România s-a clădit dinspre trecut, cu privirea ațintită spre viitor. Premise ale unirii politice românești

Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop preşedintele Academiei Române

 

Premise ale unirii politice românești

 

Nicolae Iorga, moldoveanul, este unul dintre marii artizani ai unirii noastre politice și un teoretician al ideii de a fi român, al românismului.

De aceea, de câte ori voi avea ocazia, la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, voi vorbi despre unitatea românească, despre coagularea românității, așa cum, odinioară, Cato cel Bătrân vorbea mereu despre Cartagina.

Dar, înainte de aceasta, vreau sa va reamintesc despre un alt episod.

În 8 august 1870, s-a consumat ca o lumânare subțire „Republica de la Ploiești” și unii și-au amintit acum despre aceasta și chiar au comentat evenimentul.

Un „analist” a găsit și cauza declanșării efemerei mișcări, anume lipsa de tradiție monarhică la români.

Cu alte cuvinte, Candiano Popescu și acoliții săi ar fi declanșat acțiunea pentru că românii nu erau obișnuiți cu monarhia!

Explicație mai absurdă este greu de imaginat, în condițiile în care Țările Române erau monarhii cel puțin din secolul al XIV-lea încoace …

Nici unirea politică a românilor nu a fost scutită de motivații fanteziste și chiar iraționale.

Mai nou, ne dăm toți cu părerea, fie că ne pricepem fie că nu ne pricepem.

Despre unirea noastră de la 1918 s-a spus și s-a scris că ne-au făcut-o străinii, că ea s-a datorat Primului Război Mondial, ori alierii noastre cu țările Antantei, ori victoriei în război a Antantei, sau căderii imperiilor din regiune, ori lui Lenin care ne-ar fi aruncat în brațe Basarabia, sau președintelui american Woodrow Wilson (fiindcă a recunoscut principiul autodeterminării) etc.

Toate acestea vor fi avut cu siguranță un rol în Marea Unire, dar lipsește din această ecuație elementul esențial, anume poporul român sau națiunea română. Despre rolul românilor în unirea de la 1918 se vorbește mai puțin, fiindcă nu dă bine.

S-a vorbit mult despre această unire în anii din urmă, încât unii, tot auzind astfel de vorbe și frânturi de asemenea vorbe, s-au săturat de ideea unirii. Unora li s-a făcut lehamite pur și simplu, altora li s-a sfârșit răbdarea din interes.

Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes.

Nu demult, apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție, un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani”.

Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta?

Dar atunci francezii cum de erau francezi pe la 1300, sub Filip al IV-lea cel Frumos?

Dar grecii cum puteau să fie greci deopotrivă pe vremea lui Pericle (secolul al V-lea î. Hr.) și la căderea Constantinopolului în 1453?Sau ungurii cum puteau să fie unguri la anul 1 000, sub primul lor rege, Ștefan I?

Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate.

Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

La fel, tot repetând la infinit, în anul 2018, „România 100”, unii au ajuns să creadă că țara există de numai un secol.

Recent, un lider maghiar de prim rang din România, agasat de Ziua Națională, dar și de manifestările (unele repetitive și gălăgioase) legate de centenarul Marii Uniri, a spus nu numai că maghiarii nu au ce să sărbătorească și că, dimpotrivă, trebuie să se afle de sărbătoarea românilor în doliu, dar și că ungurii ar fi de o mie de ani în Transilvania (ca stăpâni, probabil), pe când românii doar de o sută de ani.

Sigur, afirmațiile exprimă multă durere, frustrare, regret după epoca de glorie ungară, după Regatul Sf. Ștefan, ceea ce ar fi cumva firesc, dar exprimă și nemăsurat orgoliu, dispreț față de românii care ar beneficia de Transilvania pe nedrept și care ar fi necivilizați și incapabili.

Faptul că maghiarii nu au ce să sărbătorească la 1 Decembrie este de înțeles și ar trebui să fie de acceptat pentru oricine – tocmai prin prisma educației primite de maghiari –, dar de aici până la sfidare este cale lungă.

Lipsa motivelor de sărbătoare este perfect compatibilă cu acceptarea valorilor celuilalt, însă respectarea zilei naționale este, conform principiilor de drept, o obligație a oricărui cetățean din oricare stat.

Titlurile și afirmațiile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare.

Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe. Aparent, România este o țară tânără, nucleul său fiind format abia la 1859.

Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc. În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt.

Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit.

Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru și la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie („limbile cele păgâne”).

Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși. Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.

Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc.

Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității. Secole la rând, unitatea românilor de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități.

Totuși, la 1234, de exemplu, în Episcopatul Cumanilor, creat de papalitate în regiunile extracarpatice, întins cam din regiunea Bacăului și din Vrancea până prin Prahova, Dâmbovița și Argeș, existau mai multe „popoare” numite români, care aveau din sânul lor mai mulți episcopi „falși” sau „schismatici” (deoarece țineau de „ritul grecilor”) și cărora li se închinau românii.

Mai mult, nu doar românii îl ocoleau pe episcopul și pe preoții catolici, dar și alții, veniți din Transilvania și Ungaria care se alăturau românilor și care, formând „un singur popor” cu pomeniții români, primeau sfintele taine tot de la episcopii bizantini menționați. Cu alte cuvinte, o acțiune prozelită îndreptată contra românilor se întorcea contra inițiatorilor.

La fel, prin anii 1370, românii de la hotarele Regatului Ungariei, „dinspre tătari” (adică din Moldova de mai târziu), nu erau mulțumiți cu predicile preoților unguri și cereau slujitori ai Domnului „cunoscători ai limbii națiunii lor”, adică ai limbii române. Limba apare pentru prima oară ca argument al unității românești.

În secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești.

Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.

Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”.

Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești.

Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.

La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic:

„Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării.

Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […].

Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”.

Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”.

Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act – dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale.

Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune.

Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite.

Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive.

Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.

Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urma lor circa două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze, nu ar fi putut să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783.

Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens.

Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități.

O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni. Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea.

Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională.

Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești.

Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes.

O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită – dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri. Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești.

La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878) și de la unirea Dobrogei (1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii.

Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini.

Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească dintre 1848 și 1918.

Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri.

Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof – dar nu trebuie să ne poată copleși.

Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică sin secolele al XIX-lea și al XX-lea a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute.

De la 1859 încoace, provinciile înstrăinate au avut o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 au avut o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri.

România s-a clădit dinspre trecut, cu privirea ațintită spre viitor.

 

Sursa: 

Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop preşedintele Academiei Române

Premise ale unirii politice românești

Publicitate

Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române :”Simbolurile Marii Uniri de la 1 decembrie 1918″

Alba Iulia 1 Decembrie 1918 – simboluri ale Marii Uniri

Preşedintele Academiei Române,acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai”, a analizat etapele care au dus la „Ora astrală” – Marea Unire din anul 1918, subliniind că „unirea noastră nu a fost un fapt abstract, venit din neant sau dăruit nouă de-a gata, ci a fost o mare lucrare a poporului român asupra lui însuși”.

Reputatul istoric clujean a avertizat totodată, că „Unirea și România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii făurite greu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul a ceea ce au știut să facă generațiile trecute, conduse de asemenea personalități responsabile și demne’’.

Gândurile noastre în legătură cu anul 1918 sunt împărțite. Pe de o parte, comemorăm moartea a milioane de oameni, între care și sute de mii de români, iar pe de alta celebrăm înfăptuirea deplină a statului național unitar român modern.

Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, întreprinzând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme.

Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea.

Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.
Se accentuează între români convingerea că vorbind aceeași limbă, având același nume (pornit de la numele Romei), aceeași origine, aceeași credință, aceleași tradiții, locuind același teritoriu etc., formează o națiune care are dreptul la propriul stat.

Această convingere poartă numele de conștiință națională.
Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii.

Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană.

Pașii spre Unire

Unirea românilor într-un stat național a cuprins următoarele etape:

1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile occidentale;
2) 1877-1878-1881: Războiul pentru independența României și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice.

Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920.

Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la Conferința de Pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale.

Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate odată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei.

Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt faptele. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani, istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.
De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis, care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că – din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului – aceștia nu fuseseră buni de nimic niciodată.
Reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare.

Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel și mai ales anii 1914-1920. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.
De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor) cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina.

Însă, decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:
„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea, aceste două interese se confundă.

Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română.

Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților”, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate, după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii: rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice.

În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Unirea-ultima etapă a mișcării de emancipare națională

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională.

Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil. Este drept că această dorință de unitate națională, ocrotită de state naționale, era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Voința românilor aprobată de Conferința de la Paris

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă Conferință de Pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).
Majoritatea istoricilor români și străini – cu inerente variațiuni – prezintă succesiunea faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii proprii în interpretări.
Astăzi, în contextul celor o sută de ani trecuți de la declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore, rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang.

În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.
Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă.

În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade.

Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Nu se putea trece prea ușor de la conștiința de națiune imperială, regală, dominantă și stăpână la conștiința de națiune obișnuită ori de minoritate națională ori de grup etnic trăitor într-un stat diferit.

Schematizările privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță. Pornind de la această constatare, este clar că au fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii lor ar fi trebuit să se dezvolte în alte cadre, de exemplu occidentale și nu „balcanice”.

Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.
Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale. Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.
Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc.

Nu au făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor. Firește, este absurd să susținem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea.

Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atrași mai degrabă de civilizația superioară apuseană decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din acele provincii au dorit unirea cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Dar ei – românii – au fost conduși mereu de elite și nu au rămas nicio clipă fără elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii.

Conducători profetici

Suntem datori să aducem înaintea ochilor românilor, sub formă de adevărate icoane, pe acei oameni rari care nici atunci când ajung mari nu încetează să fie buni. Bunătatea lor s-a revărsat asupra tuturor românilor. Unirea noastră nu a fost un fapt abstract, venit din neant sau dăruit nouă de-a gata, ci a fost o mare lucrare a poporului român asupra lui însuși. Ea a fost posibilă datorită acelor conducători profetici care au știu să-și joace cu demnitate și onoare rolul hărăzit lor de istorie.

La 1918, se afirma plenar o generație de oameni de stat memorabili, iar România avea un suveran și o suverană care se identificau deplin cu interesele națiunii, dincolo de orice origini, locuri de naștere și înrudiri.

Regele Ferdinand și regina Maria au știut să întruchipeze atunci idealul național și să fie înconjurați de o elită politică de prim rang, formată din Ion I. C. Brătianu. Nicolae Iorga, Take Ionescu, Petre Carp, Alexandru Marghiloman, Constantin Averescu și mulți alții. Din Basarabia veneau Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Vasile Stroescu, Ion Inculeț, Ion Buzdugan, din Bucovina se afirmau Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Aurel Onciul, Radu Sbiera, iar din Transilvania se alăturau George Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Ciceo-Pop, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Silviu Dragomir, Enea Grapini, Septimiu Albini, Onisifor Ghibu, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Iosif Jumanca, Ioan I. Papp, Aurel Vlad și mulți alții.

Toți aceștia au fost ființe vii, au avut bucurii și tristeți, îndoieli și certitudini, dar și chipuri, pe care această scurtă evocare nu le reînvie. Unirea Transilvaniei și a regiunilor românești înconjurătoare, dinspre apus și miazănoapte, s-a făcut, însă, diferit de cea a Basarabiei și de cea a Bucovinei. Sfatul Țării ar fi trebuit sa aibă aproape 138 de membri (dar la vot au fost și destui absenți), Congresul General al Bucovinei a avut 100 de membri, pe când forul reprezentativ ales al Transilvaniei a avut 1228 de delegați, cu credenționale (certificate de crezământ sau de autentificare a calității lor de trimiși cu drept de vot, în numele comunităților care i-au mandatat). Ei nu au votat, în consecință, Unirea nu numai în numele lor personal, ci în numele milioanelor de români care i-au trimis.

Mai mult, acești 1228 de delegați și-au exprimat decizia lor în prezența a peste 100 000 de români, alcătuitori ai Măritei Adunări Naționale, reunite pe Câmpul lui Horea (numit ulterior Platoul Romanilor) din Cetatea Alba Iuliei, unde înfăptuise Mihai Viteazul unirea de la 1599-1601. Publicarea discursurilor rostite cu ocazia acestui eveniment istoric, care ne-a trasat destinul de viitor pentru vecie, ca și a numelor delegaților dotați cu credenționale vine să întregească memoria colectivă a României.
De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu: „Unirea națiunea a făcut-o!”. E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde. Unirea i-a coagulat pe români și în formele de manifestare ale vieții lor cotidiene, ceea ce demonstrează că unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai ales acum la un secol de la împlinirea României Întregite.

Unirea și România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii făurite greu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul a ceea au știut să facă generațiile trecute, conduse de asemenea personalități responsabile și demne.

 

Sursa: http://ziarulfaclia.ro/alba-iulia-1-decembrie-1918-simboluri-ale-marii-uniri/

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/04/ziua-de-4-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/04/o-istorie-a-zilei-de-4-decembrie-video/