ROMANIZAREA DACIEI

Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin de 170 de ani (106-275 e.n.), deci timp de vreo cinci generaţii. Totuşi, efectele au fost decisive: în urma aceste stăpâniri s-a născut poporul român.

În alte ţări în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca, de pildă, Panonia şi Britania, nu constatăm acelaşi lucru.În acestea din urmă, după retragerea administraţiei romane, locuitorii, vorbind limba latină, nu s-au putut menţine, cu atât mai puţin impune: ei au dispărut, treptat în mijlocul noilor ocupanţi.

În Dacia, dimpotrivă, populaţia romanică s-a păstrat, mai mult chiar, a fost în stare să absoarbă ea pe năvălitorii ce s-au aşezat în ţinuturile din stânga Dunării.
Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic? Cum s-a putut ca, într-un interval aşa de scurt să prindă el rădăcini atât de puternice?

Răspunsul, după părerea noastră, nu poate fi decât unul singur: romanismul a biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civilizaţie superioară, o creaţie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă evoluţie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni.

Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vieţii romane, au învăţat limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au romanizat.

Dacă romanii nu izbuteau să câştige pentru civilizaţia şi cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat la noi ceea ce s-a întâmplat în Panonia şi în Britania: dispărea treptat romanismul.

Fiindcă numai cu funcţionari şi cu oameni veniţi din altă parte nu poţi imprima unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapărat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atraşi spre această nouă viaţă.

Să urmărim aşadar cum s-a petrecut procesul de romanizare a dacilor.
El a început cu oraşele. Se ştie că, în general, populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât aceea a satelor.

Apoi în oraşe, romanii alcătuiau, aproape peste tot, majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, având atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele.

În relaţiile cu administraţia, cu armata, cu coloniştii, ei au început a deprinde latineşte. Negustorii şi meşteşugarii daci, mai ales, erau profesional obligaţi s-o facă. Altfel, n-ar fi putut să-şi continue afacerile.

Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administraţie în conducerea oraşului de pildă, de asemenea trebuiau să înveţe latineşte.

Să mai adăugăm şi moda, spiritul de imitaţie, care, în toate vremurile şi la toate popoarele, a găsit adepţi. Pentru unii dintre autohtoni a vorbi latineşte a început a fi, de la o vreme, şi un semn de distincţie, aşa încât, ţinând seamă de toate aceste elemente, nu-i de mirare că în centrele urbane procesul de romanizare s-a produs mai repede.
Mai încet a mers lucrul la sate. Aci dacii formau, mai ales în primele timpuri după cucerire, imensa majoritate a poporului.

Cu vremea, însă, au început să se aşeze şi romanii în sate. Venea câte un colonist, îşi făcea o aşezare sau o villa, cum se spunea atunci, împrejurul ei se ridicau cu vremea alte aşezări, ale copiilor, ale muncitorilor, până ce villa ajungea un adevărat vicus sau pagus, adică un sat care purta, de cele mai multe ori, numele întemeitorului.

Întâlnim o sumă de sate de acestea în Dobrogea. Astfel era satul lui Clement sau al lui Clemenţian (vicus Clementinus) la Caramuratul de astăzi; satul lui Casius (vicus Casianus) la Şermet; satul lui Verobrittus (vicus Verobrittianus) la Sarai, lângă Hârşova. În ţinutul cetăţii Histria, era satul lui Celer (vicus Celeris), al lui Quintio (vicus Quintionis) şi al lui Secundinus (vicus Secundini). Lângă Tomis se pomeneşte satul lui Narcisus (vicus Narcisianus). Tot aşa s-a îmtâplat şi în Dacia.

Muncitorii daci care lucrau pe moşiile acestor colonişti cu atât mai mult cei care le luau în arendă, au început a deprinde latineşte. Le folosea şi pentru a se înţelege cu autorităţile, cu perceptorii, cu funcţionarii administrativi, cu toţi cei carei reprezentau statul.
În romanizarea satelor, au avut un rol important veteranii, atât cei de origine romană sau romanizaţi, cât şi cei proveniţi din băştinaşi.

Cum serviciul militar dura mult – 25 de ani – o bună parte dintre legionari erau căsătoriţi; soţiile şi copii aveau de altfel voie să locuiască în imediata apropriere a taberei sau castrului, în aşa-zisele canabe. Legiunile şi diferitele corpuri de trupă auxiliare stând însă permanent în Dacia, este evident că multe dintre soţiile soldaţilor vor fi fost autohtone, dace.

La eliberare, legionarul, numit acum veteranus, căpăta – dacă nu avusese de mai înainte – dreptul de cetăţenie pentru el şi întreaga lui familie, precum şi o bucată de pământ spre a o cultiva. Copii veteranilor şi ai dacelor deveneau aşadar cetăţeni romani şi vorbeau latineşte; cei mai mulţi vor fi ştiut şi limba dacă, limba mamei.

Copii copiilor însă, aşadar nepoţii veteranilor, erau de obicei deplin romanizaţi. În două, cel mult trei generaţii, urmaşii acestor căsătorii mixte, între veteranii romani şi femeile dace, uitau limba băştinaşilor.
În ce priveşte pe veteranii de origine dacă, şi aici a avut loc un proces de romanizare.

După ce stătuseră 25 de ani sub arme, după ce văzuseră întinderea şi puterea imperiului, de la Tigru şi Eufrat, unde făcea de pază acum o „vexillatio Dacorum Parthica”, până în Britania, unde îşi avea reşedinţa o altă trupă de daci, după ce deprinseseră, în timpul lungului serviciu militar, limba romanilor, şi avuseră prilejul să cunoască măcar civilizaţia dacă nu şi cultura acestora, după ce deveneau, la eliberarea „onestă” din armată, cetăţeni deplini, cu toate drepturile şi cu pământ, era firesc să se simtă legaţi de această nouă situaţie şi să caute a atrage spre ea şi pe alţii. Dacii care au servit în armata romană au fost şi ei întocmai ca şi ceilalţi veterani, elemente active de romanizare.
Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus, modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex.

Numai la noi a biruit acest termen militar veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia. De altfel, această frecvenţă a veteranilor nu trebuie să mire, deoarece procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, şi anume tot atât cât au stat trupele romane aici.

Nu e vorba deci de o singură împroprietărire a veteranilor din vremea lui Traian, ci de o serie continuă de asemenea împroprietăriri, ale tuturor veteranilor de după 106, care au vrut să se aşeze în Dacia.

Aşadar elementul militar sporea mereu.
Şi orăşenii trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, pavimentum, care înseamnă pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra.

De ce însă în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc de pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară?

Explicaţia credem a fi următoarea: Ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul – impropriu de fapt – pavimentum, a trebuit să fie întrebuinţat de un număr considerabil de la care să-l fi luat ruralii.

Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori, care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine.

Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se va fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc.

Un alt indiciu în acest sens este cuvântul cetate, din latinul civitas. Pentru a numi un loc sau o aşezare întărită, strămoşii noştri nu s-au folosit aşadar de un termen militar cum ar fi fost arx sau castellum, ci au recurs chiar la cuvântul care designa aşezarea urbană, oraşul. Alegere explicabilă dacă ne gândim la epoca mai târzie a apărării militare romane, când împotrivirea la atacul barbarilor se făcea mai ales din dosul zidurilor oraşelor fortificate.

Un exemplu ni-l oferă chiar colonia Romula, din Oltenia, care mulţumeşte împăratului Filip şi fiului său fiindcă au întărit-o printr-un zid circular.
Asupra teritoriului dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre (viitoarea Muntenie), ca şi asupra sudului şi vestului Moldovei, influenţa Romană s-a exercitat încă înainte de expediţiile lui Traian, dovadă numeroasele tezaure monetare, romane, unele dintre ele cuprinzând chiar emisiuni republicane.

Această difuzare a monedei romane are drept urmare încetarea baterii monedelor dacice proprii, care au fost astfel înlocuite ân schimburile curente de mărfuri.

Faptul este semnificativ şi arată cuprinderea teritoriilor dacice, atât cele intracarpatice cât şi cele din Muntenia şi Moldova, în aria de iradiere a civilizaţiei latine, înainte de războaiele lui Traian. După cucerire, procesul de romanizare are loc şi aci, aceste teritorii fiind străbătute de drumuri romane şi păzite de castre romane.

Aici, în câmpia munteană, şi anume în ţinutul păduros dintre cele două stepe – Bărăganul şi Burnasul – au găsit slavii o numeroasă populaţie romanică şi de aceea au zis acestui ţinut Vlaşca, adică ţara vlahilor, şi Vlăsia, care are acelaşi înţeles.
Procesul de romanizare al Daciei a fost rapid.

El se observă în înseşi numele localnicilor, care în câteva generaţii ajung curat romane.

Iată câteva exeple caracteristice: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor, este ucis dacul Dazius Comozoi (adică al lui Comozous) din Tropaeum Traiani.

Copii lui îi pun o inscripţie funerară din care putem urmări procesul de romanizare a numelor. Aşadar pe tatăl celui ucis îl chema Comozous: nume dac; fiul său poartă de asemenea un nume dac: Daizus.

Copii acestora din urmă însă, deci nepoţii lui Comozous, se numesc Justus şi Valens, ca cei mai autentici romani.

Al doilea exemplu îl avem tot din cetatea Tropaeum: o inscripţie latină pomeneşte o altă familie de daci, şi anume iarăşi trei generaţii; bunicul se numeşte Mucaporus, tatăl se numeşte Scoris şi are ca soţie pe Aurelia Eftepir, copiii, adică nepoţii lui Mucaporus, poartă numele curat romane de Aurelius, Sabina, Valens şi Sabinianus.

Dacă bunicul şi tatăl îşi păstrează numele dacice, mama copiilor are prenumele roman, Aurelia, iar copii poartă cu toţii nume romane.

Procesul de romanizare apare şi aci evident. S-a petrecut în Dacia romană un fenomen similar aceluia care va avea loc mai târziu în Principatele Române: în curs de câteva generaţii, elementele străine vor fi asimilate de masa românească.

Andronic Cantacuzino, contemporan cu Mihai Viteazul, era grec. Fiul lui, Constantin Cantacuzino, ia ca soţie pe fiica lui Radu Şerban, fostul domn, şi ajunge fruntaşul boierimii muntene.

Copiii lui Constantin, aşadar nepoţii lui Andronic, sânt membrii cei mai imporanţi ai partidei naţionale româneşti; unul dintre ei Şerban, ajunge domn al Munteniei; un altul scrie o cronică a românilor, în sensul cel mai larg al noţiunii de român.

Asimilarea Cantacuzinilor era deplină; ea se făcuse în curs de două generaţii. În Dacia romană asimilarea a fost tot aşa de rapidă şi completă: se poate afirma ca pe la jumătatea secolului al III-lea, deci înainte de retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată.

Atât în oraşe, cât şi în state, se vorbea acum latineşte: bineînţeles, nu latina literară, aceea a lui Tacit, Horaţiu şi Pliniu, ci latina populară, aşa cum o vorbea poporul, cu o gramatică aproximativă şi cum o scria el, nerespectând întodeauna terminaţiile şi ortografia.(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri si până astăzi”, 1975, editura Albatros , pag. 127).

Publicitate

Originea etnică și valorile identității naționale românești. VIDEO

Valorile identității naționale românești.Originea etnică.

 

Teoriile etnogenezei

 

În cazul românilor, etnogeneza capătă o importanţă aparte, datorită faptului că aşezarea într-un spaţiu de interferenţă a civilizaţiilor, de întâlnire a căilor care vin dinspre Europa şi Asia, din nordul şi sudul continentului, într-un teritoriu pe care s-au aşezat, mai mult sau mai puţin durabil, diferite neamuri aflate în drum către Imperiul Roman sau către pusta pannonică, a făcut ca întrebările privind procesele care stau la baza formării poporului român, momentul apariţiei lui în istorie şi spaţiul unde acesta s-a închegat ca etnos aparte să se pună cu mare acuitate.

Franz Joseph Sulzer – Teoria imigraţionistă

Există mai multe teorii care tratează problema etnogenezei poporului român. O primă teorie aparține unor istorici și geografi din secolele XVIII – XIX (Franz Joseph Sulzer, Robert Roesler) și pune în discuție locul etnogenezei românești. Aceasta a venit ca un răspuns la programul întocmit de Inochentie Micu-Klein, în care, personajul amintit, cerea drepturi pentru românii din Transilvania, având la bază o serie de argumente istorice. Această teorie poartă numele de „teoria originii sud-dunărene a românilor”.

Teoria imigrării a fost expusă din mai multe puncte de vedere: cel unguresc, cel rusesc şi cel bulgar.

Părerea ungurilor a fost sistematizată de Tamás în a cărui operă rezumă lucrările unei întregi serii de istorici şi de filologi din ţara sa. Ideile esenţiale din lucrarea sa sunt următoarele: părăsirea Daciei a fost integrală, poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Balcani, numele de Romanus reprezintă înţelesul Romaniei provinciale din secolul al IV-lea, înţeles pe care nu putea să-l aibă în timpul lui Aurelian.

În anii 1781 – 1782, apare la Viena, lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens, în trei volume, semnată de Franz Joseph Sulzer, un ofiţer de origine elveţiană.

Ideea centrală a lucrării lui Sulzer este originea sud-dunăreană a românilor, de unde, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul veacului al XIII-lea au migrat în două etape la nord de Dunăre – sub domnia lui Isaac II Angelos (1185 – 1195) şi după invazia mongolă care a depopulat teritoriul regatului maghiar.

Johann Christian Engel propune o nouă versiune a teoriei imigraţioniste, respingând-o pe aceea a lui Sulzer în detaliile ei istorice şi în sensurile politice. Spre deosebire de teoria lui Sulzer, Engel afirmă că românii au colonizat teritoriile nord-dunărene la începutul secolului al IX-lea în urma deportărilor forţate întreprinse de hanul bulgar Krum.

Un alt teoretician, Robert Roesler, a susţinut ideea conform căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre. Acesta a luat în considerare existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză şi română.

Timp de un secol problema înrudirii limbilor albaneză şi română a fost discutată de numeroşi lingvişti şi istorici, începând cu B.P. Haşdeu şi Fr. Miklosich, care au arătat că este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind traci, iar albanezii fiind iliri.

Asemănarea dintre limbile română și albaneză se explică deci prin înrudirea dintre traci şi iliri.

Corifeii Şcolii Ardelene

Replica românească a fost dată de corifeii Şcolii Ardelene care respingeau ambele versiuni ale teoriei imigraţioniste. Românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia după cucerire, după ce acesta exterminase întreaga populaţie băştinaşă.

Scriitorii și savanții Școlii Ardelene au demonstrat prin cărțile lor de istorie și filologie că românii sunt urmași ai străluciților romani și vorbind o limbă ce conservă noblețea latinei, își au locul lor între popoarele Europei.

Unii istorici ruşi, printre care şi Iacob Bromberg, un emigrat basarabean, afirmă că Basarabia e leagănul istoric al slavonităţii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, istoriografia sovietică lansează teoria celor două popoare, conform căreia la nordul Dunării s-a format poporul voloh, din care s-a desprins la răsărit de Carpaţi, sub influenţa mai puternică a slavilor, poporul moldovenesc.

Istoriografia bulgară susţine teoria conform căreia vechea populaţie romanizată a dispărut în mijlocul barbarilor; acest proces de asimilare şi exterminare a fost încheiat de slavi.

Istoricul P. Mutafciev susţine că majoritatea valahilor locuiau la hotarul Macedoniei de sud-vest.

Numeroşi istorici străini şi români s-au îndoit de ideile imigraţioniste, susţinând formarea poporului român pe teritoriul de la nord de Dunăre. Argumentele acestora au fost diverse, de la surse antice, la date lingvistice, de la realităţi etnografice la descoperiri arheologice.

În unele izvoare istorice românii sunt desemnaţi prin termenii de valah, voloh, vlah, olah etc. Aceste cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populaţii neromanice pentru a arăta că este vorba de un popor romanic care vorbeşte limba latină.

Românii n-au folosit niciodată aceste denumiri, numele acestui popor conservă pe cel de Romanus, care provine de la Roma; astăzi, românii sunt singurul popor de origine romanică ce a conservat acest termen.

Teritoriul de formare al poporului român este mult mai mare decât cel pe care locuieşte astăzi. Poporul român s-a format din romanitatea orientală; prezenţa acestui popor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic este atestată de numeroase izvoare, începând cu Gesta Hungarorum.

Pentru a preciza zona în care s-ar fi format poporul român, Alexandru Philippide apelează la Jičerek care, pe lângă linia care îi poartă numele, a arătat în Geschichte der Serben  că în peninsula Balcanică au existat două limbi la un moment dat: limba română și limba dalmată. Astfel, Philippide îl consideră pe Konstantin Jireček drept singurul care a căutat să afle ceva adevărat în privința originii poporului român.

P.P. Panaitescu a arătat că populaţia romanică din care a rezultat poporul român se întindea din nordul Dunării până în Pind şi Salonic, ca o „pânză de populaţie”, aflată într-o simbioză cu o altă „pânză de populaţie”, cea slavă.

În timp ce populaţia romanică de la nordul fluviului a rezistat tendinţei slave de asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se impună în faţa celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de populaţie, ci de un proces de asimilare reciprocă, câştigat la nordul fluviului de populaţia romanizată care a constituit poporul român.

Unitatea populaţiei romanizate de la nordul şi sudul Dunării este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, în primul rând de existenţa culturii Dridu, care acoperă aproape întreg teritoriul românesc cât şi unele regiuni din sudul Dunării, fiind singura cultură materială locală atestată în spaţiul carpato-dunărean în secolele VIII – XI şi care aparţine astfel pânzei de populaţie românească (valahă) ce se desfăşura la nordul şi sudul Dunării.

Teoriile descălecatelor

 

Alte probleme ce trebuie tratate în chestiunea originii etnice a poporului român sunt teoriile descălecatelor. În concepţia cronicarilor, „descălecatul” dintâi corespunde cu colonizarea romană a Daciei, iar „descălecatul al doilea” – cu întemeierea principatelor.

Acest al doilea descălecat – din Maramureş (în cazul Moldovei) sau din Făgăraş (în cazul Ţării Româneşti) – s-ar fi produs pe locul rămas pustiu în urma retragerii râmlenilor (retragerea aureliană din veacul al III-lea).

Astfel, termenul de „descălecat” a fost asociat ideii vidului de locuitori în spaţiul est şi sud-carpatic; ca urmare, „descălecatul” a ajuns să echivaleze cu o cucerire, o invazie, o colonizare a acestui spaţiu presupus pustiu. Aceasta a fost cea dintâi înţelegere confuză; condiţionarea descălecatului de absenţa populaţiei autohtone anterioare.

Xenopol înţelesese prin descălecat o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania, peste unul de baştină, care se pleacă înaintea lui.

Sensul acesta a fost argumentat şi de Gheorghe Brătianu în scrierile sale.

În Moldova, termenul „descălecat” este atestat pentru prima dată spre sfârşitul secolului al XVI-lea pentru a desemna constituirea principatului moldovenesc.

Acesta apare într-o scrisoare trimisă la 30 iunie 1592 judelui Bistriţei de către egumenul şi soborul mănăstirii Moldoviţa, în legătură cu un munte aflat în litigiu: „de când s-au descălecat Ţara Mulduoei …”.

Ca şi în cazul documentelor emise de cancelaria princiară munteană în limbile slavă, şi documentele moldoveneşti de cancelarie, redactate în limba slavă, nu conţin cuvântul descălecat – pe care nici nu l-ar fi putut conţine, fiind un cuvânt românesc – şi nici eventualul său echivalent slav.

Atât la Ureche, cât şi la Costin, descălecatul este întrebuinţat pentru a desemna şi întemeierea unor oraşe: „târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari”.

A doua accepţiune a descălecatului este aceea de aşezare – statornică sau temporară – a unui om sau a unui grup (a unor grupuri) de oameni în anumite locuri, anterior populate sau nepopulate; în funcţie de context, poate căpăta şi nuanţa de a coloniza, a popula, a fixa tabăra.

Al treilea înţeles al descălecatului e acela de revenire, de reaşezare pe vechile locuri, părăsite din diferite motive.

O a patra accepţiune a descălecatului e aceea de a cuceri o ţară, de a o lua în stăpânire. Aşadar, descălecătorul este cel care se aşează domn peste ţara cotropită de oştile sale şi care o colonizează pentru el.

 Tradiția literară păstrată în cronica cea mai veche a Țării Românești povestește că Muntenia s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraș.

Constantin C. Giurescu susține că întemeierea Munteniei nu se datorează unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din dreapta şi stânga Oltului.

Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii.

A fost precedată de încercarea neizbutită a lui Litovoi şi Bărbat şi a fost încoronată de strălucita biruinţă de la Posada a lui Basarab cel Mare, întemeietorul.

Între întemeierea Munteniei şi aceea a Moldovei este o mare deosebire; cea dintâi se datorează reunirii diferitelor formaţiuni politice dintre Dunăre şi Carpaţi sub un conducător local, anume voievodul de la Câmpulung şi Argeş; este, prin urmare, un proces intern.

Cea de-a doua este rezultatul unei cuceriri din afară, a unei ocupări a teritoriului dintre Carpaţi, Nistru şi mare de către un conducător venit de peste munţi.

În Moldova a fost într-adevăr o descălecare, întâi a lui Dragoş, apoi a lui Bogdan, coborâţi amândoi din Maramureş, în timp ce, în Muntenia, întemeierea a plecat din însuşi cuprinsul viitorului stat.

Deosebirea există şi în ce priveşte data: Moldova a luat fiinţă aproximativ cu o jumătate de secol mai târziu decât Ţara Românească (1359).

 

Sursa:

Florea Cosmin-Ionuț / istorie-romaneasca.ro/valorile-identitatii-nationale-romanesti