CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

14 noiembrie 1878 -Ziua Dobrogei. Proclamația Principelui României Carol I de Hohenzollern, prin care se consfințea unirea Dobrogei cu Ţara

 

 

 

 

Trecerea Dunării de trupele române, 1878

 

  14 noiembrie este ziua unirii Dobrogei cu România. Este ziua în care, la Brăila, în anul 1878 s-au desfășurat festivitățile prilejuite de punerea în aplicare a art. 46 al Tratatului de la Berlin, prin care străvechiul teritoriu românesc dintre Dunăre și Marea Neagră revenea la Patria-mamă.

 

La sfârşitul războiului dus de România şi Rusia împotriva Imperiului Otoman, situaţia Dobrogei era dezolantă: majoritatea musulmanilor părăsiseră provincia, o mare parte dintre cerchezii care fuseseră  colonizaţi de turci după 1864 s-a dedat la jafuri, distrugeri, crime, terorizând populaţia rămasăşi au avut loc numeroase răfuieli între creştini şi musulmani.

În marea lor majoritate, românii au rămas la locurile lor şi au adoptat o atitudine paşnică şi tolerantă. Între 1877-1878 s-a instaurat o administraţie provizorie rusească.

Imediat după preluarea teritoriului de către administraţia românească s-a trecut la reorganizarea şi reconstruirea provinciei.

A fost abolită dijma otomană şi introdus un sistem mai uşor de taxe, iar prin decret domnesc au fost garantate proprietăţile locuitorilor care fuseseră abandonate în timpul războiului.

La 1/13 iulie 1878  a fost semnată forma finală a Tratatului de la Berlin,  care în articolele 22-46 prevedea  dispoziţii  referitoare la România. Marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de Imperiul Otoman şi îi atribuiau Dobrogea, formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest Silistra şi până la Mangalia. De asmenea revenea la ţară  şi Insula Şerpilor.

Teritoriul care a revenit României avea o suprafaţă de 15 776 kmp, o populaţie de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani) și putea asigura României controlul sectorului fluvial Galaţi-Tulcea-Sulina, a gurilor de vărsare ale Dunării, precum şi accesul la Marea Neagră de la vărsarea braţului Chilia până la 5 km sud de Mangalia.

Cei mai mulţi erau tătarii (71.000), urmaţi de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruşi, circasieni şi germani.  

Autorităţile române s-au retras din judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad, care intraseră în componenţa Moldovei din 1856 şi apoi a României, ca urmare a păcii încheiate de marile puteri cu Rusia.

  Conform dispoziţiilor Tratatului de la Berlin, la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat acest teritoriu din Basarabia de Sud,

 

 

 

 

 

 

În acelaşi timp partea română a început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România. Au fost alocate fondurile necesare reorganizării administrative, iar în paralel s-a stabilit o delegaţie română pe lângă comisia europeană însărcinată cu fixarea frontierei româno-bulgare. 

La 14 noiembrie 1878 a fost  citită Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern, care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei:

„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă… Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.

Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţie definitivă, care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornicite poziţia voastră cetăţenească. Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.”

 

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Preluarea acestei provincii a fost posibilă în urma semnării tratatului de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) și San Stefano (19 februarie / 3 martie 1878), tratate ce au pus capăt Războiului Ruso-Turc de la 1877-1878, cunoscut și ca Războiul de Independență al României.

La data de 13 noiembrie, Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu au stabilit ultimele dispoziții pentru intrarea armatei române în Dobrogea. 

A fost emis şi un ordin de zi către armată, căreia Domnitorul îi ordona:

„Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi!

În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră…Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!”

 

 Cum a trăit Carol I zilele de dinaintea luării în stăpânire a Dobrogei. Monarhul a trecut Dunărea doar când armata a dat undă verde

 Foto: Regele României Carol I de Hohenzollern 1866-1914 (n.1839 – d.1914)

 

 După aproape 500 ani de stăpânire otomană neîntreruptă, străvechiul pământ românesc al Dobrogei revenea la sânul României.

Marea miză, independenţa de stat a României, fusese câştigată. Ţara a pierdut, însă, Basarabia de sud, primind la schimb o provincie strategică pentru echilibrul Europei: Dobrogea, cu braţele Dunării şi cu ieşirea la Marea Neagră. 

În dimineața zilei de 14 noiembrie 1878 principele  Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu – comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, prefectul județului, primarul Brăilei și consilieri locali și de un mare număr de cetățeni ai orașului.

Au fost organizate mai multe festivităţi. S-au ţinut discursuri iar    Episcopul Mechidesec al Dunării de Jos a oficiat un Te Deum în faţa unui altar improvizat. Prinţul Carol a defilat în fruntea trupelor prin mulţimea care arunca flori. Apoi,trupele române reprezentate de  regimentele 4, 5 şi 7, un regiment de artilerie şi Regimentul 2 Roşiori, comandate de generalul Gheorghe Anghelescu, cel care avea să conducă prima divizie a Dobrogei, s-au îndreptat spre port.

Proclamația dată cu prilejul intrării Dobrogei în componenţa statului român afirma angajamentul solemn al respectării legilor țării, a religiei minorităților și a proprietăților, a ordinei și disciplinei.

După încheierea festivităţilor oficialitățile, împreună cu Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul Ștefan cel Mare și au păşit pe pământul Dobrogei, la Ghecet.

Aici au fost întâmpinați de numeroși localnici dobrogeni: români, turci, tătari și bulgari.

 De la Ghecet, Carol I s-a întors în capitală pentru a deschide întrunirea Corpurilor Legiuitoare, însă nu înainte de a ura drum bun trupelor militare care plecau spre Măcin.

Autoritățile civile și militare ale statului român au ajuns la Măcin, apoi la Babadag, după care, în ziua de 18 noiembrie, au intrat în Tulcea. În orașul Constanța au ajuns în ziua de 23 noiembrie 1878.

În calitate de prefecți au fost numiți R. Opran la Constanţa şi G. Ghica la Tulcea.

Proclamaţiile regale, care îndemnau la înţelegere şi respect, au fost două documente fundamentale ale căror intenţii se vor regăsi şi în legile privind Dobrogea – Legea din 1880 pentru organizarea Dobrogei sau «Constituţia Dobrogei», cum o numea Kogălniceanu, şi Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea.

Carol I continua astfel politica lui Cuza faţă de ţinutul dintre Dunăre şi Mare, pe care îl considera «mărgăritar al Coroanei României». Regele Carol I îşi dorise mult Dobrogea, cu riscul pierderii în urma Războiului de Independenţă de la 1877 a Basarabiei de sud, cu judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Era conştient că regiunea va aduce ţării un avantaj strategic şi economic de primă mână: ieşirea la Marea Neagră. Şi mai ştia că o Românie modernă nu se poate construi fără o ieşire la Marea Neagră, fără un pod maiestuos peste Dunăre şi fără un oraş comercial care să valorifice zestrea naturală a litoralului.

Unirea Dobrogei cu Patria Mamă a reprezentat, după unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859, o nouă și importantă etapă în procesul de desăvârșire a unității de stat a românilor, proces încheiat prin Marea Unire din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.

 

Din anul 2015 data de 14 noiembrie a fost instituită prin lege „Ziua Dobrogei”.

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Dobrogei_cu_Rom%C3%A2nia

http://www.istoria.md/articol/656/14_noiembrie,_istoricul_zilei#1878

Publicitate

14/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Eroul de legendă Horia Agarici, vânătorul de bolşevici şi spaima aviaţiei sovietice în Al Doilea Război Mondial. VIDEO

 

 

 

Horia_Agarici

 

Horia Agarici s-a născut la 6 aprilie 1911, în Elveția, la Lausanne, pe malul lacului Geneva, unde părinții săi, Constantin și Valeria se aflau de mai mult timp pentru unele afaceri ale tatălui. Ulterior, în toamna anului 1911, familia a revenit în ţară.

După tată, aviatorul Horia Agarici provenea din neamul răzeşesc al Agârâcilor din Popeştii Vasluiului, neam care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a început să acumuleze avere. Cu timpul, Agârâcii au ajuns slujitori domnești și au intrat în mica boierime.

După 1800 ei și-au scris numele Agărâci. La 1846 apare un Dumitrachi Agărici, iar un urmaș al acestuia ar fi, după Nicolae Iorga, un domn pe nume I. Agarici, din Roman, care îşi donează o parte din avere Academiei Române. El este chiar bunicul viitorului aviator Horia.

În toamna anului 1934, Horia Agarici a obținut brevetul de aviator la școala de pilotaj de la Tecuci, după care a fost repartizat la Flotila de Luptă de la București-Pipera, care însuma toate escadrilele de vânătoare și bombardament ale României (aerodromul nu mai există, fiind închis în 1958-59 și transformat în platformă industrială; actualul bulevard Dimitrie Pompei trece chiar prin mijlocul fostului aerodrom).

În anii 1934-1935, Agarici a muncit mult. A studiat cărți tehnice (citea în engleză, franceză, germană și italiană), și-a îmbogățit constant cultura științifică și a devenit omul pe care toți îl consultau atunci când era vorba despre vreo noutate în domeniul aerodinamicii sau al mecanicii.

L-au preocupat și cărțile mai sensibile, citind în paralel Mein Kampf al lui Adolf Hitler și Capitalul lui Marx. Nu l-a impresionat niciuna și, așa cum a recunoscut mai târziu, nu le-a aprofundat.

 Pilotul de vânătoare Horia Agarici a fost  unul dintre aşii aviaţiei regale române din cel de-Al Doilea Război Mondial. Deşi a luptat cu demnitate şi curaj pentru ţară, iar faptele sale au ajuns subiect în cântece şi legende populare, a fost persecutat o perioadă îndelungată de regimul comunist. 

  Pe 22 iunie 1941, escadrila de la Mamaia Sat a primit ordin să se deplaseze la Galaţi, pentru o misiune specială, astfel încât au plecat toate avioanele de luptă, cu excepţia unuia – cel al tânărului aviator Horia Agarici, care avea 30 de ani.

Locotenentul Horia Agarici a rămas pe aerodromul din Mamaia, din cauza unor scurgeri de carburant din rezervorul avionului său. A fost ṣansa lui de a intra triumfal în istoria acestui popor.

Atunci când, spre prânz, bombardiere sovietice au atacat portul Constanṭa, Horia Agarici, s-a luptat cu ruşii de unul singur, arătîndu-şi măiestria în aṣa măsură, încât numele lui a fost apoi pe buzele tuturor.

În ciuda tuturor regulamentelor, când s-a dat alarma, pe 23 iunie la ora 12, el a decolat fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind “la vânătoare”, chiar dacă avea avionul defect.

 Norocul și simțul său de orientare l-a ajutat și, în curând au apărut în fața sa, deasupra mării, zburând la altitudinea de 600 de metri,  şapte bombardiere: trei în faţă şi alte patru în formaţie de câte două. 

 A luat înălţime, a pornit în picaj şi a atacat avionul din centrul formaţiei, care s-a prăbuşit  în mare. Apoi a atacat alte două aparate de zbor din faţa formaţiei. Unul a căzut în zona unde astăzi se află Valu lui Traian, iar altul mai la sud. 

 

A fost primul aviator român care a doborât trei bombardiere inamice într-o singură bătălie aeriană. 

 

 

 

 

Image result for avioane de vânătoare i.a.r româneşti

 

Avioane de de luptă româneşti

Horia Agarici devenise  eroul de necontestat al aviaţiei româneşti şi însuşi mareşalul Antonescu l-a felicitat personal pe tânărul aviator. 

Vestea salvării Constanṭei ṣi a victoriei strălucite a locotenetului Agarici a fost preluată de ziare și de postul Radio România.

Poetul Păstorel Teodoreanu ṣi compozitorul Gherase Dendrino au compus unui cântec care a devenit ṣlagărul la modă al verii 1941.

Toṭi îl cântau cu mândrie ṣi bucurie, (mai ales că numele lui Agarici rima foarte bine cu „bolṣevici”!) i-au compus o melodie.

 

 

 

 

 

 

 

 

Versurile erau cam aşa: „Ce-auzi venind din depărtare, of Leano?/Un bâzâit ce-aduce cu al trenului,/ Când îl auzi venind din depărtare./ Nu-ţi fie frică de bâzâitul lui,/ Căci a plecat la vânătoare Agarici,/ A plecat ca să vâneze bolşevici./ A plecat din zările văzduhului“. 

O perioadă a fost şi comandantul Escadrilei 40 de Vânătoare, care a dus lupte pentru cucerirea Odesei. Pentru meritele sale deosebite, pilotul Horia Agarici a fost decorat cu „Virtutea Aeronautică“ clasa a III-a, „Coroana României“, cu spade şi panglică de Virtute Militară clasa a V-a şi cu „Crucea de fier“ germană, fiind avansat la gradul de căpitan-aviator.  

 

 

 

 

 

Avion doborât de Horia Agarici 
 

 

 

Momentul 23 august 1944 l-a găsit la București, unde tocmai sosise cu motocicleta personală, pentru a duce o mapă plină cu hârtii. Fiind cunoscut drept „Vânătorul de bolșevici”, camarazii l-au sfătuit să se ascundă pentru că veneau rușii și viața lui nu mai valora două parale. A părăsit orașul a doua zi, „pe un haos de nedescris”.

A ajuns la Brașov ocolind prin Pitești-Câmpulung-Bran (Valea Prahovei era blocată de nemți). Acolo, și-a găsit soția și au decis împreună să se refugieze la Geoagiu-Băi, la niște rude.

În luna septembrie, când frontul s-a stabilizat în Transilvania, Agarici, nemaisuportând să stea ascuns, a decis să-și reia activitea (cu riscul de a fi arestat de sovietici sau acuzat de dezertare de români).

A mers „cu ochii în patru și cu frica în sân” pe aerodromul Balomir, pe care se aflau atât români, cât și sovietici. Spre surprinderea sa, a fost lăsat în pace. Mai mult, i s-a dat autorizație de liberă trecere spre București.

Din noiembrie 1944 și până la sfârșitul războiului (mai 1945), Horia Agarici și-a continuat activitatea la Brașov (deși uzina era dispersată în alte orașe din zona de sud a țării), apoi a fost trecut în rezervă, cu gradul de căpitan.  

Într-o zi a anului 1949, un general rus l-a căutat şi i-a spus cu vocea sugrumată de emoţie: „Am învăţat româneşte ca să vin să-ţi mulţumesc pentru că nu m-ai atacat atunci când rămăsesem fără muniţie şi nu puteam să-ţi răspund“. 

Ce se întâmplase? Într-o luptă aeriană, Agarici a rămas în duel aerian cu un singur avion inamic.

Pilotului sovietic i se terminase  muniţia şi i-a transmis prin semne românului că nu mai are cu ce să lupte şi că acceptă să se predea.

Atunci, Agarici i-a transmis tot prin semne că va amâna duelul aerian pentru altă dată, pentru că nu este bărbăteşte să dobori pe cineva care nu are cum să se apere.   

Slugile comuniste căţărate la putere cu sprijinul tancurilor ocupantului sovietic, l-au răsplătit pe acest erou în 1955 degradîndu-l.  Ca o consecință a servitudinii față de Moscov, printr-un ordin al ministrului forțelor armate statutul de ofițer i-a fost retras, fiind trecut în rândul trupei (în caz de război, urma să fie mobilizat ca simplu soldat). A fost  reabilitat şi i s-a redat gradul de căpitan de-abia în 1965.

„Aş fi încercat să dobor orice avion inamic, indiferent dacă ar fi fost rusesc, american sau german, atâta vreme cât îmi ameninţa ţara“, ar fi spus pilotul potrivit amintirilor fiului său, Paul Agarici.

  „Să nu uitaţi că cerul l-am iubit/ Ca un fanatic beat de înălţime/ Cu trup şi duh, în fulger de mişcare/ Zvârlind un corp spre infinit“, scrie pe piatra sa funerară.  

 Horia Agarici a avut mai mulţi copii. Fiul său, Paul Agarici, s-a născut pe 4 iulie 1947 şi a fost  trimis la casa de copii. 

 A învăţat pe rupte pentru a recupera anii din leagăn, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie – limba şi literatura română şi secundar limba franceză. În anii ’70 a făcut primele fotografii, iar după şapte ani a devenit primul profesor de tehnică şi artă fotografică din România, la Şcoala Populară de Artă. Din anul 1979 a intrat în presă.

A început ca fotoreporter la revista Contemporanul, iar din 1982 a fost luat de Adrian Păunescu la „Flacăra“. Ulterior a lucrat la alte ziare importante. Spune mândru că nu a fost niciodată membru PCR. „Nici măcar la redacţia «Flacăra», unde era obligatoriu. M-au lăsat în pace pentru că eram un bun fotoreporter“, spune Paul Agarici. 

  Pe tatăl său nu îl consideră erou, ci doar român. „Tatăl meu a fost un român“. 

 În cei 14 ani cât a stat la casa de copii Victoria din Bucureşti, Paul Agarici şi-a văzut tatăl de maximum zece ori: „Mai venea el la mine sau eu mai săream gardul şi mergeam să-l văd. De multe ori îl întrebam: «De ce nu mă iei acasă?». Şi atunci el ofta şi nu ştia cum să-mi explice ca să înţeleg“.

În tot acest timp, tatăl său a colindat toată România şi a fost nevoit să facă diverse meserii pentru a se putea întreţine. A fost contabil pe la o firmă din Periş, dar şi mecanic auto. O vreme s-a ascuns la Mina Altân Tepe din nordul Dobrogei, dar a lucrat şi într-o gospodărie agricolă din Slobozia. 

Toată viaţa fiul său a căutat să ştie mai multe despre cel care i-a dat viaţă. Aşa a aflat despre o întâmplare care s-a petrecut pe faleza Constanţei mult timp de la terminarea războiului:

„Tatăl meu trecea prin faţa Catedralei, iar peste drum era o patrulă sovietică. Un ţigan l-a recunoscut pe pilot şi a dat fuga la ruşi şi le-a spus: «Ăla e Agarici, pilotu’ care a doborât avioanele voastre».

Atunci, locotenentul sovietic a venit la Agarici şi l-a întrebat: «Sunteţi aviatorul Agarici?». «Da!», i-a răspuns. Atunci, locotenentul rus şi soldaţii sovietici i-au dat onorul pilotului român.“

 

 

 

 

 

 

 

 

A decedat în 1982, după o viață în care a luptat cu sărăcia și cu nedreptățile, fiind înmormântat la Constanța cu onoruri militare.

 

 

 

 

horia agarici 2

 

O stradă din cartierul Tomis Nord din Constanţa îi poartă numele.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.rador.ro/2016/04/07/horia-agarici-a-plecat-ca-sa-vaneze-bol%E1%B9%A3evici/

 

http://adevarul.ro/locale/constanta/cum-devenit-legendarul-horia-agarici-eroul-constantei-criminal-razboi-fiul-stat-14-ani-intr-o-casa-copii-1_5645baa17d919ed50e2c13c4/index.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Agarici

 

16/09/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Cele mai vechi oraşe româneşti

 

 

Istoria spaţiului românesc este vastă, milenară; numeroase izvoare istorice atestă aici existenţa unor aşezări umane încă din Preistorie.

Totuşi, aşezările de tip urban s-au dezvoltat mai târziu, în Antichitate, iar unele dintre oraşele de astăzi sunt moştenitoarele chiar acelor urbe dacice, romane sau medievale.

Cu o istorie continuă de secole, acestea încă păstrează vestigiile trecutului glorios şi sunt depozitarele memoriei spaţiului în care s-au dezvoltat.

 

 

 

Constanţa

 

Oraşul Constanţa, cunoscut în latină Tomis Constantiana, împreună cu regiunea din jur, este cel mai vechi oraş de pe teritoriul României.

Prima atestare documentară datează încă din 657 î.Hr., când aici s-a înfiinţat o colonie grecească, numită Tomis.

A fost cucerită de romani în 71 î.Hr. şi redenumită Constantiana, după sora împăratului Constantin cel Mare. Oraşul s-a dezvoltat mult în secolul al XIII-lea, cu ajutorul negustorilor italieni care dominau Marea Neagră.

În timpul dominaţiei otomane, Constanţa a decăzut la nivelul unui sat unde oamenii se ocupau mai mult cu pescuitul şi creşterea animalelor.

În secolul XIX a revenit la măreţia apusă, după ce s-a construit calea ferată şi portul, devenind principalul centru pentru exportul grânelor.

După Războiul de Independenţă, când Dobrogea a devenit parte a Regatului României, Constanţa, fiind principalul port al statului, a crescut continuu, astăzi fiind cel mai mare port din bazinul Mării Negre şi al patrulea din Europa.

În judeţul Constanţa se află alte aşezări vechi, precum Istria (Histria), cea mai veche aşezare urbană din spaţiul românesc, şi Mangalia (Callatis).

 

Mangalia

 

 

Mangalia de astăzi. Cetatea Callatis, cum era ea denumită odinioară, a fost o colonie întemeiată cu peste 25 de secole în urmă de negustorii şi navigatorii greci, atraşi de poziţia favorabilă şi de schimbul avantajos cu băstinaşii geţi.

Colonia a fost fondată pe locul unei aşezări getice cunoscută sub numele de Acervetis sau Cerbatis, pe un teren fertil aflat în vecinătatea mării şi a unui lac cu apă dulce, actualul Lac Mangalia.

De-a lungul istoriei, aşezarea a avut mai multe nume: Cerbatis, Acervatis, Callatis, Pangalia, Mankalia sau Mangalia.

Primii care s-au stabilit aici au fost tracii, întemeind aşezarea cunoscută sub numele de Acervatis sau Cerbatis.

Pe locul fostei aşezări trace, grecii acostaţi aici vor construi cetatea care avea să rămână în istorie sub numele de Callatis/Mangalia.

 

 

 

 

 

Alba Iulia

 

 

Alba Iulia este unul dintre oraşele reprezentative ale României. Izvoarele istorice indică existenţa pe teritoriul oraşului de azi a unor aşezări preistorice din mileniul V î.Hr. (în partea de nord a fost descoperită o aşezare neolitică locuită de triburi de păstori şi agricultori, iar în alte puncte ale oraşului au fost scoase la iveală obiecte din epoca bronzului).

Primii care au construit aici o aşezare de tip urban au fost dacii, care au pus bazele Apoulonului. După cucerirea romană a Daciei, Apoulonul a fost transformat în castru roman, numit Apulum.

Pe locul castrului a fost construită, ulterior, cetatea medievală Bălgrad.

Treptat, Alba Iulia a devenit unul dintre cele mai importante centre urbane din Regatul Ungariei, aici stabilindu-se şi reşedinţa episcopală.

La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia şi a înfăptuit prima unire politică a celor trei principate româneşti. Iar trei secole mai târziu, la 1 decembrie 1918, a fost semnată Declaraţia de la Alba Iulia prin care se înfăptuia Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

În 1922 a avut loc aici încoronarea cuplului regal Ferdinand I şi Maria, în faţa Catedralei Încoronării.

La 1 decembrie 1990, la Alba Iulia s-a sărbători pentru prima oară Ziua Naţională a României.

 

Sighişoara

 

 

Oraşul Sighişoara, al cărui centru istoric este inclus în patrimoniul mondial UNESCO, este un spaţiu aparte, depozitar al culturii şi istoriei de secole.

Aşezarea a fost întemeiată de coloniştii germani, invitaţi în Transilvania de regele Geza al II-lea. Cronicarul Georg Krauss menţionează că în 1191 locul pe care s-a dezvoltat Sighişoara era locuit, deşi prima atestare documentară a oraşului e în 1280, sub numele de Castrum Sex. În 1367, Sighişoara e menţionată ca „civitas”, adică oraş. După ce în 1298 e menţionat cu numele german, Schespurch/Schäßburg, în 1435 e atestat numele românesc, care a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui Segesvar.

Istoria oraşului e tumultoasă. În 1241 a avut loc marea năvălire tătară, când cetatea nu era fortificată.

Zidul ridicat ulterior, cu o lungime de 950 de metri, a avut o înălţime iniţială de 4 metri, dar a fost înălţat în secolul XV cu încă 4 metri.

A avut 14 turnuri, care aparţineau câte unei bresle, şi patru bastioane. Astăzi mai există nouă turnuri şi trei bastioane, cel mai cunoscut e Turnul cu Ceas.

 

 

Cluj-Napoca

 

 

Claudius Ptolemeu a făcut prima atestare documentară a unei aşezări pe teritoriul de azi al Clujului, vorbind despre „una dintre cele mai însemnate localităţi din Dacia, cu numele Napuca”. Prima atestare a Napocii romane e din perioada imediat următoare războaielor de cucerire a Daciei, din 107-108. Napoca devine aşezare urbană în timpul împăratului Hadrian, în 124, sub numele de Municipium Aelium Hadrianum Napoca.

Ajunge capitala provinciei şi e ridicată la rangul de colonia – Colonia Aurelia Napoca. După retragerea administraţiei romane din Dacia, viaţa urbană înfloritoare încetează.

În perioada medievală, Clujul e atestat documentar în 1167, sub denumirea de Castrum Clus. Cetatea Regală Castrum Clus a dobândit o organizare urbană până în secolul al XV-lea.

În 1405, oraşul a primit dreptul de oraş liber de la Sigismund de Luxemburg, devenit regele Ungariei. Treptat, Clujul a devenit un centru pentru producția și schimbul de mărfuri.

Rolul meseriașilor în muncile orașului a crescut, dezvoltându-se mai multe bresle meșteșugărești. Cetatea Clujului și-a câștigat până în secolul al XV-lea recunoașterea europeană.

 

 

Sibiu

 

 

Primele aşezări din zona Sibiului de azi par să fi fost castrul roman Cedonia, din zona cartierului Guşteriţa, şi o aşezare de origine slavă.

Orașul a fost colonizat după mijlocul secolului al XII-lea de coloniștii sași din teritoriul Rin-Mosela.

Prima mențiune a cetății a fost făcută în data de 20 decembrie 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic emis de papa Celestin al III-lea.

Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul1223, dar există și mențiuni ale numelui Villa Hermanni. În anul 1241 a fost atacat, cucerit și parțial distrus în marea invazie tătară.

În secolul al XIV-lea Sibiul a devenit un mare centru de comerț și timp de secole a fost cea mai importantă cetate germană din Transilvania. Meșteșugarii din oraș erau organizați în bresle, în 1376 fiind cunoscute un număr de 19 bresle.

În anul 1366 Sibiul a fost declarat „oraș”. Aici a fost publicat, în anul 1544, Catehismul Luteran, prima carte tipărită în limba română.

Din 1692, odată cu creșterea influenței austriece, Sibiul devine capitala Transilvaniei.

Aceasta este o perioadă înfloritoare a orașului, cele mai reprezentative construcții din această perioadă fiind Palatul Brukenthal și Biserica romano-catolică „Sfânta Treime”.

 

 

Pe teritoriul Romaniei – un oraş mai vechi decât piramidele egiptene

 

 

 

 

Pentru că vorbim despre cele mai vechi oraşe din ţara noastră, merită menţionată o descoperire recentă de senzaţie a arheologilor români făcută  în judeţul Hunedoara.

Este vorba despre un oraş imens, cel mai vechi din Transilvania, despre care se spune chiar că ar fi mai mai vechi decât piramidele egiptene.

De cele mai multe ori, arheologii români au ocazia de a descoperi istoria României ascunsă sub straturi de pământ doar când autorităţile vor să mai construiască câteva ceva.

Despre noua aşezare se crede că ar fi fost ridicată pe la anul 4200 î.Hr., înainte să apară piramidele din Egipt (2630 – 2611 î.Hr.). Aşezarea a fost descoperită în timp ce muncitorii săpau pentru amenajarea autostrăzii Sibiu-Nădlac.

Arheologii au dat peste rămăşiţele unei aşezări ce pare a preceda  piramidele egiptene

Situl arheologic, aflat în Turdaş, judeţul Hunedoara, se întinde pe nu mai puţin de 100 de hectare, cuprinde fortificaţii, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase şi statuete valoroase.

Rămâne de văzut dacă autorităţile române vor înţelege importanţa descoperirii şi vor aloca fonduri pentru dezvoltarea proiectului.

 

Surse: historia.ro; Timpul.md

 

21/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: