Filosoful Constantin Noica despre FIINȚA ROMÂNEASCĂ

Constantin Noica (foto) este unul dintre cele mai importante nume ale filosofiei românești. El a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Eliade, Cioran, Ionescu, Sebastian, Acterian, Comarnescu ș.a.

S-a născut la Vităneşti-Teleorman, 12 iulie 1909, într-o familie de aromâni și a decedat la Sibiu în data de 4 decembrie 1987.

A debutat în revista Vlăstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureştean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928–1931), absolvită cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filozofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion“ (1932–1934).

După efectuarea unor studii de specializare în Franţa (1938–1939), şi-a susţinut la Bucureşti doctoratul în filozofie cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, publicată în 1940.

A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941–1944). Concomitent, a editat, împreună cu C. Floru şi M. Vulcănescu, patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de filosofie (1942–1943).

În timpul dictaturii comuniste a avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949–1958) şi a fost deţinut politic (1958–1964). A lucrat ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române (1965–1975).

Ultimii 12 ani din viață i-a pe trecut la Păltiniş, fiind înmormântat la schitul din apropiere.

Ființa românească și limba latină

În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit.

Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei, sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul.

A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.
Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră.

La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda.

La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.
Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit –  dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism.

De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.
Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator  sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.
Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești.

Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.
În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.

Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.
Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea?

Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor?

Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.  Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert  Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.
De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică. Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic. Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.
Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc.

Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci!

Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura quasi imago mortis est.*

Constantin Noica

*Viața fără cultură este ca imaginea morții ( traducere din latină)