

„Unii catolici s-ar putea sa fie surprinsi când vor citi biografiile papale din aceasta carte. Se poate ca viziunea noastra despre rolul pe care îl joaca papa în cadrul Bisericii sa aiba nevoie de o oarecare ajustare.”

(The Popes: A Concise Biographical History, ed. Eric John, Burns & Oates, Editori ai Sfântului Scaun, Londra, 1964, p. 19, aprobata pentru tiparire de Georgius L. Craven)

 In aceasta istorie biografica, Sfântul Scaun nu a considerat ca ar fi prudent sa publice detaliile complete ale naturii adevarate a curtii papale.

Istoria sa reala este amestecata cu „secole de trafic de functii ecleziastice, înselatorie, scandaluri, imoralitate, agresiune, fraude, crima si cruzime, adevarata fire a papilor fiind prezentata astazi, cu buna-stiinta, în mod fals de catre Biserica”
(A History of the Popes, dr. Joseph McCabe [1867–1955], C. A. Watts & Co., Londra, 1939).

Biserica a pastrat timp de secole o arhiva vasta cu vietile papilor care, pâna în secolul al XI-lea, erau numiti „patriarhi ecumenici”, existând si istorisiri despre excese uimitoare.

Arhivele catolice oficiale prezinta confesiuni extraordinare despre ticalosii ce se petreceau în rândurile întregului cler catolic, iar implicatiile acestora capata noi dimensiuni când sunt examinate în lumina pretentiei Bisericii de pietate indubitabila în ierarhia bisericeasca.

Comitetele redactionale ale lucrarii Enciclopedia Catolica pretind ca aceasta este „un exponent al adevarului catolic” (în prefata) si ca ceea ce este prezentat în ea este preluat în principal din arhive, fara prejudecati.

Pentru a continua ideea, sunt de un real folos  câteva jurnale papale, scrisori si rapoarte ale unor ambasadori straini la Sfântul Scaun catre guvernele lor, documente monastice, rapoarte senatoriale romane, precum si de acces la registre oficiale stravechi ale tribunalelor ecleziastice din Londra.

De mare ajutor în aceasta investigatie a fost si posibilitatea utilizarii unei versiuni originale a Enciclopediei lui Diderot, volum a carui distrugere a fost ordonata de papa Clement al XIII-lea imediat dupa publicarea sa, în 1759.

Piosul istoric si autor catolic episcopul Frotheringham, a extins acest rezumat al liderilor crestini pâna în vremea sa:

„Multi papi au fost oameni cu vieti pline de dezmat. Unii erau magicieni (ocultisti); altii erau cunoscuti pentru razvratire, razboaie, masacre si imoralitate, avaritie si simonie. Altii nu erau buni crestini, ci criminali de rând si dusmani a tot ceea ce era bun.

Unii erau copii ai Diavolului; multi erau sângerosi; unii nu erau nici macar preoti. Altii erau eretici. Daca un papa este eretic, el de fapt nu este papa.” (The Cradle of Christ, episcopul Frotheringham, 1877; vezi si Enciclopedia Catolica, xii, p. 700-703, publicata cu aprobarea arhiepiscopului Farley)

Si chiar au fost eretici, multi papi recunoscând public neîncrederea în Evanghelii, dupa cum vom vedea.

Aceste fapte sunt binecunoscute istoricilor catolici care le spun cititorilor ca papii erau oameni virtuosi si competenti cu „minti religioase elevate”. (The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964).

Realitatea este ca unii erau preocupati doar de interesele lor, nu de cele ale lui Dumnezeu, si ca au cultivat un sistem papal viciat mai asiduu decât îndraznesc scriitorii catolici sa scrie deschis despre istoria Bisericii.

Ei au fost dispretuiti de laici si, atunci când conditiile economice mai bune au trezit mintea unei clase mijlocii europene aflata în dezvoltare, a existat o revolta pe scara mare împotriva lor.

Arhivele crestine arata ca papii erau departe de prezentarea moderna a caracterului lor si ca prin încercarea de a-i portretiza cu un trecut pios, Biserica a realizat o fatada doctrinala ce-i prezinta cu nerusinare, în mod înselator, drept ferventi credinciosi.

Având în minte modelul secolului al XX-lea despre papalitate, este greu de imaginat cum a fost aceasta în secolul al XVI-lea sau al XIV-lea, ca sa nu mai vorbim despre secolul al X-lea sau al VIII-lea.

Unii dintre cei numiti acum exponenti ai „virtutii crestine” au fost ucigasi brutali, iar „crimele împotriva credintei reprezentau înalta tradare si puteau fi pedepsite cu moartea” (Enciclopedia Catolica, ed. Farley, xiv, p. 768).

Papii se îmbaiau în sânge pentru a-si realiza obiectivele pamântesti si multi dintre ei si-au condus personal   armatele pe câmpul de lupta.

Biserica a ordonat „armatei sale seculare” sa-si impuna cu forta dogma asupra umanitatii prin „crima în masa” (The Extermination of the Cathars, Simonde de Sismondi, 1826), iar clerul, preluând în fiecare zona rolurile functionarilor locali, nu pare a-si fi recapatat vreodata spiritul religios” (Enciclopedia Catolica, ed. Farley, i, p. 507).

Deoarece linia papilor începe în chip neclar, în aceasta cercetare se porneste  din anul 896, când „un grup de nobili cu pasiuni porcine si brutale, dintre care multi nu puteau nici macar sa-si scrie propriile lor nume” (Annals of Hincmar, arhiepiscop de Reims; pub. c. 905), a pus stapânire pe institutia papala si a facut-o sa dispara pentru urmatorii 631 de ani, pâna în 1527 când, prin subterfugiile papei Clement al VII-lea (1523–1534), Roma a cazut în fata armatei împaratului Carol al V-lea.

Intr-o scurta evaluare a doar câtiva papi ai acelor secole putem citi: „La moartea papei Formosus (896) pentru papalitate a început o epoca de profunda umilire, cum nu a mai fost cunoscuta înainte sau dupa aceea. Dupa ce succesorul lui Formosus, Bonifaciu al VI-lea guvernase pentru doar 15 zile, Stefan al VII-lea [VI-lea] a fost numit pe scaunul papal. În furia sa oarba, Stefan nu numai ca l-a ponegrit pe Formosus, dar i-a batjocorit si corpul.

Papa Stefan a fost strangulat în închisoare în vara lui 897, iar urmatorii sase papi (pâna în 904) au fost si ei implicati în luptele dintre partidele politice rivale. Cristofor, ultimul dintre ei, a fost rasturnat de Sergius al III-lea (904-911).” (Enciclopedia Catolica, ii, p. 147)

Astfel de perioade de „profunda umilire” a papalitatii s-au repetat destul de des, ajungând chiar pâna în secolul XXI, când a fost expusa magnitudinea pedofiliei în rândul preotimii (Apology of Pope John Paul II, martie 2002).

Această pictură rară, reprodusă dintr-o ediţie din secolul al XVII-lea a lui Antapodosis, un text vechi de o mie de ani, scris de episcopul Liutprand de Cremona care a murit în anul 972, îl reprezintă pe papa Ştefan al VII-lea (al VI-lea) supraveghind exhumarea cadavrului papei Formosus în vederea procesului. Un detaliu interesant al acestei picturi este boneta papei, care aminteşte de „coroana cu coarne” purtată de clanul Cezar.

Papa Stefan al VII-lea [VI-lea], „un preot batrân, mâncacios si bolnav de guta” (episcopul Liutprand de Cremona, c. 922–972), a fost cel care a ordonat exhumarea cadavrului putred al Papei Formosus la opt luni de la moartea acestuia. Ia legat apoi cadavrul în pozitie verticala de un scaun si l-a judecat pentru încalcarea canoanelor. În fata corpului în descompunere si îmbracat în purpura si aur au stat papa, episcopii sai, nobilii Romei si Lamberto din Toscana.„Procesul” a fost o farsa grotesca si obscena. Papa se plimba înainte si înapoi si tipa la cadavru, declarându-l vinovat. Un diacon, aflat lânga cadavrul fostului papa, raspundea în numele sau. În acest incident macabru, numit astazi în mod pios „Sinodul Cadavrului”, papa decedat a fost condamnat cum se cuvine, i s-au smuls vesmintele, i s-au taiat trei degete de la mâna dreapta, iar ramasitele au fost aruncate în Tibru.„În aceasta afacere dezgustatoare, el [papa Stefan al VII-lea (VI-lea)] nu poate fi iertat pentru ceea ce a urmat.

Dupa ce la detronat pe raposatul papa, el i-a anulat si toate actele, inclusiv hirotonisirile. Faptele sale groaznice si hidoase au provocat o reactie violenta în Roma, iar la sfârsitul lui iulie sau începutul lui august papa Stefan a fost întemnitat si mai apoi strangulat.” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 160)

Sunt aratate astfel limitarile mentale morbide ale vechilor papi. Datorita acestor dovezi întelegem de ce calugarii de la manastirea Eulogomenopolis, numita astazi Monte Cassino, au descris sediul Asinarian (numit ulterior palatul Lateran) drept „un lacas al mâniei, o casa a crimei… un loc al viciilor exotice”.

Domnia nelegiuita a prostituatelor 

Episcopul Liutprand de Cremona, al carui lucrare Antapodosis se ocupa cu istoria papalitatii între anii 886-950, ne-a lasat o imagine remarcabila a viciilor papilor si episcopilor, poate cu o urma de gelozie:

„Vânau pe cai cu harnasamente ornamentate cu aur, iar dupa vânatoare participau la banchete cu dansatoare si se culcau cu prostituate nerusinate în paturi cu cearsafuri de matase si cuverturi brodate cu fir de aur.

Toti episcopii din Roma erau casatoriti, iar sotiile lor îsi croiau rochii de matase din vesmintele sacre.” Iubitele lor erau doamnele nobile de frunte ale orasului si „doua femei voluptoase ale imperiului”, Teodora si fiica ei Marozia, ce „au condus papalitatea secolului al X-lea” (Antapodosis, ibid.).

Renumitul istoric al Vaticanului, cardinalul Caesar Baronius (1538–1607) a numit acea perioada „domnia prostituatelor”, care „a facut loc domniei si mai scandaloase a proxenetilor” (Annales Ecclesiastici, folio iii, Antwerp, 1597).

Tot ce dezvaluie episcopul Liutprand în detaliu despre Teodora este ca ea l-a constrâns pe un tânar si frumos preot sa-i împartaseasca pasiunea si ca i-a obtinut numirea ca arhiepiscop de Ravenna. Mai târziu, Teodora si-a chemat iubitul arhiepiscop din Ravenna si l-a facut papa – papa Ioan al X-lea (papa între anii 914-928, m. 928).Papa Ioan al X-lea este tinut minte în principal ca un comandant militar. A aparut personal pe câmpul de lupta împotriva sarazinilor si i-a învins.

A favorizat nepotismul si si-a îmbogatit familia, conduita sa pregatind terenul pentru o degradare si mai profunda a papalitatii. I-a invitat pe unguri, (care erau înca în acea vreme niste asiatici semicivilizati) sa vina si sa lupte împotriva inamicilor sai si a adus astfel o noua si teribila epidemie asupra tarii sale.

Nu avea nici un fel de principii în conduita sa diplomatica, politica sau particulara. A dat-o cu dispret la o parte pe Teodora si a ademenit-o pe tânara si fermecatoarea fiica a lui Hugh de Proventa în dormitorul sau papal. Respinsa, Teodora s-a casatorit apoi cu Guido, marchizul de Toscana, si a întreprins o lovitura de stat împotriva lui Ioan al X-lea. Teodora a murit brusc în urma unei presupuse otraviri, iar Ioan al X-lea a intrat într-o disputa apriga cu Marozia si nobilii de frunte ai Romei.

Ioan l-a adus la Roma pe fratele sau Petru, l-a înnobilat si i-a acordat atributii importante pe care nobilii mai în vârsta ajunsesera sa considere ca le apartineau. A început astfel o lupta interna pentru putere.

Nobilii, condusi de Marozia, i-au gonit din oras pe papa Ioan, pe Petru si trupele lor. Papa si fratele sau si-au marit armata si s-au întors la Roma, dar oamenii lui Marozia au patruns în palatul Lateran si l-au omorât pe Petru în fata papei. Ioan a fost capturat, detronat în mai 928 si omorât prin sufocare cu o perna în castelul Sant’ Angelo.Marozia si gruparea sa l-au numit papa pe Leon al VI-lea (928), dar l-au înlocuit sapte luni mai târziu cu Stefan al VIII-lea (al VII-lea).

Acesta a guvernat timp de doi ani, apoi Marozia i-a dat papalitatea fiului ei, Ioan al XI-lea (cardinal între 910-936; papa între 931-35).

El era fiul nelegitim al papei Sergiu al III-lea, dupa cum „confirma Flodoard, un scriitor demn de încredere al epocii” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 162).

Sergiu preluase anterior papalitatea cu forta, cu ajutorul mamei Maroziei, Teodora.

Atât Teodora cât si Sergiu au avut un rol important în maltratarea cadavrului lui Formosus, iar Sergiu a fost acuzat mai târziu ca si-a omorât cei doi predecesori.

Biserica s-a aparat, dar facând asta a dezvaluit ca el nu a fost singurul papa ce a avut relatii sexuale cu Marozia:„În mod obisnuit se crede ca papa Sergiu, desi de vârsta mijlocie, a avut o legatura cu tânara Marozia, careia i-a facut un fiu, viitorul papa Ioan al XI-lea.

Cea mai mare parte a informatiilor pe care le avem despre cariera Maroziei si despre scandalurile din Roma în care au fost implicati ea si o serie de papi provin din surse ostile si pot fi exagerate.”

(The Popes: A Concise Biographical History, ibid.)Printr-o dictatura sacerdotala, Marozia a condus crestinatatea timp de câteva decenii din castelul papal de lânga biserica Sf. Petru si s-a ocupat de tot ce tinea de crestinism, cu exceptia problemelor minore.

Nu putea sa semneze cu numele ei, totusi ea era conducatoarea Bisericii Crestine – fapt cunoscut de istoricii care au cunostinte elementare despre papalitate.

Ea era agresiva într-un mod tandru, extrem de ignoranta si complet lipsita de scrupule. A numit în functii episcopi-razboinici nemilosi pentru a-si întari factiunea si a triumfat asupra oponentilor sai.

Pentru a traduce literal cuvintele populatiei din Roma, era numita „prostituata papilor”, fiind direct responsabila de alegerea si instalarea a cel putin patru papi.

Apologetii moderni spun ca aceste numiri de papi au fost „scandaloase”, dar acei papi sunt acceptati acum de Biserica drept succesori „legitimi” ai Sf. Petru. În acea vreme, totusi, mase mari de oameni au criticat farsa obscena în care se transformase papalitatea si i s-au opus cu dispret si mânie.Dupa ce a devenit papa, Ioan al XI-lea s-a îmbolnavit si Marozia a instalat temporar în scaunul papal un calugar mai vârstnic.

Acesta a refuzat sa demisioneze si a fost introdus cu forta într-o celula unde a fost supus la un regim de înfometare care i-a provocat moartea. Ioan al XI-lea si-a reluat apoi pozitia si si-a cheltuit averea ramasa angajând soldati pentru a restabili ordinea în Roma.

Orasul fremata de revolta împotriva Bisericii si a înfioratoarei lipse de morala clericala raspândita pe tot cuprinsul Italiei. Ioan al XI-lea a început apoi sa recupereze si sa protejeze bogatele domenii seculare ale papalitatii, dar a murit în 936.

Astfel, din aceasta descriere condensata, aflam cu uimire despre zilele în care femei de moravuri usoare conduceau Sfântul Scaun si despre o doctrina crestina ce nu era înca bine dezvoltata.Comertul cu functia papala  

Oricât de incredibil ar parea, papalitatea s-a scufundat apoi într-un abis si mai adânc de imoralitate, stare în care a ramas pentru aproape o mie de ani. Istoricii crestini ascund cu gratie firea adevarata a papilor, spunând ca nu i-au considerat niciodata „impecabili”, ignorând faptul ca ei au comis acte ce ofenseaza orice standard de decenta umana.Papa Ioan al XII-lea (Octavian, cardinal între 937-955, papa între 955-964, The Popes, A Concise Biographical History, ibid., p. 166-167) a facut si el parte din succesiunea papilor lipsiti de pietate si si-a început cariera lipsita de glorie prin invocarea zeilor si zeitelor pagâne în timp ce arunca zarurile la jocuri de noroc. A toastat în cinstea Satanei în timpul unei petreceri si a însarcinat-o pe amanta sa, prostituata Marcia, cu conducerea bordelului sau din palatul Lateran (Antapodosis, ibid.).

Marozia, numită şi „prostituata papilor”, a fost direct responsabilă de alegerea şi instalareaacel puţin patru papi.

Ea a condus creştinătatea timp de câteva decenii din castelul papal de lângă biserica Sf. Petru şi   s-a ocupat de tot ce ţinea de creştinism.

Apologeţii moderni  spun   că   aceste numiri  de  papi  au  fost „scandaloase”,dar acei papi sunt acceptaţi acum de Biserică drept succesori „legitimi”ai Sf.Petru.

 

„Îi placea sa fie înconjurat de femei roscate”, spunea calugarul cronicar Benedict de Soracte, iar la procesul care i s-a intentat pentru ca ar fi omorât un oponent, preotii apropiati lui l-au acuzat sub juramânt ca avusese relatii incestuoase cu surorile sale si ca violase calugarite (v. „Analele din Beneventum” în Monumenta Germaniae).

El si amantele sale s-au îmbatat atât de tare la un banchet încât au dat accidental foc la cladire.

E dificil de imaginat un suveran pontif mai departe de sfintenie decât el, totusi, într-o epoca în care viata medie a unui papa era de doi ani, el a ramas pe tron timp de zece ani. Oricum, viata i-a fost curmata brusc si violent când, conform cronicarilor piosi, a fost omorât de Diavol în timp ce viola o femeie într-o casa din suburbie. Adevarul este ca Sfântul Parinte a fost batut atât de crunt de sotul înfuriat al femeii respective încât a murit dupa opt zile. Împaratul Otto a cerul apoi clerului sa aleaga un preot cu o viata respectabila ca succesor al lui Ioan al XII-lea, dar nu a fost gasit nici unul.

Noul papa, Leon al VIII-lea (963–965), era un laic luat din „serviciul civil si trecut prin toate rangurile preotesti într-o singura zi” (ibid.). Leon al VIII-lea este considerat de Biserica din zilele noastre drept „un adevarat papa”, dar „alegerea sa este o încurcatura” – una pe care canonicii nu s-au straduit sa o lamureasca (ibid.).Enciclopedia Catolica ne furnizeaza si alte descrieri ale degradarii papalitatii:„Papii «Benedict», de la al patrulea pâna la al noualea inclusiv (IV-IX), apartin celei mai întunecate perioade a istoriei papalitatii… Benedict al VI-lea (973) a fost aruncat în închisoare de anti-papa Bonifaciu al VII-lea (m. 983) si strangulat din ordinul sau în 974.Benedict al VII-lea a fost un laic ce a devenit papa cu forta, detronându-l pe Bonifaciu al VII-lea.Papa Benedict al IX-lea [cardinal în 1012-1055/1065/1085; papa în 1032-1045, 1047, 1048] a fost o sursa de scandal pentru Biserica prin viata sa turbulenta.

Succesorul sau, papa Grigorie al VI-lea [1044-1046], îl convinsese pe Benedict al IX-lea sa renunte la Scaunul Sf. Petru, înzestrându-l pentru aceasta cu valoroase posesiuni.” (Enciclopedia Catolica, i, p. 31)Anti-papa Bonifaciu al VII-lea a fost descris de Gerbert (care va deveni papa Silvestru al II-lea, 999-1003) ca „un monstru oribil ce depaseste în criminalitate tot restul omenirii”, dar „scandalul” papei Benedict al IX-lea merita o mentionare speciala. Numele sau era Grottaferrata Teofilatto (Theophylact, în unele documente) si a învins în 1032 în lupta ucigasa pentru averea papalitatii. I-a excomunicat imediat pe liderii care îi fusesera ostili si a stabilit rapid o domnie a terorii.

A deschis oficial usile „palatului papilor” pentru homosexuali si l-a transformat într-un bordel cu barbati, bine organizat si profitabil (The Lives of the Popes in the Early Middle Ages, Horace K. Mann, Kegan Paul, Londra, 1925). Conduita sa violenta si imorala i-a deranjat pe locuitorii Romei care, în ianuarie 1044, l-au ales în locul sau pe Ioan de Sabine, sub numele de papa Silvestru al III-lea. Silvestru a fost însa atacat de fratii lui Benedict si a trebuit sa fuga pentru a-si salva viata.Benedict al IX-lea a vândut apoi papalitatea nasului sau, Giovanni Graziano, care a devenit papa Grigorie al VI-lea, dar în 1047, Benedict a reaparut si a revendicat papalitatea.

Biserica a adaugat ca era „…imoral… crud si indiferent fata de lucrurile spirituale. Declaratia privind depravarea sa dezvaluie dezinteresul sau fata de problemele religioase, lipsa lui de respect pentru o viata ascetica fiind binecunoscuta. A fost cel mai rau papa de la Ioan al XII-lea” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 175).Dupa moartea sa, antreprenorii de pompe funebre au refuzat sa-i confectioneze un sicriu.

Urmatorul paragraf din Enciclopedia Catolica este semnificativ pentru a evidentia depravarea morala a întregii preotimi:„În momentul alegerii lui Leon al IX-lea în 1049, potrivit marturiilor Sf. Bruno, episcop de Segni, «întreaga Biserica era cuprinsa de ticalosie, sfintenia disparuse, justitia pierise si adevarul fusese îngropat; Simon Magul domnea asupra Bisericii, ai carei papi si episcopi erau înclinati spre lux si pacate trupesti.

Pregatirea stiintifica si ascetica a papilor lasa mult de dorit, standardele morale ale multora dintre ei fiind foarte joase, iar practica celibatului nemaifiind respectata.Episcopii îsi obtineau functia prin modalitati neobisnuite, vietile lor fiind în neconcordanta cu profesia, îndeplinindu-si datoriile nu de dragul lui Hristos ci pentru câstiguri lumesti.Membrii clerului erau dispretuiti în multe locuri, iar ideile lor avare, luxul si imoralitatea au devenit definitorii pentru viata clericala.

Daca autoritatea ecleziastica a decazut la nivelul capilor Bisericii, a decazut în mod necesar si în rândul restului preotimii. Proportional, autoritatea papala nemaifiind respectata de multi, a crescut resentimentul împotriva Curiei si a papalitatii.»” (Enciclopedia Catolica, vi, p. 793-794; xii, p. 700-703) Papa Leon al IX-lea (episcop 1002, m. 1054) a fost un aventurier lipsit de scrupule care si-a petrecut pontificatul facând turul Europei cu o trupa de cavaleri înarmati si a lasat lumea mai rea decât o gasise.

Biserica l-a numit „Lapsi” (pacatos), admitând cu timiditate ca „s-a abatut de la credinta… a decazut prin oferirea de sacrificii unor falsi zei (thurificati)… nu se stie de ce s-a dezis de religia sa” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, p. 117).Sf. Petru Damian (1007-1072), cel mai înversunat cenzor al epocii sale, a zugravit o imagine înfricosatoare a decaderii moralitatii clericale în paginile teribile ale Cartii Gomorei [Book of Gomorrah], un curios document crestin care a supravietuit în mod remarcabil unor secole de ascunzisuri si arderi de carti organizate de Biserica.

El a scris: „O tendinta naturala de a omorî si de a brutaliza apare în rândul papilor. Nu au nici o înclinatie spre a-si învinge poftele lor abominabile; multi par a fi angajati în moravuri usoare si, folosind libertatea de care dispun, savârsesc toate crimele.”Dupa ce a cercetat o viata întreaga vietile papilor, lordul Acton (1834–1902), istoric englez si editor fondator al lucrarii The Cambridge Modern History, a rezumat astfel atitudinea papala militarista:

„Papii nu au fost doar ucigasi pe scara mare, ci au si facut din asasinat o baza legala a Bisericii Crestine si o conditie a salvarii.” (The Cambridge Modern History, vol. 1, p. 673-677)Poate ca ei l-au luat ca exemplu pe Iisus Hristos care a emis aceasta învatatura ucigasa: „Aduceti-i aici pe dusmanii mei care nu ma vor ca rege si omorâti-i în prezenta mea” (Evanghelia dupa Luca, 19:27, manuscrisul de la Muntele Sinai al Bibliei, British Museum, MS 43725, 1934).

Biblia catolica prezinta o abordare mai blânda:

„Iar  pe dusmanii mei, care nu accepta domnia mea asupra lor, aduceti-i încoace si ucideti-i în fata mea” (Luca 19:27). Papii de astazi fac tot ce sta în puterea lor pentru a-l prezenta pe Iisus drept un profet al pacii, dar se abtin cu grija sa discute despre acest pasaj din Evanghelii care anuleaza tot ceea ce îsi propune crestinismul sa reprezinte.

Vasele de razboi ale papalitatii și schismele papale  

În timpul Sf. Petru Damian gasim o referinta despre existenta unei marine papale formata din marinarii-razboinici crestini. A fost initial întemeiata în anul 881 de catre Papa Ioan al VIII-lea (papa între anii 872-882; d. 882), dar detalii publice ale dimensiunilor sau misiunilor acesteia nu exista (Enciclopedia Britanica, vol.6, 1973, p.572).

Totusi, dintr-o referinta unica ulterioara, înregistrata în 1043, despre „flota luptatoare a Papei” (Enciclopedia lui Diderot, 1759), aflam
ca aceasta era înca operationala la momentul respectiv.

Aceasta înregistrare extraordinara a fost gasita în documente care au apartinut odata puternicei familii romane Crescenti, care a jucat un rol important în razboaiele papalitatii de la mijlocul secolului al X-lea si începutul secolului al XI-lea.

Marina Papei era înca functionala în secolul al XVI-lea, la 700 de ani dupa întemeiere, deoarece Papa Grigorie al XIIIlea (n.1502; Papa între 1572-1585) l-a însarcinat pe Giorgio Vasari (1511-1574) cu pictarea unui tablou al flotei în timp ce aceasta era acostata în portul Messina din Sicilia.Adevarata valoare a acestor însemnari referitoare la forta militara a papalitatii anuleaza actuala prezentare a crestinismului, facuta de catre Biserica, ce sustine ca acesta a adus lumii numai „farmec si lumina”.

Scuzându-se pentru secole de pandemoniu cauzate de papi si musamalizând actiunile lor, Vaticanul a recunoscut ca pe vremea Papei Alexandru al II-lea (1065-1073) „biserica a fost scindata de schismele anti-papale, simonie si incontinenta clericala” (Enciclopedia Catolica, i, p. 541).

Aparitia mai multor papi care operau simultan în conflict unii cu ceilalti este un episod putin cunoscut al istoriei crestine si ofera dovezi clare ale existentei unor oponenti puternici, ce planuiau sa dobândeasca controlul unic al statului papal.

„De-a lungul istoriei sale biserica a fost de multe ori deranjata de pretendentii la scaunul papal… rivalitatea creata a fost întotdeauna un motiv de scandal, uneori de violenta si de varsare de sânge (Dictionarul Catolic, Virtue & Co, Londra, 1954, p. 35).În vremurile moderne, biserica i-a catalogat pe anti-papi ca „diavoli pe scaunul Sf. Petru”, pretinzând ca erau numiti în mod ilegal (Dictionarul Catolic, idem).

Aceasta distinctie însa este pur arbitrara pentru ca fiecare papa multiplu era ales în mod canonic la adunarile bisericesti. Iata o confesiune extraordinara din partea Bisericii:„În momente diferite ale istoriei bisericii, pretendenti ilegali ai tronului papal s-au ridicat si au exercitat frecvent functii pontificale, sfidând adevaratul ocupant al Scaunului.

Dupa spusele cardinalului Hergenrother (d. 1890), ultimul anti-papa a fost Felix al V-lea (1439-1449). Aceeasi autoritate enumara 29 în urmatoarea ordine… (numindu-i).” (Enciclopedia Catolica, i, p. 582).Fiecare ierarhie papala opozanta era sustinuta de factiuni militare formidabile, iar subiectul luptelor dintre papi este unul mult prea vast pentru a putea fi rezumat aici.

Luptele lor pentru putere erau dirijate de o amaraciune teribila iar cuvântul „schisma” nu este suficient de puternic pentru a descrie profunzimea furiei dezlantuite de-a lungul secolelor în interiorul religiei crestine.

Istoricii catolici recunosc ca „poate chiar si acum nu este absolut sigur care din cele doua ramuri papale erau papii si care erau anti-papii sau care anti-papa era cu adevarat anti-papa” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, 107; de asemenea, Dictionarul Catolic, idem).

 

 

 

Un ornament dintr-o copie Cisterciană a DecretumGratiani, aratând puterea regilor ca fiind subordonată Bisericii. Aici regele este arătat ca primind autoritatea sa de a conduce de la Biserică.

Decretum Gratiani este o colecţie de texte patristice, hotărâri papale şi decrete conciliare care au devenit începând cu secolul XII, textele standard din canon.

 

Aceasta este gândirea clericala rationala dar exista mult mai mult dincolo de aceasta parte stranie si aceasta se poate gasi în cartea intitulata „Secretele parintiilor crestini”, scrisa în 1685 de episcopul roman Joseph W. Sergerus (d.c. 1701).

El ofera dovezi provenite din arhivele ce i-au fost puse la dispozitie de catre Biserica, ce demonstreaza ca în anumite perioade ale istoriei papale au existat patru papi care ocupau scaunul(-ele) papal(e), fiecare în cladiri, orase sau tari diferite, operând independent cu proprii cardinali si propriul personal si sustinând propriile consilii canonice. Scriitorul îi enumara, iar un exemplu din cele 12 seturi cvadruple de papi este acela al Papei auto-proclamat Benedict al XIV-lea (1425) care, ani de-a rândul, a fost rivalul papilor Benedict al XIII-lea (1427), Clement al VIII (1429) si Martin al V-lea (1431). În vremuri mai recente, istoricii bisericii au folosit referinte ingenioase pentru a vorbi despre al patrulea membru al unui set cvadruplu ca despre „opusul anti-papilor” (Papii: O istorie biografica concisa), si au declarat ca „acesta nu este locul discutiilor (în cartile de referinta ale Bisericii) despre meritele sau motivele pretendentilor multiplii” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, p. 107-108; Dictionarul Catolic).Introducerea cuvântului „anti-papa” a fost o miscare retrospectiva a bisericii pentru a elimina realitatea simultaneitatii papilor si astfel pentru a oferi o succesiune ministeriala continua a papilor de la Sf. Petru pâna la actualul Benedict al XVI-lea.

Totusi, cercetarea propriilor însemnari ale Bisericii releva faptul ca afirmarea unei continuitati papale neîntrerupte este falsa. Episcopul Bartolomeu Platina (1421-1481), un istoric crestin si primul prefect (1475-1481) al bibliotecii Vaticanului a recunoscut ca descendenta directa „a fost întrerupta în perioade repetate dupa Nicolae I (papa între 858-867); un interval de 8 ani, 7 luni si 9 zile, etc.”.

Acele pauze sunt pios numite „vacante” si sunt înregistrate de episcopul Platina ca însumând „127 de ani, cinci luni si noua zile” (Vitae Pontificum [„Vietile Papilor”], episcopul Platina, publicat pentru prima data în 1479; de asemenea în Enciclopedia Catolica, xii, p. 767-768). Totusi Platina nu a reusit sa înregistreze „vacantele” care s-au petrecut de-a lungul celor aproape noua secole ce l-au precedat pe Nicolae I, pentru ca „din pacate, putine din înregistrarile (apartinând Bisericii) anterioare anului 1198 au fost facute publice” (Enciclopedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899). Initiatii din cler cunosc scrieri ce au drept scop înregistrarea descendentei papilor falsi, declarând:

„Cât despre asa zisele cataloage ale succesiunii episcopilor din diferite sinoduri de pe vremea apostolilor, expuse de unii scriitori eclesiastici, ele sunt pline de falsificari si inventii ulterioare. Astfel au venit episcopii diocezani, ai caror oficii sunt considerate ca fiind corupte si necinstite …si pilde ale vanitatii laice.” (Standardele autentice si recunoscute ale Bisericii din Roma, J. Hannah, DD, 1844, p.414).

 

 

 

Acest mozaic al Papei Inocenţiu al III-lea, ce îl arată în jurul perioadei în care a devenit papă, la vârsta de 37 de ani (c. 1198), provine din vechea bazilică a Sf. Petru.

 

Inocenţiu al III-lea a guvernat „una din cele mai ruşinoase episoade ale istoriei creştine” (Papalitatea, idem, p.67).

Datorită vehemenţei sale în confruntarea cu „ameninţarea eretică” (Enciclopedia Catolică, viii, p.16), numele său a devenit ulterior sinonim cuvântului cruzime (Enciclopedia lui Didero).

Totusi, învatatul filantrop în domeniul Bibliei, Desiderius Erasmus (c. 1466-1536) a avut dreptate atunci când a afirmat ca „succesiunea este imaginara” (Erasmus, Adnotari din Noul Testament, fol. Basle, 1542) pentru ca pur si simplu portretizarea actuala este contrara faptelor istorice înregistrate.

La aproape 50 de ani dupa domnia Papei Alexandru al II-lea (d. 1073), o factiune influenta si opusa l-a ales pe Lamberto de Bologna ca Papa Honorius al II-lea (1124-1130) iar biserica a mentinut doi papi rivali, ambii fiind înversunati luptatori, având vieti sângeroase, depravate si un stil de viata luxos. Nu exista dubii ca Honorius era hotarât sa cumpere sau sa îsi faca loc fortat pe scaunul papal si chiar a reusit, pastrându-si pozitia pe întreg parcursul vietii sale.

Dupa moartea sa, alti doi papi, Anacletus al II-lea (1130-1138) si Inocentiu al II-lea (1130-1143) au fost alesi si hirotonisiti în aceeasi zi de catre factiuni clericale opuse. Înainte de a fi ales, Pietro Pierleoni (ca anti-papa Anacletus al II-lea) era liderul militar al unei armate rivale iar familia acestuia s-a luptat de-a lungul a 50 de ani (în total) pentru controlul asupra Scaunului Papal – o confruntare numita subtil de biserica de astazi „Razboiul de cincizeci de ani”.

Daca putem crede pe dusmanii acestuia, el a dezonorat oficiul papal prin imoralitatea grosolana si lacomia pentru bani. Când Pierleoni a murit în 1138, factiunea sa l-a ales pe Victor al IV-lea pe scaunul papal (Enciclopedia Catolica, i, p. 447).

Biserica a ramas într-un conflict înversunat, fiind înca divizata de controlul a doi papi, dintre care niciunul nu poseda o Biblie, fiecare operând independent (Confesiunile unui preot catolic francez, Mathers, New York, 1837).Proportiile pacatelor papale sunt oferite de cuvintele bisericii prin editia Enciclopediei Catolice a lui Pecci (1897):„La momentul înaltarii lui Grigorie al VII-lea pe tronul papal (1073-1085), lumea crestina traia în conditii deplorabile.

Pe parcursul perioadei devastatoare de tranzitie care a urmat imediat dupa dizolvarea imperiului carolingian, o perioada teribila de razboi, jafuri, violenta si coruptie în institutiile superioare, o perioada când în Europa societatea parea condamnata la distrugere si ruina, biserica nu a fost capabila sa scape de degradarea generala la care parea nu numai ca a contribuit dar pe care probabil a si cauzat-o.

Secolul al X-lea, probabil cel mai trist din analele crestinatatii, este caracterizat de remarca cardinalului Baronius (istoric al Vaticanului, 1538-1607): 
„Iisus dormea în potirul Bisericii”.” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, ii, p. 289, 294, passim; si vi, p. 791-795).Un alt eveniment straniu din analele crestinatatii ne duce în secolul al XII-lea si aceasta dovada ne face sa ne întrebam ce era în mintea papilor.

Dupa un conclav intrigant ce a durat 10 saptamâni, Gherardo Caccianemici a fost ales papa în anul 1144 si a adoptat numele de Lucius al II-lea. Istoricii catolici moderni îl privesc ca pe „stâlpul Bisericii Romane” (Papii: O istorie biografica concisa, idem, p.215), dar adevarul este foarte diferit. Italienii priveau cu groaza noua politica papala prin care Papa Lucius al II-lea a ordonat o cruciada împotriva propriei „turme” din Roma.

Unsprezece luni mai târziu, acesta a condus personal trupele papale în batalie si a atacat orasul. Totusi, rezidentii, condusi de Giordano (Jordan) Pierleoni, s-au ridicat împotriva sa si armata papala a fost înfrânta si a suferit mari pierderi de vieti omenesti. Ranit grav în lupta, Lucius al IIlea a murit datorita ranilor pe 15 februarie 1145 (Enciclopedia Papilor: Sfântul Scaun de la A la Z, Matthew Bunson, Crown, New York, 1995). 

(Va urma)

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/?s=asa+va+place+istoria+papalitatii partea I-a

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

06/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: