CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SĂ CUNOAȘTEM MAI BINE PRIETENA ȘI ALIATA NOASTRĂ, UNGARIA

Harta-Romania-Ungaria - Romania Military

VECINA NOASTRĂ, UNGARIA

La mai bine de 100 de ani distanță de la Marele Război (1914-1918) și la 75 de ani de la cel de-al doilea Mare Război (1939-1945), traumele suferite de români și maghiari deopotrivă în acest interval istoric se mai resimt încă în mentalul colectiv al ambelor națiuni, scrie prof.univ.dr. Alexandru Ghișa în cotidianul „Făclia de Cluj”, nr.9030/29-30 august, 2020

Chiar dacă au trecut 102 ani de la unirea Transilvaniei cu România (01.12.1918) și 100 de ani de la recunoașterea internațională a deciziei luate la Alba Iulia prin Tratatul de pace de la Trianon (04.06.1920), este cazul să ne cunoaștem mai bine vecinul din Vest, din cel puțin două motive: 

  1. Ungaria este țara de lângă noi, un stat apropiat nu numai geografic, dar și economic și cultural, legat de noi prin prezența unei importante comunități maghiare, dar și a unei comunități românești în Ungaria care, chiar dacă mai redusă numeric, este la fel de importantă;
  2. Pe de altă parte, nostalgiile după Transilvania mai persistă încă în opinia publică ungară, la nivelul elitelor politice și culturale. Recuperarea teritoriilor pierdute a fost și este firul roșu al acțiunilor politico-diplomatice inițiate și coordinate de la Budapesta, mai ales în relația directă cu România.

În timpul Marelui Război (1914-1918), românii și maghiarii erau pe poziții de adversitate, iar Tratatul de la Trianon a fost semnat de Ungaria ca stat învins, iar România l-a semnat alături de Puterile Antantei, ca state învingătoare.

În perioada imediat post-Trianon, șeful statului ungar, amiralul Miklos Horthy, autoproclamat regent, a declarat România „dușmanul numărul unu” deoarece față de ea are cele mai mari pretenții teritoriale și pentru că ea este cea mai puternică dintre toate țările învecinate.

Pentru amiralul regent, militar de carieră, scopul principal al politicii Ungariei față de România este „războiul armat”. În 1921, acesta declara că până la momentul potrivit al atacului, aparent trebuie create relații pașnice cu România, dar trebuie folosit orice prilej în vederea izolării diplomatice, iar pentru Transilvania trebuie continuată intens organizarea iredentistă. În consecință, revizuirea sistemului de tratate de pace de la Versailles a devenit un obiectiv constant al politicii externe ungare.

După primul război mondial, poziția și statutul României s-au schimbat radical – ca urmare a Marii Uniri din 1918 a devenit o țară de mărime medie în Europa. Tot atunci, România și-a schimbat vecinii, trei dintre ei – Ungaria, Rusia Sovietică și Bulgaria – aveau revendicări teritoriale și se manifestau ca inamici.

Drept urmare, Regatul României, sub regele Ferdinand, a acționat pentru apărarea status-quo-ului teritorial stabilit la Paris și va construi un sistem de alianțe care să servească acestui scop – alianța cu Polonia (1921), pentru a se proteja în fața URSS, Mica Înțelegere – cu Cehoslovacia și Iugoslavia (1920-1921), pentru a se apăra în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei.

Harta Europei, indicând graniţele naţionale stabilite de Tratatul de la Versailles (1919)(https://www.ncpedia.org/media/map/europe-after-treaty)

Ungaria, pentru realizarea obiectivelor sale revizioniste, avea nevoie de un aliat puternic și compatibil acestei orientări, identificat în Germania nazistă. Alianța horthysto-nazistă este concretizată în cadrul primului arbitraj de la Viena, din 3 noiembrie 1938, soldat cu desființarea statului Cehoslovac.

Ungaria primește de la Hitler sudul Slovaciei și apoi Rutenia. În vara anului 1940, România a fost supusă unei presiuni extraordinare din partea a două puteri în plină afirmare politică și militară – Germania nazistă și Uniunea Sovietică comunistă. Ambele state militau împotriva sistemului de tratate de la Versailles și în ambele capitale – Berlin și Moscova, Ungaria era încurajată în politica ei revizionistă împotriva României. După desființarea Cehoslovaciei, a Poloniei și capitularea Franței, România, izolată politic și militar, se alătură Germaniei.

Astfel, în urmă cu 80 de ani, Ungaria și România erau state aliate, alături de Germania nazistă. Chiar și în aceste condiții, Miklos Horthy și-a urmat linia politică propusă, realizând, chiar și parțial, obiectivul – a obținut Transilvania de Nord prin al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940. Masacrele de la Ip și Trăsnea și nu numai, sunt relevante pentru traumele provocate poporului român.

Datorită acestor masacre, la care a procedat administrația militară instaurată de regimul horthyst în Transilvania de Nord, nici regele Mihai și nici mareșalul Ion Antonescu, în calitate de Conducător al statului român, nu au recunoscut deciziile de arbitraj semnate la Viena la 30 august 1940. Mai mult, prin actul de la 23 august 1944, trecerea de partea aliaților și intrarea în război împotriva Germaniei și prin contribuția Armatei Române la eliberarea Transilvaniei, a Ungariei și Cehoslovaciei, România a recuperat Transilvania de Nord la pacea de după război (10 februarie 1947), dar cu eforturi și sacrificii imense.

Harta Europei după cel de-al Doilea Război Mondial (1949) ( http://www.diercke.com/kartenansicht.)

Cu 30 de ani în urmă, Ungaria și România erau din nou aliate în sistemul socialist sovietic și membre în Tratatul de la Varșovia. În decembrie 1989 au acționat împreună pentru răsturnarea comunismului și a regimului Ceaușescu.

Dacă atunci nu s-a reușit declanșarea unui război civil în România, Ungaria și-a dorit un război interetnic în Transilvania. În condițiile în care, cu un an înainte, 1988, izbucniseră conflicte interetnice în Kosovo – Iugoslavia și în Nagorno-Karabah, între Armenia și Azerbaidjan, Budapesta a introdus în această ecuație și Transilvania, motivată de privarea de drepturi a minorității maghiare în România.

Pe 20 decembrie 1989, președintele Parlamentului și președinte provizoriu al Ungariei, Matyas Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta, că țara sa sprijină „autonomia” și chiar „independența” Transilvaniei (trad. Col.(rtr.) Ioan Todericiu, fost atașat militar la Budapesta, 1979-1990).

Relevant, în acest sens, este și apelul șefului interimar al statului ungar, același Matyas Szürös, adresat maghiarilor din România. În interviul din 15 martie 1990, acordat ziarului de limbă maghiară „Romàniai Magyar Szó” (publicat în numerele 69 și 70 din 15 și 16 martie 1990, trad. Zeno Millea), el a transmis maghiarilor să profite de noile posibilități din România, să se mobilizeze, să se organizeze, oferind ajutor moral și politic, dar și unul de altă natură (?), subliniind că „cel mai important este ca maghiarimea din Ardeal să-și făurească singură destinul”.

Matyas Szürös afirma în interviu că „acest lucru poate fi sprijinit din afară, dar trebuie demarat din interior”, adică în România. Dacă „țara mamă” îți spune de la cel mai înalt nivel să ieși în stradă pentru a cere și a pretinde drepturi în Transilvania, procedezi în consecință. După numai cinci zile, la 20 martie 1990, maghiarii au ieșit în stradă la Târgu Mureș. Reacția românilor nu a fost cea scontată și războiul interetnic preconizat nu s-a produs în Transilvania.

În zilele noastre, premierul ungar Viktor Orbàn merge, practic, pe aceeași linie Horthy – Szürös. La comemorarea din acest an a Tratatului de la Trianon, din Ungaria, în discursul rostit la Satoraljaujhely (o6.06.2020), Viktor Orbàn a acuzat Vestul – a se înțelege Franța, Anglia, SUA și Italia – că a violat granițele milenare în Europa Centrală și a înghesuit Ungaria între frontiere care nu pot fi apărate.

În acest discurs, premierul ungar anunță că țara sa construiește un viitor comun cu Slovacia, Serbia, Croația și Slovenia. În același timp, el își exprimă bucuria că Cehoslovacia și Iugoslavia nu mai există. Desigur, pentru Ungaria e mai ușor să discuți cu Serbia, cu Croația, cu Slovenia sau direct cu Slovacia.

Din discursul premierului ungar lipsește orice referire la România. De ce această omisiune? Să fie regretul că România nu a fost spartă încă și mai ales faptul că Transilvania a rămas întreagă în componența țării noastre? În acest discurs, domnul Viktor Orbàn mai face o afirmație – cum că „frontiere are numai statul, nu și națiunea”. Poate fi corect acest lucru, dar atunci de ce atâta înverșunare împotriva Tratatului de la Trianon?

În primul rând acest tratat este actul de naștere a Ungariei ca stat modern, independent și suveran. În al doilea rând, tratatul stabilește frontierele de stat ale Ungariei, în arealul ei etnic, în care națiunea maghiară este majoritară. Comunitățile maghiare rămase în afara acestor frontiere, trăiesc în state cu majorități slovace, sârbe, croate, slovene și române.

De menționat că „Centenarul Trianon” a fost comemorat la 4 iunie 2020 în 100 de localități din România. La Cluj-Napoca, în jurul orei 17.30 (16.30 ora Parisului, când s-a semnat tratatul la Palatul Marele Trianon), membri ai Consiliului Național al Maghiarilor din Transilvania, Partidului Popular Maghiar din Transilvania, Partidului Civic Maghiar și ai Consiliului Național Secuiesc, au depus o coroană de flori la statuia lui Matei Corvin, în semn de „omagiu celor care în ultima sută de ani au luptat pentru a reîntregi națiunea maghiară” (conform cotidianului local „Făclia” din 05.06.2020).

O asemenea comemorare care a avut loc în România, este imposibil de organizat în Slovacia, Serbia, Croația sau Slovenia. Și totuși România a fost și este omisă din construcțiile politico-diplomatice realizate sau preconizate de Budapesta. Relevant este „Grupul de la Vișegrad”, cu Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia – la care România nu a fost invitată. Această atitudine este conformă firului roșu urmat de Ungaria în politica externă – de la Miklos Horthy la Matyas Szürös și Jozsef Antall, iar azi de Viktor Orbán – izolarea diplomatică a României.

Harta Europei 2020 (https://mapofeurope.com/europe/)

Toate acestea se întîmplă și în zilele noastre, când Ungaria și România sunt din nou în același sistem de alianțe – în NATO și în Uniunea Europeană. Parafrazând dictonul latin „Timeo Danaos et dona ferentes” – „Teme-te de greci chiar și când aduc daruri”, invit cititorii să înlocuiască Grecia cu Ungaria, pentru un plus de prudență în ceea ce ne rezervă viitorul.

26/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Trianon și obsesiile imperiale ale Ungariei

 

 

 

 

 

 

    Bernard Agost (centru) merge să semneze Tratatul de la Trianon.              Sursa foto

 

Obsesia ungurilor cu Tratatul de la Trianon

Când  mergea să semneze Tratatul de la Trianon, ministrul maghiar Bernard Agost avea figura unui  condamnat la moarte, sfidător în drumul către ștreang. Restul membrilor delegației maghiare mergeau ca în urma coșciugului.

  Tratatul de la Trianon a fost într-adevăr o înmormântare:îngropăciunea unei părți din Imperiul Austro-Ungar. De atunci clasa politică și intelectuală maghiară nu a fost în stare să își revină, a rămas blocată în obsesia revizuirii Tratatului de la Trianon, scrie pe blogul său Historice.ro, istoricul și gazetarul George Damian, care se arată  surprins să afle că în Ungaria este răspândită în spațiul public ideea că Tratatul de la Trianon ”expiră” după 100 de ani.

Într-adevăr nu e de loc clar cum ar fi posibil ca Transilvania și restul teritoriilor Imperiului Austro-Ungar să reintre în componența Ungariei.

 Aflăm că se strâng semnături pentru ”expirarea” Tratatului de la Trianon la 100 de ani deși este inexplicabil ce ar putea face aceste semnături.

Este neîndoielnic un artificiu de PR al unor capete înfierbântate de la Budapesta care reîncălzesc o zeamă stricată.

Într-un interviu acordat presi maghiare, istoricul Ablonczy Balasz, coordonatorului proiectului de la Budapesta legat de împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, are doar cuvinte de laudă față de reprezentanții României la aceste tratative, că nu au cedat niciodată pe ceea ce se numea interes național, s-au bătut până în pânzele albe, chiar și când erau în pierdere. Asta în vreme ce fel de fel de ”comentatori” din țara noastră se întrec în critici la adresa prestației diplomaților români în timpul tratativelor de atunci.

Ablonczy se dovedește un om rațional: spune că o Ungarie în hotarele Imperiului Austro-Ungar nu ar fi fost posibilăși că într-o formă sau alta s-ar fi ajuns la dezmembrare.

 Interviul și declarațiile decente făcute de istoricul maghiar Ablonczy Balasz, poate fi citit aici

 

13/01/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

O lecţie de românism dată de preotul-scriitor Eginald Norbert Schlattner, un sas din Roşia-Sibiu

 

 

 

 

 

Foto: Ungaria înainte şi  după Tratatul de la Trianon

Pe măsură ce se apropie sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, la 1 Decembrie 2018, revizionismul maghiar repune în dezbatere „injusteţea prevederilor Tratatului de la Trianon”, declanşând acţiunea ,,Trianon-100”, susţinută de resurse financiare şi umane considerabile.

Realităţile prezente din Transilvania arată însă că populaţia majoritar românească dovedeşte un înalt spirit de toleranţă faţă de toate minorităţile care locuiesc pe acest teritoriu.

Statul român a elaborat un cadru legislativ adecvat, asigurând drepturi egale pentru toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, fiind un model de urmat pentru toate ţările, membre ale Uniunii Europene.

Felul în care este apreciată convieţuirea între populaţia majoritar – românească şi minorităţi, reiese şi din atitudinea marelui scriitor-preot din localitatea Roşia-Sibiu, de naţionalitate germană, Schlattner Eginald Norbert, care spunea  în scrierile sale:

 

“Ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume! Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti.

Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 – la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas  s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limbă română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”.

Cu aceste cuvinte şi-a întâmpinat preotul şi scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily.

Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania şi Elveţia, dar şi din Spania şi Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România.

După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristeţea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu şi pentru mine, de unul singur, şi mulţi îngeri”.

Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comună, doar preotul şi câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaş.  Biserica-cetate din Roşia este construită în secolul al XIII-lea , iar casa parohială din anul 1550.

Aici şi-a găsit familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de vieţuire şi de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă şi de creaţie literară.  

Când se retrage să-şi scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

Vorbele cu care a fost întâmpinat ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane.

Scriitorul-preot a dorit să le demonstreze că românii sunt europeni prin vocaţie şi ţinută, că această ţară vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar însuşit, pe care-l şi depăşeşte la capitolul toleranţă faţă de minorităţi, a demonstrat că în România ultimilor 87 de ani, domneşte caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti.

Îl întristează nespus faptul că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, şi anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă,

S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde a ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. Pe timpul conferinţei s-a apropiat un ataşat de presă oarecare şi i-a şoptit:

“N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”.

La  Academia Evanghelică din Sibiu, preotul scriitor i-a ţinut ministrului federal o adevărată dizertaţie despre învăţământul multicultural din România.  I-a prezentat, printre altele, situaţia abecedarelor. A formulat, mesajul României către Europa Unită:

,,… la noi în  ţară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi! Asta înseamnă că la noi în ţară există tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”.

Acesta i-a explicat practic, domnului ministru german, ce înseamnă sistemul de învăţământ românesc:

“Dacă doriţi ca pe cele două fete ale dumneavoastră să le trimiteţi în Germania la o şcoala cu limbă de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa sau la  Babadag , unde există numai câteva mii de turci, şi acolo poate să termine liceul şi să dea şi bacalaureatul în limba turcă. Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.  

Eginald Norbert Schlattner, prin operele sale este un cetăţean român gata integrat în Uniunea Europeană.

Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Este convins că o ţară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale.

Şi Andrei Pleşu declara că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit. Suspiciunea este că majoritatea românilor, când zic “european”, se gândesc la stilul de viaţă materială şi mentală din Europa de Vest, prelungit până în America.

Mulţi dintre ei cred ca trebuie să adoptăm şi să imităm acest stil, această formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic şi protestant.

Scriitorul a convieţuit peste 70 de ani cu românii, şi ştie că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu şi care are toate şansele să revigoreze creştinismul apusean.

De exemplu Grecia ortodoxă, este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic şi protestant?

Pentru că Grecia, nu e prezentă în Europa prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena, nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-şi rupă pingelele pe Acropolis.

De aceea România, alături de Bulgaria mai mică, vor duce în Vest şi acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual şi spiritual bizantin.

Este tragic că saşii au părăsit această ţară şi au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele două lumi adiacente.

În continuare preotul-scriitor crede că:

,,… noi, saşii, putem trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români,  unguri, sârbi, evrei şi ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din ţară!”.

Acesta explică printre altele de ce nu a părăsit România:

“Pentru că ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!”.  

Acesta este de fapt mesajul către toţi cetăţenii români şi către toţi cei care vor să cunoască adevăratele realităţi româneşti.

Aceasta este de fapt adevărata viaţă în România, de după Trianon 1920!

De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

Luaţi aminte dragi români de această adevărată lecţie de românism, scrisă de preotul-scriitor Eginald Norbert Schlattner, din Roşia-Sibiu!

Încă din ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă ,,Ungaria Mare” sau ,,Ungaria Milenară”.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si că din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

Guvernul maghiar a elaborat o lege, numită „Legea statutului”, care prevede ajutorarea tuturor maghiarilor aflaţi dincolo de graniţele Ungariei, lege care încalcă legislaţia europeană (prevederile „Tratatului de la Nisa”), privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai josnică acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac.

O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

 

 

Surse:

 

 

Col(r) dr.ing. Avădanei Constantin

Preşedintele Grupului de Iniţiativă ,,MAREA UNIRE-CENTENAR-Alba Iulia”

Preşedintele cercului ,,ASTRA” Cugir

Vicepreşedinte, Filiala judeţului Alba

a ANCE- ,,Regina Maria”

Vicepreşedinte, Filiala Judeţeană,,Gemina” a ANCMRR

 Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

 * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994.

* * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1.

 Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti,1994.

 

http://www.dacoromania-alba.ro/

http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/eginald-schlattner-tin-la-aceasta-tara-si-stiu-ca-dumnezeu-ma-vrea-aici

 

 

 

 

ADDENDA:

 

 

 

Eginald Norbert Schlattner (n. 13 septembrie 1933, Arad), este un scriitor de limbă germană din România, pastor luteran în satul Roșia, județul Sibiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toți etnicii germani din Regatul României au fost declarați colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică.

 În primăvara anului 1945, sașii și șvabii (populații de etnie germană din România) sunt expropriați. Nici familia lui Schlattner nu a fost cruțată de necazuri, fiind azvârlită în stradă într-o noapte de noiembrie 1948.

În perioada 1952-1953, Eginald Norbert Schlattner, a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat.

El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche.

A studiat timp de un semestru matematica și apoi, timp de 5 ani, în perioada 1952-1957, a studiat hidraulica.

În anul 1957, înainte de a-și susține examenul de stat, a fost arestat din motive politice şi deținut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, în această perioadă fiind torturat fizic și psihic.

Pentru a-l face să colaboreze cu autoritățile comuniste, a fost maltratat de Securitate prin aplicarea tacticilor de bătaie și înfometare. Nemairezistând torturilor, Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii.

Este condamnat în noiembrie 1959 pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare” la doi ani închisoare corecțională cu interdicție civilă și confiscarea averii în întregime, pedeapsă care a fost compensată cu perioada de arest preventiv. Fratele său mai tânăr, Kurt Felix Schlattner, fusese deja arestat pentru nedenunț.

După ieșirea din închisoare, autoritățile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. 

„Toți foștii deținuți politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulțumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“,  declara el mai târziu.

A lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraș, iar apoi ca tehnician în construcții rurale la Ferma de Stat Berzovia și pe urmă la construcția căii ferate Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München).

Este angajat apoi la Uzinele Mârșa ca desenator tehnic. În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susțină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui, devenind astfel inginer. A lucrat apoi ca inginer hidrolog doar până în 1973, fiind pe rând șef de șantier, inginer coordonator la Investiții și inginer hidrolog la uzină.

În același an, deși fusese reintegrat în societate și avea o situație materială bună, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvirea acestora, din anul 1978, a fost până la pensionare pastor luteran în satul Roşia  din jud. Sibiu.

Credincioșii parohiei sale s-au împuținat an de an, emigrând în Germania, însă pastorul Schlattner a rămas la Roșia. De asemenea, a lucrat ca pastor şi în Penitenciarul Gherla (din 1992).

Chiar și după pensionare a continuat să lucreze ca pastor în penitenciar și la Roșia, unde între timp nu mai există comunitatea săsească .

Din 1991 este și preot misionar pentru penitenciarele din toată țara, având grijă nu numai de enoriașii evanghelici sași, ci și de femeile deținute și de cetățeni din Germania închiși în România.

În ianuarie 2002 Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României“. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Eginald_Schlattner)

 

 

 

 

 

22/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: