CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prima Constituţie din Europa a fost ….. Constituţia poloneză, adoptată la 3 mai 1791 şi nu mult lăudata Constituţie franceză

Foto: Manuscrisul oficial al constituţiei poloneze de la 3 mai  1791

 

  
Constituția poloneză de la 3 mai 1791 este  cunoscută ca prima constituție națională a lumii moderne din Europa și a doua din lume după constituția Statelor Unite din 1787. 

Constituția din 3 mai 1791 a fost adoptată ca „Act Guvernamental”  în acea zi de către Sejmul (parlamentul) Uniunii Polono-Lituaniene și a rămas în vigoare timp de doar un an, până la Războiul Ruso-Polon din 1792.

Mai mult, de atât, aceasta a fost pusă în aplicare prin metode democratice şi, spre deosebire de Franţa, fără a fi nevoie de ….vărsare de sânge!…..

În acest preambulul unui articolului publicat pe site-ul Poland.pl de d-na Elżbieta Królikowska-Avis, Editor-in-chief , se analizează acest fapt de excepţie din istoria modernă a Europei, dar şi nuanţa ironică la adresa celor care au implementat democraţia şi ,,binefacerile” ei cu ajutorul ghilotinei, ca suprem argument!

Iată în cele ce urmează câteva date istorice, contextul, veridicitatea şi autenticitatea subiectului tratat, în articolul d-nei Elżbieta Królikowska-Avis. 

Astfel, conform  celor mai autorizate surse, …. ,,perioada Revoluţiei franceze a avut numeroase constituţii: o constituţie ce stabilea o monarhie contituţională liberală, adoptată la data de 6 octombrie 1789 şi acceptată de rege la 14 iulie 1790; apoi Constituţia din 1791, care a stabilit o monarhie limitată şi o Adunare Legislativă; apoi Constituţia din 24 iunie 1793, care a fost ratificată dar nu a fost niciodată aprobată datorită suspendării legalităţii ordinare; apoi, cea din 22 august 1795 sau Constituţia anului III, a stabilit Directoratul şi cea a anului VIII (24 decembrie 1799), care a stabilit Consulatul; etc”…..

Cert, este că prima republică franceză, a fost proclamată oficial pe 21 septembrie 1792, în timpul Revoluţiei franceze. În aceeaşi zi regele Franţei Ludovic al XVI-lea, a fost înlăturat în mod formal, încheind astfel monarhia franceză.

,,Republica” a luat sfârşit în mod oficial , odată cu declararea Imperiului, de către Napoleon Bonaparte în 1804, iar Constituţia anului XII (din 1804), a stabilit Primul Imperiu Francez, după care, Carta adoptată în 4 iunie 1814 …..restabilea monarhia!

 ,,Constituţia Poloniei din 3 mai 1791 a fost ,,o reflectare a spiritului polonez”, care, la urma urmei, a dat polonezilor ,,suportul” să supravieţuiască 123 de ani, fără ţară – între 1795-1918 -, şi apoi încă 45 de ani de comunism sovietic, între 1944-1989.

Ziua de 3 mai a fost o sărbătoare de stat până în septembrie 1939, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Ulterior, ocupanţii germani şi, apoi, cei  sovietici, au interzis polonezilor să sărbătorească această importantă zi, care a devenit un pretext pentru multe manifestări anti-comuniste.

Acum, în Polonia liberă, Constituţia din 3 mai este sărbătorită an de an, iar polonezii consideră – implementarea acestei legi fundamentale -, ca fiind unul dintre evenimentele de referinţă din istoria poloneză.

Există o mulţime de istorii şi s-a scris mult despre contribuţia importantă a Poloniei la dezvoltarea culturii şi identităţii europene, dar cu siguranţă nu s-a spus despre moştenirea gândirii politice şi sociale poloneze, cât şi despre rolul pe care l-a jucat în domeniul cooperării dintre naţiuni, al dialogului intercultural şi al respectului reciproc, dar şi al reconcilierii.

Despre tradiţia bogată – şi străveche -, a deschiderii şi toleranţei poloneze faţă de ţările fostului Commonwealth[1], numite de secole ,,ţări fără căpiţe” („state without stacks” – original în text – n.a.), deoarece, atunci când războaiele religioase au devastat Anglia, Franţa şi Spania – catolicii scoţieni, hughenoţii şi evreii francezi – nemaiavând (căpiţe – n.a.), unde să se ascundă -, au găsit un refugiu liniştit ….în Polonia.

Iar aceşti evrei, care au fost izgoniţi din Anglia secolului al XIII-lea şi din Franţa secolului al XIV-lea, sau prigoniţi de regii catolici ai Spaniei secolului al XV-lea, au căutat, şi au găsit, refugiu în Polonia, unde au putut trăi în pace până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Nu este o coincidenţă faptul că ei – evreii – au numit Polonia „Polin” (probabil, deformarea expresiei ,,pull-in”, un fel de ,,trage-te-ncoa” – n.a.), sau „here you will rest”, adică, un fel de „aici veţi rămâne” (şi-au rămas! – n.a.). Poate, de aceea, polonezii formează cea mai reprezentativă naţionalitate a ,,celor mai drepţi dintre naţiuni”, şi, de asemenea, merită menţionat faptul că, Commonwealth-ul – spre deosebire de Marea Britanie, Franţa, Germania, Belgia şi Spania -, nu a fost niciodată un sistem imperialist, colonial.

Este, de altfel, o moştenire a tradiţiilor noastre, a libertăţii şi toleranţei, a respectării independenţei altor ţări, a altor religii, iar, cel mai frumos fruct şi simbol al acestora este Constituţia din 3 mai 1791. Interesant este faptul că această lege a rămas foarte modernă, atât de mult timp, încât, şi-n ziua de azi se poate extrage din înţelepciunea sa politică şi morală, atât în ​​spiritul său, cât şi în conţinut.

Dar, să privim cu atenţie, cât de modern este mesajul Constituţiei. De exemplu,… „toată autoritatea comunităţii umane provine din voinţa poporului”, sau că „independenţa la exterior şi libertatea în interiorul graniţelor este cel mai înalt bun al naţiunii”. Și toţi aceşti indicatori, scrişi acum 227 de ani, pot servi drept ,,semnalizatoare” valoroase până şi-n ziua de azi.

Această Constituţie este, de asemenea, atât de apropiată de polonezi, deoarece a fost creată ca o continuare a deliberărilor filozofilor, istoricilor şi politicienilor, cum ar fi, de exemplu, Jan Ostrorog[2] şi al său „Memorandum privind Ordinul Commonwealth”, din 1477, unde pentru prima dată, Polonia a fost numită ,,Republică”.

Sau lucrarea lui Andrzej Frycz Modrzewski[3] „Despre îmbunătăţirea comunităţii” din 1576, al cărui autor, într-un mod foarte modern pentru acele vremuri, combina trei valori fundamentale ale gândirii despre stat:   comunitatea, onestitatea şi utilitatea.

Oare, ar trebui ca această „gândire de aur”, a lui Ostrorog, Frycz Modrzewski şi a autorilor  Constituţiei – Stanisław Staszic[4] şi Hugo Kołłątaj[5] – să nu fie incluse în canonul de lectură al fiecărui funcţionar şi parlamentar modern polonez? ………

[1] Comunitatea Naţiunilor, cunoscută iniţial de ,,the British Commonwealth”, este o organizaţie interguvernamentală a 53 de state membre independente, iniţial părţi din Imperiul Britanic, din care acesta din urmă s-a format. Nici un guvern din Commonwealth nu exercită putere unul asupra altuia, aşa cum se întâmplă într-o uniune politică.

[2] Scriitor şi diplomat polonez renascentist (1436-1501)

[3] Umanist, teolog şi scriitor polonez, renascentist (1503-1572). A fost numit „tatăl democraţiei polone”.

[4] Preot, filozof, scriitor şi geograf  (1755-1826), figură importantă a iluminismului polonez.

Acest canon ar putea include şi multe alte texte informative din trecut, cum ar fi cele ale lui Jan Krasiński[1], care – după 100 de ani -, a adus laude pentru sistemul de secol XVI al Republicii: „pentru că guvernarea este stabilită prin lege … şi însuşi regele, fără consimţământul consiliului şi al senatului, fără consimţământul nobililor nu-şi poate crea drepturi, drepturile sunt mandatate”…..

Schimbând  termenul ,,rege” cu cel de ,,preşedinte” sau  ,,prim-ministru”, oare, această gândire nu este, încă şi-n prezent, democratică şi modernă?……..

Constituţia din 3 mai, ne este, de asemenea, atât de dragă (iubită – n.a.) nouă, pentru că ne aduce aminte de vremurile când Republica – aşa cum începe să fie cazul acum – a contribuit la gândirea politică şi socială europeană şi a participat la dezbaterea privind viitorul Europei.

Foarte interesante au fost reacţiile din lumea întreagă depre Constituţia din 3 mai.

Lumea civilizată, – cu excepţia invadatorilor: Rusia, Germania și Austria -, a felicitat Polonia pentru acest document extrem de important, remarcându-se – dintre aceştia -, co-fondatorul constituţiei americane, ….englezul Thomas Payne[2] şi un alt personaj celebru, scriitorul şi publicistul – „părintele conservatorismului” -, Edmund Burke[3].

Edmund Burke a comentat proclamarea ,,Legii fundamentale poloneze” folosind următoarele cuvinte: „Nimeni nu a suferit nici o pierdere, nimeni nu a fost umilit, de la împărat până la lucrătorul zilier … nici o lacrimă nu a fost vărsată: nu a existat nici o trădare, nici o insultă, niciun afront religiei sau obiceiurilor, nici jafuri sau confiscări”. În opoziţie evidentă faţă de evenimentele sângeroase de peste Canalul Mânecii, pe care Burke le-a condamnat în lucrarea sa „Despre revoluţia din Franţa”.

Interesant, de remarcat, el continuă cu acest argument: „Dar, astfel, trebuie să recunoaştem acest comportament demn, care păstrează o legătura glorioasă, ce-şi propune să menţină cu adevarat drepturile esenţiale, şi indispensabile, ale omului”.

Un alt susţinător entuziast al evenimentelor din Polonia, şi adoptarea Constituţiei din 3 mai, a fost şi un membru al parlamentului francez, Alexandre Bonneau, care vizita pe atunci Varşovia. La fel de surprinzător a fost şi agentul francez Joseph Aubert, care, în mesajul (raportul) său adresat ministrului de externe Armand de Montmorin, a subliniat importanţa reformelor desfăşurate în Polonia: „Una dintre cele mai importante realizări este acordarea de privilegii atât pentru oraşe, cât şi pentru cetăţeni. A fost cu siguranţă o mişcare inteligentă, pentru că în acest fel burghezia şi-a legat soarta de stat iar viitorul lor a fost asigurat” ……    ,,Nu trebuie să-mi amintesc ce au făcut Danton şi Robespierre burgheziei neascultatoare”…….

O evaluare foarte interesantă a Constituţiei din 3 mai a fost făcută şi de către ministrul de externe al Prusiei, Ewald Friedrich von Hertzberg, care a devenit un duşman înverşunat al Poloniei: „Revoluţia poloneză este unul dintre cele mai importante evenimente ale secolului nostru, va avea, în opinia mea, consecinţe mai imediate decât revoluţia franceză”.

[5] Iluminist polonez (1750-1812), preot, istoric, filozof, activist social şi politic.

[6] Nobil polonez (1639-1717), ofiţer superior şi consilier al regelui Jan III Sobieski.

[7] Pamfletar, revoluţionar radicalist şi intelectual, a imigrat în coloniile americane în preajma Revoluţiei Americane.

[8] (1729-1797) – politician irlandez, filozof şi scriitor, autorul butadei ,,Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic.”.

Treaba este cam aşa: pentru ca un program să treacă testul timpului trebuie să se bazeze pe axiologie (vezi, exemplul partidului conservator din Marea Britanie sau al republicanilor din Statele Unite ). Dacă valorile morale sunt înlocuite de factori socio-tehnici – drepturile omului -, ,,aţâţarea” unui grup social împotriva celuilalt, teroarea şi violenţa devin inevitabile.
Papa Ioan Paul al II-lea ne reamintea continuu că „politica fără moralitate degenerează şi, de obicei, conduce la dictatură”.
Constituţia noastră se referă, adesea, la: ,,respectarea drepturilor omului”, ,,obligaţiile puterii faţă de cetăţeni”, ,,condamnarea violului şi a violenţei”, etc..

Astfel, în ciuda situaţiei dramatice care însoţeşte proclamarea sa, ea nu a condus şi nu a determinat, la fel ca în revoluţia franceză, la sacrificii în masă.
Poate de aceea a devenit nu doar un simbol – al reformei moderne -, ci şi o legendă vie care a permis polonezilor să supravieţuiască aproape două secole de ,,captivitate” – în prima împărţire teritorială şi apoi sub ocupaţia sovietică -, astfel că, astăzi poate fi un ghid valoros pentru a gândi despre ,,o ţară pentru polonezi”, dar şi pentru celelalte naţiuni ale Europei.
Şi ne (mai) asigură, totodată, că ,,nu trebuie să privim mereu spre vest pentru a căuta bazele cunoaşterii despre democraţie.”…..

P.S. (n.a.)

Nici noi, aici, în România, nu putem spune că nu ne mândrim cu Constituţiile noastre!
În 1822 s-a elaborat, din iniţiativa unui grup de boieri progresişti, un proiect de constituţie, numit Constituţia cărvunarilor, precum şi în elaborarea ulterioară – în timpul ocupaţiei ruseşti (1828-1834) -, a unui cod de legi care viza organizarea statală a Principatelor Româneşti – Regulamentul Organic.
După abdicarea domnitorului Al. I. Cuza, în februarie 1866, politicienii români – liberali şi conservatori -, au considerat că este nevoie de un prinţ dintr-o dinastie străină, pe tronul României, fapt ce ar fi garantat siguranţa stabilităţii politice şi sociale. Astfel, s-a perfectat aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care s-a instalat la Bucureşti pe data de 10 mai 1866. Iar că să fie ,,un lucru bine făcut” – după metoda germană -, la 1 iulie 1866 a fost adoptată prima Constituţie a României.
După reîntregirea teritoriului naţional în 1918, o nouă Constituţie a fost aprobată pe 29 martie 1923, fiind sancţionată şi promulgată de către regele Ferdinand I (1914-1927).
În 1938, instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, a fost un prilej de a fi creată o noua constitutie care să-i susţină ,,misiunea divină”.
În perioada comunistă Constituţia a suportat modificări repetate – conforme cu contextul -, în 1948, 1952 şi 1965, iar după Revoluţia din decembrie 1989, în mod perfect logic, o nouă Constituţie a fost adoptată în 1991.

9 Disciplină filozofică care se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor; teorie generală a valorilor (morale, etice, religioase, estetice).
10 Polonezul de origine valahă, Karol Josef Wojtyla (1920-2005).
11 Prima împărţire a Poloniei sau, mai precis, prima împărţire a Uniunii Polono-Lituaniene a avut loc în 1772 şi a fost prima dintre cele trei divizări care au pus capăt existenţei Uniunii Polono-Lituaniene în 1795.

Apoi, Constituţia a fost revizuită – din nou -, în 2003, prin adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei României, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, intrând în vigoare imediat, după publicarea în Monitorul Oficial.
După trecerea în veşnicie a ,,Părintelui Constituţiei” – regretatul Antonie Iorgovan -, în 2007, asupra Constituţiei României au început o serie de presiuni politice, clientelare, în vederea modificării acesteia după ,,norme” europene, ce vizau cu precădere regionalizarea, autonomia pe criterii entice, justiţie, etc., mai ceva ca-n Polonia, că de, ….doar e subiectul momentului!
La ora actuală Constituţia României a ajuns un fel de ,,Mersul trenurilor”, deoarece, ,,blatiştii” din trenul politic româneasc, vor s-o modifice – pe repede-nainte şi la ceas de seară -, după orarul partidului şi bioritmul liderului, fără să priceapă că ,,podul” spre Europa s-a prăbuşit.
Se pare că, ne aflăm la ,,ora astrală” a existenţei şi carierei unor politicieni rupţi complect de realitate, ce şi-au propus să modifice Constituţia – în mod discreţionar -, după chipul şi asemănarea lor, şi, dacă ar fi posibil, fiecare cu Constituţia lui, ca şi-un ,,Mers al trenurilor”!
Dacă, tot sunt la putere, …pot! Viaţa-i ca ….un peron! Nu-i aşa !?…..
Şi apoi, aşa cum, iarna nu-i ca vara, nici România nu-i … ca Polonia!
Apropo de …. Constituţie!

(Traucere şi adaptare: Mihai COPEŢCHI – KOPECKY, 2 februarie 2018)

Sursa: Poland.pl, autor, Elżbieta Królikowska-Avis, Editor-in-chief of Poland.pl – 26.04.2017

https://romaniabreakingnews.ro/prima-constitutie-a-europei/

 

09/04/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Modernizarea României şi Constituţiile sale de-a lungul timpului

$article.media.images[0].description

 

 

 

 

 

 

 Constituţiile românilor

 

 

Prima reglementare cu astfel de tentă a fost  “Proclamaţia de la Padeş către norodul omenesc” din Ţara Românească, dată de Tudor Vladimirescu la 23 ianuarie 1821.

Alt act, rămas însă în stadiul de proiect de Constituţie a fost cel al “Cărvunarilor” moldoveni din 1822.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Au fost şi alte reglementari, fie cuprinse în dispoziţiile unor legi, ca Regulamentul Organic, fie în acte interne, ca programe ale divanurilor ad-hoc, sau în proclamaţii de drepturi, cum au fost cele ale Revoluţiei de la 1848.

 

Un alt act cu caracter constituţional a fost Statutul lui Cuza adoptat în anul 1864 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Constituţia  lui Cuza din 1864, denumită oficial Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a fost un act cu caracter pur constituţional, adoptat la 2 mai 1864 după „lovitura de stat” a lui Alexandru Ioan Cuza.

A fost în fapt prima Constituţie a României.

În ciuda numelui, actul nu mai urmărea prevederile Convenţiei, ci mai degrabă îi schimba radical sensul.

Domnitorul dispunea de puteri sporite, iar Corpul legiuitor devenea bicameral. Odată cu noua constituţie a fost adoptată şi o nouă lege electorală.

Pentru aprobarea ei s-a organizat un plebiscit între 10 şi 26 mai.

Pentru „da” au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” şi 70.220 abţineri. Statutul a fost publicat în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864.

Textul de bază pe care făuritorii noii Constituţii l-au urmat îndeaproape a fost Constituţia belgiană din 1831.

Această reformă constituţională a permis înfăptuirea reformei agrare (vezi articolul reforma agrară din 1864)din 14 august 1864, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ.

A fost o reformă fundamentală pentru modernizarea tânărului stat român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal.

A fost în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1866, in timpul principelui Carol I.

 

 

Istoria ne spune ca România a avut şapte constituţii şi 16 revizuiri ale acestora si ca prima Constituţie a tarii a fost aplicata în 1866 si  modificată în 1879, ca urmare a dobândirii independenţei.

În martie 1866, locotenenţa domnească instaurată după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza a prezentat proiectul acestei  Constituţii care a fost dezbatuta si votata de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866 şi publicată la 1 iulie 1866 în “Monitorul Oficial” nr. 142.

Aceasta a fost o Constituţie modernă, influenţată de Constituţia belgiană din 1831, considerată un model pentru acele vremuri, fiind inspirată la rândul său din principiile Revoluţiei franceze din 1789. A fost cea mai longevivă Constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.

Constituţia din 1866 a instituit regimul guvernului reprezentativ, al responsabilităţii ministeriale, al separării puterilor, al drepturilor cetăţeneşti, al egalităţii în faţa legilor, al libertăţii presei şi a conştiinţei, pe scurt – principiile fundamentale ale lumii moderne. 

 

 

 

 

 

 

 

(w400) Constituţ

 

 

 

 

 

Proclamarea Regatului în 1884 a adus o nouă modificare a Constitutiei. În 1916 s-a început o revizuire care a fost finalizată în 1917, când s-a acordat votul universal. În 1923,se voteaza  altă Constituţie şi apoi în 1938, o nouă Constituţie. Între anii ’40-’44,  în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Constituţia a fost suspendată. În 1948, 1952 şi 1965 au urmat alte trei Constituţii. În 1991 a venit rândul Constituţiei de după căderea comunismului. Această lege fundamentală a fost revizuită în 2003.Unele revizuiri au fost de importanţă capitală, precum cea din 1884, care includea proclamarea independenţei şi Regatul, sau cea din 1974, care instituia funcţia de preşedinte al ţării.

 

Alegerea Constituţiei belgiene ca model a fost inspirată (unii oameni politici români şi visau să transforme România într-o „Belgie a Orientului”). 

Era în multe privinţe Constituţia cea mai înaintată şi cea mai echilibrată din Europa, o constituţie chintesenţă a modelelor francez, englez şi american, modele în circulaţie şi din care s-au inspirat toate constituţiile europene din veacul al 19-lea.

Constituţia din 1866 introducea trei principii fundamentale: principiul suveranităţii naţionale, potrivit căruia toate puterile emanau de la Naţiune, principiul guvernării reprezentative, după care Naţiunea nu poate guvema decât prin delegaţi, şi principiul separării puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, ai căror titulari erau independenţi unii de alţii.

Puterea legislativă era exercitată de Parlament (bicameral) şi de către rege. Numai acordul de voinţe al celor trei ramuri ale puterii legislative, Adunarea Deputaţilor, Senat şi rege asigura introducerea şi funcţionarea legislaţiei.

Puterea judecătorească era formal independentă de celelalte două. Nici o jurisdicţie nu se putea crea decât în virtutea unei legi.

Curtea de Casaţie avea drept de a cenzura actele administrative la cererea unui recurent, proclamând, dacă era cazul, ilegalitatea lor (s-a întâmplat in martie 1912, când a fost respinsă legea tramvaielor, adusă de guvemul P.P. Carp, obligându-l pe acesta să demisioneze).

Puterea executivă avea ascendent asupra celorlate două (potrivit principiului liberal al separării puterilor cele trei puteri trebuiau să aibă o forţă egală, pentru a evita supremaţia uneia asupra celorlalte).

Ea era asigurată de suveran şi de miniştri (până la 15 martie 1881, cănd Romania s-a proclamat regat, suveranul avea titlul de Domn). Prin Constituţie, regele era irevocabil, în sensul că puterile lui erau pe viaţă şi erau ereditare şi era inviolabil în sensul că nu era răspunzător nici pentru actele sale personale.

Principiul inviolabilităţii avea şi reversul său. Actele regelui nu aveau nicio putere decât dacă erau contrasemnate de un ministru.

În intenţia legiutorilor de la 1866, dar şi a acelora de mai târziu, regele urma a fi un element ponderator intre cele trei puteri, temperându-le excesele, un element care să reprezinte principiul colaborării puterilor. Regele era deasupra partidelor planând deasupra pasiunilor politice. Raţiunea de a fi a suveranului era astfel foarte limpede exprimata de oonstiuţionalii de la 1866: asigurarea stabilitatii intregului sistem constituţional.

Nu întamplator suveranul era străin pentru a curma rivalitaţile inteme pentru domnie.

Şi nu întamplator era dintr-o familie domnitoare din Europa (în cazul lui Carol I din familia Hohenzollern-Sigmaringen ce se afla pe tronul Germaniei).

Aceasta fusese una din doleanţele cele mai insemnate ale Divanurilor ad-hoc din 1857.

Ei sperau ca un principe strain, dintr-o casa domnitoare din Apus, prin prestigiul familiei din care provenea şi, de ce nu, prin sprijinul acesteia le putea fi de folos în dobândirea independenţei şi în păstrarea ei.

Şi în momentele de criză din Europa anilor de domnie ai lui Carol I calculul oamenilor politici romani s-a dovedit exact.

În aceeaşi idee, a asigurării unei stabilităţi politice, Constituţia de la 1866 introduce principiul eredităţii în desemnarea monarhului.

Puterea executiva era exercitata de guvern si rege, care desemna primul ministru, aproba lista ministrilor, primea juramântul lor.

Cu mandat regal regele putea proroga sau dizolva parlamentul acesta din urmă pe de alta parte, putea da vot de blam unui ministru sau întregului guvern cum s-a şi intamplat la 12 februarie 1901 sau la 17 ianuarie 1922.

Constituţia din 1866 a fost modificata în octombrie 1879, pentru a incorpora Dobrogea, pentru a inscrie independenţa tarii şi naturalizarea evreilor.

Apoi, în 1884, pentru a include în prevederile sale transformarea Romaniei în Regat şi largirea dreptului de vor.

În 1917, în plin razboi, Constituţia e revizuita din nou, prin introducerea principiului exproprierii averilor si al votului universal.

 

 

 

 

 

 

 

(w220) Constituţ

 

 

 

 

 

 

 

O modificare substianţiala sufera Constituţia în martie 1923, dupa realizarea deplinei unitati a statului roman, cand sunt înlocuite 20 de articole, se adauga 7 articole noi, in timp ce alte 25 sufera modificari de redactare si primesc adaosuri (doar 76 au fost  menţinute întocmai).

Modificarea din 1923 e o sinteza între prevederile din 1866 şi acelea introduse în 1917.

Se introduce votul universal, egal, direct şi secret, se aseaza interesul public înaintea celui individual şi se proclama libertati cetaţeneşti în spiritul democratic al vremii.

În sistemul politic rolul esenţial îl are, mai evident decat în 1866, parlamentul, ramas bicameral, care avea drept de control al puterii executive pana la a cere urmarirea ministrilor şi trimiterea lor inaintea Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Puterea executiva era incredintata regelui şi guvernului. Prerogativele regelui ramaneau cele stabilite în 1866, dar erau practic diminuate, ca urmare a creşterii rolului Parlamentului ales prin vot universal.

Cresc, de asemenea, prerogativele Curţii de Casaţie şi Justiţie. Cu modificarile ei importante din 1923, Constituţia Romaniei era una dintre cele mai avansate din Europa acelor ani, raspundea unor necesitati istorice şi asigura cadrul necesar dezvoltarii statului naţional unitar.

Partidele care n-au acceptat modificarile din 1923 (confruntarea politica era intensa), au guvernat apoi pe baza ei, iar în anii cand a fost atacata de forţele de dreapta, au militat pentru apararea Constituţiei.

 În ansamblu, Constituţia a constituit un argument puternic pentru aducerea la ordine a celor tentaţi s-o încalce şi a asigurat cadrul legal de desfăşurare a democraţiei romane..

Nu trebuie uitat ca posibilitatea aplicarii ei a fost puternic afectata de un context internaţional nefericit, un context care a favorizat un alt regim politic, acela al monarhiei autoritare a lui Carol II, susţinut legal de o noua Constituţie, opera a lui Istratie Micescu, pe baza sugestiilor date de Carol.

Acest nou act legislativ a fost  publicat la 20 februarie 1938 şi aprobat printr-un  plebiscit la 24 febuarie.

 

 

 

 

 

 

 

 

(w220) Constituţ

 

 

 

 

 

 

 

Prin cele 8 titluri şi 100 articole, noua Constituţie consacra principiul supremaţiei regelui şi suprima separaţia puterilor. Puterea legislativa era exercitata de rege prin intermediul parlamentului bicameral, limitat doar la legiferare şi avand un caracter corporativ.

Puterea executiva o exercita tot regele, prin guvern, numit şi revocat de el, fără raspundere politica faţa de parlament. Libertaţile şi drepturile oetaţeneşti sunt restranse considerabil.

În fapt suntem sub o dictatura aceea a regelui. De la monarhia parlamentara se trecuse la dictatura monarhica.

Constituţia din 1938 a  fost suspendata la 5 septembrie 1940 de însuşi regele Carol al II- lea, care, o zi mai tarziu, abdica în favoarea fiului sau Mihai, trecand puterea generalului Ion Antonescu, sub a carui dictatura noul rege nu va mai fi decat un element decorativ.

 

 

 

 

 

 

(w400) Suspendare

 

 

 

 

 

Generalul Ion Antonescu n-a mai condus ţara dupa o Constituţie, ci cu Decrete-legi.  S-a revenit la un regim constituţional după 23 august 1944, dar în condiţiile de ocupaţie a ţarii de catre trupele sovietice, care au şi adus un alt regim, cel comunist.

Prima Constituţie pe care şi-o da acest regim este aceea din 13 aprilie 1948. O copie dupa Constituţia sovietica din 1936, care consfinţea transformarea tarii în republica populara, creata „prin lupta dusa de popor in frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, reactiunii şi imperialismului” şi stabilea principiile construirii socialismlui în România şi noile organe ale puterii de stat.

 

 

 

 

 

 

 

(w220) Constituţ

 

 

 

Patru ani mai tarziu, la 24 septembrie 1952, Marea Adunare Naţionala (parlatnentul unicameral în acei ani) voteaza o altă Constituţie, a construirii   socialismului, care face bilanţul transformarilor societaţii romaneşti din punct de vedere economic, social şi politic, consacra rolul dominant al sectorului socialist în economia naţionala şi statueaza Partidul Muncitoresc Român (noul nume al PCR după 1948), drept „forţa politica conducătoare” atât „a organizaţiilor celor ce muncesc”, cat şi a organelor şi instituţiilor de stat.

 

Mai închegata juridic şi cu un conţinut mai amplu a fost  noua Constituţie  ceausista din 21 august 1965, modificata de 10 ori în anii succesivi, care schimbă titulatura statului din republica populara în republică socialistă, statua existenţa economiei bazata pe proprietatea socialista asupra mijloacelor de producţie, rolul conducator al PCR (se revine la vechiul nume) în întreaga viaţa a societatii şi propunea “conducerea colectiva” ca principiu calauzitor al vieţii de stat.

 

 

 

 

 

 

 

(w220) Constituţ

 

 

 

 

 

 

 

Punerea în practică a acestei Constituţii va fi la bunul plac al familiei Ceauşescu.

La o practică constituţională reala, se revine abia dupa revoluţia din 1989, prin adoptarea la 21 noiembrie 1991 a unei Constituţii care proclama România drept “stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalitaţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.

 

 

 

 

 

 

 

(w220) Constituţ

 

 

 

 

 

 

 

Potrivit Decretului-Lege 92/1990, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au constituit în Adunarea Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României. 

La 11 iunie 1990, a fost desemnată Comisia Constituţională , condusă de profesorul Antonie Iorgovan, pentru a redacta tezele proiectului de Constituţie.

Elaborarea, dezbaterea şi adoptarea Constituţiei, inspirată din Constituţia franceză din 1958,  au durat aproape un an şi jumătate.

Prevederile care au provocat cele mai aprinse discuţii s-au referit la caracterul naţional al statului român, la drepturile minorităţilor naţionale, forma de guvernământ, lipsa garantării proprietăţii (fiind preferată formula de „ocrotire” a acesteia), dreptul de proprietate asupra terenurilor ca atribut exclusiv al cetăţeanului român sau la separarea puterilor în stat.

Constituţia a fost adoptată în Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendum naţional. În 8 decembrie 1991 din cei 11 milioane de români care au participat la vot, peste 77% au spus DA noii Constituţii. Începînd din 1995, ziua de 8 decembrie este proclamată Zi a Constituţiei României”. 

O serie de prevederi constituţionale anterioare comunizarii României, sunt reluate pentru a se pune un acord intre starea de drept din Romania şi aceea existenta în Occidentul Europei.

În 2003, după dezbateri generale asupra propunerilor făcute de partide, dezbateri pe articole, dezbateri generale şi medieri între cele două Camere ale Parlamentului, a rezultat un nou text al Constituţiei.
Mai mult de jumătate dintre articole au suferit modificări.După o campanie puternică de promovare şi cu susţinerea tuturor partidelor parlamentare, cu excepţia Partidului Romania Mare, Constituția a fost revizuită.La referendumul naţional din 18 şi 19 octombrie 2003, s-au prezentat la vot 55,7% dintre cei 17 milioane de cetăţeni cu drept de vot, iar 89,7% dintre participanți au votat pentru modificarea Constituţiei, aceasta intrand în vigoare pe 29 octombrie 2003.

 

 

 

 

 

 

 

(w220) Constituţ

 

 

 

 

Principalele modificări aduse Constituţiei se referă la prelungirea mandatului preşedintelui României, de la 4 la 5 ani, la garantarea proprietăţii private, nu doar ocrotirea ei, la faptul că arestarea preventivă şi percheziţia nu vor putea fi decise decât de judecător şi nu de procuror, la competenţe diferite ale celor două Camere ale Parlamentului.

Imunitatea parlamentară este limitată, minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție şi nu se mai stipulează caracterul obligatoriu al serviciului militar.

Tot din 2003, Constituţia mai prevede: cetăţenii străini şi apatrizii au posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, dar numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE; cetățenii țărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege și de a fi aleși în scrutinul local, dacă sunt rezidenți ai localității respective.

România se  întoarce în Europa şi din punct de vedere constituţional.Dezvoltarea constituţională a statului român este o parte componentă a modernizării sale şi a istoriei sale, supusă mereu frământărilor.

Teoretic, ea a reflectat evoluţia juridică europeană, dar, în perioada dictarurilor, între anii 1938 şi 1989, modelul democratic european n-a mai fost un punct de referinţă, iar în perioada anterioara celui de al doilea război mondial, practic aplicarea Constituţiei a luat forme  în care legea a fost mai mult invocată decât respectată.

Procesul de modernizare a ramas neterminat în spaţiul sud-est european şi moravurile au ramas şi ele legate în primul rând de interese personale şi de grup şi nu de interesul general, invocat dar nu şi luat în consideraţie.

Sub presiunea valurilor istoriei starea de drept a fost în acest spaţiu prea mult legata şi prea adesea subordonată influenţelor politice. Este de sperat o mai corectă reaşezare a normelor juridice cu năravurile oamenilor într-o Europă unită.

 

 

Surse: Ion Bulei – https://istoriiregasite.wordpress.com/ constitutiile-romanilor/; http://stiri.tvr.ro/cate-constitutii-a-avut-romania; http://legeaz.net/dictionar-juridic/constitutiile-romaniei

18/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POVESTEA ARMEANULUI FARA NUME SI ALTE ISTORIOARE CU ARMENI SPUSE DE UN ROMAN

Armeanul fără nume

 

„Trei români, un jidan, trei jidani, un armean…”

 

Vorba asta am auzit-o de la un coleg constănţean şi, să nu vă aşteptaţi ca formularea „jidan” să fi avut vreo conotaţie cât de cât peiorativă.

De fapt, era o constatare intrată în folclorul constănţean, referitoare la capacitatea de adaptare şi la pragmatismul evreilor şi, mai ales, la cel al armenilor.

Până recent, eram pătruns de legenda urbană, de la Bucureşti de astă dată, conform căreia armenii ne păstrează nouă, românilor, o simpatie aparte datorată modului în care i-am primit după genocidul la care au fost supuşi la finele primului război mondial pe teritorii încă otomane.

Umpic de research, însă, mi-a demonstrat că avem relaţii cu mult mai vechi cu armenii.

Practic, armenii au ajuns aici de aproape o mie de ani – ba colonizaţi de Bizantini, ba refugiaţi din calea selgiucizilor, a tătarilor şi a mongolilor.

Inşi practici, armenii s-au ocupat în special cu comerţul, atât la noi cât şi prin alte locuri – de pildă, în zilele noastre, comerţul cu diamante de la Anvers se află şi în mâini armeneşti.

Două chestii mi se par interesante, legate de armeni. Prima este alfabetul, creat de la cap la coadă de un ins cu identitate cunoscută, Mesrop Maştoţ, pe la anul 405 d. Chr.

 Mesrop a folosit respectivul alfabet pentru o traducere a Bibliei, fapt care ne trimite la a doua treabă interesantă despre armeni: creştinismul lor are o poziţie aparte faţă de standardul consfiinţit la Chalcedon – ei consideră că Isus Christos are doar o natură divină, spre deosebire de ortodocşi, de pildă, care consideră că în Isus se regăsesc atât natura umană, cât şi cea divină.

Această poziţie dogmatică armenească poartă numele de monofizism, iar noi nu suntem de acord cu iea.

Buuuun, revenind la armenii din Românica, după atâta stat pe la noi, au lăsat şi ei câteva urme… fizice, să zicem.

E-xact !… Manuc, ăsta, Manuc Bey, după cum mai era cunoscut, se numea, de fapt, Emanuel Mârzaian şi provenea de la Ruse.

 

 

 

Fișier:Manuc bei.jpg
Manuc bey

Povestea lui Manuc Bey este în stare să umple, numai ea, o carte întreagă, fiind iel un om orientat foarte, care a solicitat şi căpătat cetăţenia rusească, despre care se spunea că iera cel mai bogat ins din Balcani, care a mai ciugulit şi funcţia de mare dragoman al Moldovei (principe, supus Porţii) şi care a şi intermediat între ruşi şi turcaleţi pacea de la Bucureşti, în 1812. Negocierile au avut loc (cum altfel?) la Hanul lui Manuc.

 

 

Fișier:Hanul lui Manuc, 1841.jpg

Hanul lui Manuc

A mai avut o casă ţapănă,la Hânceşti, în Basarabia.

 

 

 

 

 

 

După toate cele la care a participat (a scăpat ca prin urechile acului de o răscoală între insideri la Istanbul, chiar când i se înmânau oficial titulaturile pentru Moldova), să ne mai mirăm că a murit… hm, în urma unui banal accident de călărie, în timp ce alerga nebuneşte pe calul său Murg ?

Mă rog. N-a fost el singurul armean cu stare şi care a lăsat urme în republica sărbătorească română.

Spiru Haret. Virgil Madgearu. Vasile Morţun. Alexandru Tatos. Anda Călugăreanu. Toţi au fost armeni.

Mda… Io vreau să vă zic, însă, despre un armean al cărui nume nu mi-l amintesc.

O să înţelegeţi singuri de ce n-am cum să mi-l amintesc.

Armeanul nostru făr’ de nume avea studii juridice. Era un ins talentat, săracu’. Ei, şi pe la 1922 – 1923, a fost iel prins într-o chestie serioasă, acolo, la ministerul de justiţie.

Erau nişte ani acceptabili, în care Bucureştiul arăta cam aşa:

Anii ierau acceptabili pentru că manelele se auzeau prea puţin spre dăloc, pen’ că maşinile ierea mai rare, pen’ că nu începuseră ăştia încă să vândă lucruri care se strică repede doar ca să avem motiv să cumpărăm tot dă la iei, pen’ că în anu’ hăla (cum care? – 1923!!!) s-a înfiinţat echipa aia dă fotbal, Real Rapid, pen’ că Copos nu iera nici măcar în intenţia coaielor lu’ ta’su şi pen’ că, tot atunci, un dolar american făcea exact 4.200.000.000.000 mărci general-germane.

Tot în anul ăla (1923, pricepeţi!), la 28 martie a fost aprobată Constituţia României Mari.

Constituţia a fost redactată de acest armean făr’ de nume, dă la cap la coadă, aşa cum făcuse Mesrop odinioară cu alfabetul armenesc – adică s-a chinuit armeanu’ dă la Bucale (fără pisiuri, fără hyperlinkuri şi alte alea) să pună în acord sute de articole, astfel încât să nu se bată cap în cap şi nici să nu sară juriştii toată ziua bună ziua cu cereri de explicaţie pă la Curtea Constituţională.

Băh, şi i-a ieşit treaba armeanului nostru! A scos constituţia, măh, să mor io! A citit-o până şi Iorgovan, Ăl dă sus să-l ierte, da’ nu i-a ieşit chiar la fel!

În consecinţă, după o vreme oarecare, armeanului i s-a oferit scaunul de ministru al justiţiei, numa’ că, poftim daravelă! Armeanul, nu şi nu, că iel ie doar un conlocuitor, că nu se cuvine să ocupe un fotoliu ministerial câtă vreme există suficient de mulţi jurişti români în stare să-şi asume asemenea responsabilitate.

Hm! Sărmanul… oare ştia ce vorbeşte?

Trec anii şi, pe pagina din urmă a ziarelor încep să apară nişte poveşti fuaaarte ciudate. Era vorba (vă amintiţi, nu?), despre nişte inşi cam egalitarişti – nu-i pricepea nimeni şi nu se ştia ce dracu’ îi apucase, da’ făceau un tărăboi ceva dă speriat, motiv pentru care li s-au dresat sumedenie de procese pentru tulburarea liniştii publice, pentru gunoaie lăsate pân oraş şi pân mentalu’ public, chestii d’astea. Inşii ierau comunişti şi… hm, cine credeţi că s-a trezit să le fie avocat dân oficiu?

Tot armeanu’ ăsta făr’ de nume. Cum ajungea un comunist la ananghie, hop şi armeanu’ nostru să-i sară în apărare. Fără bani, fără nimic, aşa, de amoru’ artei. Întrebat fiind de ce se bagă în aiureli din astea, omul a replicat că era plictisit să tot apere inşi pe care îi putea apăra oricine.

Încă o dată: hm!

Băh, şi vine WWII, şi după aia vin comuniştii la manete. Încep procesele astelante: contra legionarilor şi ale foştilor decidenţi interbelici. Ei, şi cine credeţi că a sărit în apărarea lor? Normal, armeanu’ făr de nume, care motiva că era o provocare să faci dreptate în condiţiile anilor ’47 – ’50.

Numai că, a fost o provocare şi la adresa comuniştilor, care l-au răbdat iei ce l-au răbdat pe fostul lor apărător dân oficiu, după care, odată i-a luat dracii şi l-au închis şi pă armeanu’ făr’ de nume, aşa că să vadă care era obiectu’ muncii sale. A avut şi iel un apărător dân oficiu da’, normal că nu l-a scăpat dă mânia proletară, care mânie proletară l-a trimis pă la vreun canal sau gherlă, dă unde nu s-a mai auzit niciodată, nimic dă iel.

Acu’, vă rog io, da’ vă rog io mult să faceţi un efort şi să indentificaţi, privind în jur, pă sticlă, pân ziare sau să trageţi cu urechea până daţi de un asemenea individ pă veşnicele plaiuri carpato-danubiano-pontice.

Un avocat care să sară la bătaie dân oficiu pentru unii care au pierdut lupta dinainte, şi care avocat să fi refuzat, în prealabil, un fotoliu de mininstru, oferit lui pentru că a redactat o constituţie considerată exemplară – adică NICI nu i-au dat ministerul aşa, la derută, pân’ la promulgare, după cum auz că se praftică în zilele noastre, Amin!

Gata, gata, gata, pricep, hooo! Pricep că n-avem avocaţi atât dă competenţi, pen’ că trăim în alte vremuri! Da’ măcar v’un om ca armeanu’ ăsta, măcar o fiinţă cuvântătoare, indiferent de job (poa’ să fie şi ziarist d’ăla, dă rit nou, care n-ar fi trecut pă vremea mea, la română, nici mort), o fi vizibil pă vreundeva?

Nu? Mda… Bănuiam io. Un ins din ăsta e într-atât dă exotic încât trebuie să fie unreal. Imaterial. Nevăzut şi neauzit. Nebun, deci taNpit. Un neadaptat, fir-ar el să fie, că nu-ş’ ce m-a apucat să scriu despre iel!

Da’ nu pot să nu mă întreb o chestie: oare cum ar fi dat acest om în zilele noastre, invitat la v’un tocşou cu Elena Udrea, pă Realitatea să zicem, beneficiind de moderarea măiastră a lui Icsulescu plus V. Stan plus leptopu’?

Iar la final, nu ştiu de ce naiba mă mai mir că, român de-al nostru fiind şi io, nici măcar numele nu i l-am ţinut minte…

P.S. Chiar nu-mi amintesc numele acestui personaj. Mi-ar părea tare bine să-l aflu vreodată, pentru că, zău, e un nume pe care n-ar fi trebuit să-l uit. „Mais, on est ici aux portes de l’Orient, où toutes les choses sunt prises à la legère…”

Sursa: sebastian-corn.tapirul.net

P.S.Domnul Sebastian Corn ne-a istorisit despre  un armean intr-adevar destept si atasat de patria lui de adoptie-Romania.Armeanul de care nu-si aminteste autorul ,este  aproape sigur, HURMUZ AZNAVORIAN,un mare jurist al Romaniei interbelice .

Vom putea afla mai multe despre acest armean,care are de data aceasta  nume si care poate servi drept exemplu de patriotism oricaruia dintre noi ,citind:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/23/in-memoria-unui-mare-armean-care-a-iubit-romania-si-a-trait-pentru-ea/

23/09/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: