CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O greșeală majoră a părții moldovene în acceptarea acordului de încetare a focului în conflictul transnistrean care a dus la recunoașterea de facto a regimului separatist de la Tiraspol

Soldații ruși și transnistreni defilând la Tiraspol, capitala regiunii separatiste a Transnistriei.

Expert de la Chișinău, detalii privind acordul de încetare a focului în conflictul transnistrean

Radio Chișinău și https://infoprut.ro reamintesc că pe 21 iulie 1992, la Moscova, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, și cel al Federației Ruse, Boris Elțin, au semnat Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.

Documentul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forțe de menținere a păcii și crearea unei Comisii Unificate de Control, tripartită, care să monitorizeze respectarea acelui acord.

Măsurile prevăzute în acest document trebuiau să constituie o importantă parte componentă a procesului de reglementare a conflictului prin mijloace pașnice.

La 30 de ani de la semnarea  acordului, conflictul transnistrean rămâne, însă, nerezolvat și prezintă cel mai mare risc de securitate pentru Republica Moldova.

Semnarea acordului de încetare a focului a avut loc în contextul implicării masive a Armatei a 14-a a Federației Ruse cu armament greu în atacuri sângeroase asupra părții R. Moldova în timpul războiului de la Nistru.

Acele evenimente au determinat Chișinăul să accepte un acord de încetare a focului în condițiile impuse de Moscova.

Expertul Ion Leahu, care a fost membru timp de mai mulți ani în Comisia Unificată de Control, menționează că semnarea acordului respectiv a dus la încetarea războiului, dar acest document nu stipulează clar părțile conflictului.

Din  păcate aici încep problemele. Adică, până aici totul este bine – au semnat Rusia și R. Moldova. Ar părea că Rusia și Moldova trebuie să ducă până la capăt prevederile acestui acord, însă, au fost schimbate noțiunile și în calitate de părți  în conflict apare nu Rusia și Moldova, dar Moldova și Transnistria – ceea ce schimbă radical situația. Faptul că și astăzi suntem atât de departe de soluționarea conflictului, ca și la 21 iulie 1992, este cauza că în primul rând în acord nu este clar stipulat cine sunt părțile conflictului și ale cui sunt obligațiunile de a realiza prevederile acestui acord”, afirmă Ion Leahu.

Cea mai mare greșeală a Chișinăului, care a dus la recunoașterea de facto a regimului transnistrean, a fost acceptarea faptului ca Tiraspolul să devină parte a misiunii de pacificare și altor prevederi ale acordului, susține expertul.

Potrivit prevederilor acordului, Comisia Unificată de Control întrunea reprezentanții structurilor de conducere, diplomatice – relații externe, interne, ale structurilor de asigurare a securității. Deci, vrem nu vrem, mai mult probabil fără să ne dăm seama, noi am recunoscut că Transnistria, la același nivel cu Rusia și R. Moldova, are asemenea instituții, proprii unui stat. Noi n-am semnat nicăieri că recunoaștem, dar însuși faptul că am acceptat ca Transnistria să devină parte în realizarea misiunii de pacificare și în realizarea altor prevederi ale acordului, de facto am recunoscut că ei sunt stat”, menționează Ion Leahu.

Majoritatea prevederilor Acordului, spun analiștii, sunt încălcate de regimul de la Tiraspol: Zona de securitate nu este nici demilitarizată și nici sigură, Tiraspolul și-a consolidat în mod consecvent un hotar de facto, instalând bariere fizice și posturi de control, este îngrădită libera circulație, iar forțele de menținere a păcii și-au demonstrat ineficiența în prevenirea tuturor acestor ilegalități.

03/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un deputat din Parlamentul de la Chișinău divulgă scenariul prin care Rusia încearcă să creeze un precedent în R.Moldova pe care să-l aplice și Ucrainei, lovind-o pe la spate. VIDEO

 

 

 

VIDEO // Oazu Nantoi divulgă SCENARIUL prin care Rusia ar dori să creeze un precedent în R. Moldova pe care să-l aplice ulterior și în Ucraina: „Dodon pregătește o lovitură în spate pentru Ucraina”.

 

 

 

VIDEO // Oazu Nantoi divulgă SCENARIUL prin care Rusia ar dori să creeze un precedent în R. Moldova pe care să-l aplice ulterior și în Ucraina: „Dodon pregătește o lovitură în spate pentru Ucraina”

Deputatul Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS), Oazu Nantoi, susține că Federația Rusă ar pregăti „un precedent” în R. Moldova în ceea ce privește rezolvarea conflictului transnistrean, pe care să-l propună ulterior Ucrainei pentru regiunile Donețk și Lugansk.

Într-o conferință de presă susținută recent la Parlament, Oazu Nantoi a vorbit despre reanimarea planului „Kozak”, odată cu numirea, de către Vladimir Putin, a lui Dmitri Kozak în calitate de reprezentant al Kremlinului pentru dezvoltarea relațiilor economice și comerciale cu Republica Moldova, iar președintele Igor Dodon și-ar fi luat angajamentul în fața Moscovei să promoveze acest plan „Kozak 2”.

„Acest fapt înseamnă nu numai că Igor Dodon s-a angajat să subjuge R. Moldova intereselor Rusiei, dar și să pregătească, pe această cale, o lovitură în spate pentru Ucraina”, a declarat Natoi.

Deputatul a amintit că Igor Dodon continuă să fie, la trei ani de când a preluat mandatul de președinte, persona non grata atât la București, cât și la Kiev, datorită așa-zisei „politici externe echilibrate” pe care o promovează.

„În cazul României, este o consecință firească a politicii grosolane de instigate a românofobiei în societate, preluată în calitate de ucenic docil de la Vladimir Voronin. Cât privește Ucraina, situația este mult mai gravă. Problema constă nu numai în faptul că Igor Dodon a recunoscut legitimitatea anexării peninsulei Krimeea de către Federația Rusă.

Situația devine extrem de gravă din momentul când și cea mai superficială analiză a politicilor Rusiei în raport cu Ucraina demonstrează că Kremlinul, în așa-zisa soluționare a conflictului transnistrean, dorește să creeze în cazul R. Moldova un precedent pe care ulterior va încerca să-l propună Ucrainei în raport cu teritoriile ocupate din Donețk și Lugansk”, a atenționat Nantoi.

În aceeași conferință de presă, deputatul a acuzat-o pe socialista Zinaida Greceanîi că ar folosi funcția de președinte al Parlamentului pentru a promova agenda PSRM și a lui Dodon, împotriva intereselor naționale ale R. Moldova, și a cerut demisia acesteia.

Oazu Nantoi a oferit exemplul unor scrisori de felicitare trimise de Zinaida Greceanîi omologilor din Rusia și Ucraina, dar pe pagina oficială a președintelui Parlamentului R. Moldova se regăsește doar cea trimisă la Moscova, pentru Valentina Matvienko, care care prezidat, în 2014, ședința în cadrul căreia au fost autorizate trupele rusești pe teritoriul Ucrainei.

De atunci, războiul din statul vecin Ucraina a ucis peste 13 mii de oameni, consemnează  Ziarul National md.

 

 

 

09/12/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GENEZA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN

 

 

 

Harta_expansiunii_1

 

 

 

 

Conflictul transnistrean s-a pliat perfect pe specificul istoric al acestei regiuni, cel al unei prezenţe aproape neîntrerupte a teritoriului din stânga Nistrului în componenţa Imperiului Rus şi a celui sovietic, ca urmare a anexării lui la Rusia, după războiul ruso-turc din anii 1787-1791 şi semnarea Tratatului de pace de la Iaşi de la 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792.

Procesele de deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei din această regiune au înregistrat cote mai mari decât în Basarabia. În acest spaţiu, procesele demografice, ca urmare a unei politici de colonizare cu populaţie slavă – rusă şi ucraineană, mult mai ample şi de o durată mai mare, au condus la transformarea populaţiei româneşti din această regiune din una majoritară în una minoritară. Propaganda proimperială şi prosovietică s-a desfăşurat mai mult timp decât în dreapta Nistrului. Efectele cele mai nocive ale unor asemenea politici s-au remarcat în perioada interbelică, când Basarabia a făcut parte din componenţa Statului Român.

Relaţiile tensionate sovieto-române din acea perioadă, dar şi propaganda furibundă a Kominternului, care pregătea opinia publică pentru un export de revoluţie proletară în sud-estul Europei, România (căreia i s-a construit, cu multiple eforturi şi tenacitate, imaginea de duşman al muncitorilor şi ţăranilor din URSS şi RASSM) urmând a fi prima sa victimă, au condus la o demonizare a tot ce era românesc.

Aceste circumstanţe au fost exploatate abil de centrul imperial în perioada mişcărilor de emancipare naţională de la sfârşitul anilor 80 ai secolului al XX-lea. URSS, conform mai multor experţi, corespunde întru totul criteriilor definiţiei clasice a unui imperiu.

Vom invoca una dintre multiplele definiţii ale conceptului de imperiu care, în viziunea noastră, corespunde cel mai exact situaţiei din URSS: „imperiul întruchipează totalitatea întunecată a dominaţiei şi constrângerii nelimitate; în acelaşi timp, această noţiune se dovedeşte a fi un sinonim pentru neologismul incomod al «lumii-sistem» (worldsystem)… imperiul evocă şi un principiu unificator pentru un univers ordonat, înconjurat de elementele distructive ale haosului şi barbariei.

Imperiul este, în acelaşi timp, asociat fie cu splendoarea trecută a claselor superioare din metropole, fie cu exploatarea şi dominaţia exercitate de ele în colonii. Un imperiu este, simultan, un agresor şi un expansionist neobosit şi de neînvins, dar şi un colos care stă pe picioare de lut… Imperiul este o «închisoare a popoarelor», dar tot imperiul reprezintă garantul păstrării originalităţii şi diferenţelor locale în faţa proiectelor de standardizare (ale statelor naţionale)…”.

Ca şi toate imperiile, nici cel sovietic nu putea să dureze veşnic. O dată cu declanşarea proceselor de restructurare a acestuia, în baza unei politici numite perestroika, procesul de disoluţie a colosului „pe picioare de lut” a intrat într-o fază ireversibilă.

Eşecul lui M. Gorbaciov de a obţine efecte pozitive în domeniul reformei economice a accelerat procesul de descompunere a imperiului sovietic. Unul din exponenţii de vârf ai interesului conservării imperiului sovietic a fost A. Lukianov, ultimul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, care a avut un rol covârşitor în instigarea tendinţelor separatiste şi secesioniste ale liderilor autoproclamaţi de la Tiraspol şi Comrat, sprijinind înfiinţarea celor două republici anticonstituţionale – Găgăuză şi Transnistreană.

La 12 aprilie 1991, A. Lukianov a aprobat demersul autorităţilor regimului anticonstituţional de la Tiraspol privind „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Astfel, documentul semnat de preşedintele Sovietului Suprem al URSS a constituit temeiul juridic justificativ al tuturor pretenţiilor regimului separatist şi secesionist din raioanele din stânga Nistrului, dar şi al acţiunilor acestuia de confruntare deschisă cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova, care au culminat cu declanşarea războiului moldo-rus.

O bună parte a nomenclaturii sovietice şi de partid din raioanele din stânga Nistrului, dar şi administraţia întreprinderilor de subordonare unională, ghidată din centrul imperial, au manifestat atitudini ostile chiar în debutul procesului de emancipare naţională a populaţiei titulare, în special, faţă de adoptarea legislaţiei privind limba de stat.

În acest sens s-a făcut remarcată administraţia întreprinderilor din cadrul complexului militar-industrial, care avea o subordonare foarte rigidă faţă de autorităţile ierarhic superioare de la Moscova şi care a reprezentat forţa de şoc în acţiunile ulterioare de nesubordonare faţă de autorităţile republicane, precum şi în cele de escaladare a conflictului transnistrean.

Anume la aceste întreprinderi au fost create primele detaşamente muncitoreşti înarmate, compuse din reprezentanţii etnicilor ruşi şi altor minorităţi rusificate. Aşa-numitul „conflict transnistrean” capătă un contur tot mai desluşit în vara lui 1989, în ajunul adoptării de către Chişinăul oficial a legislaţiei lingvistice şi ia amploare în toamna aceluiaşi an, culminând cu declanşarea grevelor împotriva politicii lingvistice promovate de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova.

Aceste greve tindeau spre menţinerea imperiului, fapt care asigura „superioritatea lingvistică a ruşilor în viaţa socială, economică şi culturală”. Replica acestor forţe secesioniste şi antimoldoveneşti, dirijate din exterior, la procesul obiectiv de recuperare a valorilor culturale şi identitare ale populaţiei titulare a fost: sabotarea făţişă a tuturor deciziilor adoptate de Chişinăul oficial şi refuzul de a le implementa în raioanele din stânga Nistrului; cultivarea unui curent de opinie ostil autorităţilor legitime ale Republicii Moldova, inocularea sentimentului de frică unei categorii importante a populaţiei din regiunea de est, mai ales celei rusolingve, prin intermediul unui arsenal propagandistic sofisticat, care, la un moment dat, a atins cotele unei adevărate psihoze antimoldoveneşti şi antiromâneşti.

Presa periodică, posturile de radio şi de televiziune din raioanele din stânga Nistrului au fost subordonate în totalitate aparatului propagandistic al regimului separatist şi secesionist de la Tiraspol, aducând o contribuţie substanţială la tensionarea relaţiilor cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

Acest conflict alimentat în mod artificial de către forţele proimperiale de la centru, care avea la bază o serie de diferenţe culturale, s-a transformat dintr-un conflict intercultural, derivat din percepţia diferită asupra necesităţii obiective de recuperare a unor valori culturale de către populaţia titulară, într-un conflict politic.

Legislaţia cu privire la funcţionarea limbii de stat şi a limbilor grupurilor etnice din Republica Moldova este cea mai tolerantă în comparaţie cu alte republici ex-sovietice, mai ales, cu Ţările Baltice.

Cu toate acestea, în Republica Moldova conflictul intercultural a înregistrat o escaladare, care a condus la transformarea acestuia întrun conflict politic, teritorial, ajungându-se chiar la un război moldo-rus.

 

 

 

 

 

Razboi_Transnistria_41

 

Nesupunerea faţă de Chişinăul oficial a evoluat în acţiuni subversive, de anihilare a instituţiilor legale ale statului Republica Moldova în stânga Nistrului, inclusiv a organelor sale de drept. Forţele separatiste, ghidate din centrul imperial, proclamă la 19 august 1990, la Comrat, constituirea RSS Găgăuză, iar la 2 septembrie acelaşi an, la Tiraspol, crearea RSS Moldovenească Transnistreană.

Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, sesizând o implicare directă în aceste evenimente a forţelor proimperiale de la Moscova, a solicitat autorităţilor centrale o atitudine clară şi univocă de susţinere „tranşantă, activă şi necondiţionată” a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM, anunţând, în semn de protest faţă de politica duplicitară a conducerii URSS, suspendarea provizorie a participării RSSM la elaborarea proiectului Tratatului Unional.

Respectiva Hotărâre a Sovietului Suprem a RSS Moldoveneşti era însoţită de o Declaraţie, în care, pentru prima oară, autorităţile sovietice de la Moscova erau învinuite direct de uneltiri contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM:

„URSS nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSS Moldovenești, obligaţii prevăzute de art. 81 din Constituţia (Legea Fundamentală) URSS.

Mai mult ca atât, după cum demonstrează evenimentele din sudul republicii, inclusiv cele din oraşul Comrat, Uniunea RSS acordă forţelor separatiste sprijin, în special, militar, lucru confirmat prin introducerea de trupe în oraşul Comrat.

Faptele expuse dovedesc că URSS, în persoana departamentului ei militar şi altor forţe conservatoare, mai rămâne în continuare pe poziţia de impunere prin dictat a voinţei sale republicilor suverane prin aplicarea forţei militare, a politicii de constrângere şi de neglijare a unui popor suveran”.

„Proceselor de democratizare şi, mai ales, de renaştere naţională le opun o rezistenţă aprigă forţele reacţionare şi distructive din republică şi cele din centru. Astăzi aceste forţe încalcă în mod brutal legislaţia în vigoare a RSS Moldova şi, realizându-şi ambiţiile lor separatiste şi izolaţioniste, pun în pericol suveranitatea, integritatea teritorială şi statală a RSSM, însăşi existenţa poporului Moldovei.

Ele au început deja crearea unor formaţiuni statale artificiale pe teritoriul statului nostru – Republica Sovietică Socialistă Găgăuză şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană în afara Moldovei. Aceste acţiuni dezlănţuite şi abil dirijate de forţele reacţionare, care sunt tolerate de Centru şi susţinute de Armata Sovietică, au adus Republica Moldova în pragul unei grave confruntări interetnice, ce poate avea consecinţe tragice”.

În Proclamaţia votată de cei circa 800.000 de participanţi la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, convocată la Chişinău, în ziua de 16 decembrie 1990, care contesta tentativele „conducerii imperiului” de a menţine „naţiunile captive ca simple părţi componente ale unui stat eminamente unitar şi totalitar”, a provocat o atitudine irascibilă a centrului imperial.

Drept urmare, forţele separatiste din sudul republicii şi din raioanele din stânga Nistrului erau instigate la noi acţiuni anticonstituţionale şi antimoldoveneşti. Mai mult decât atât, centrul imperial, la un moment dat, a recunoscut, într-un fel, că cele două entităţi separatiste din Republica Moldova erau opera sa: „Voi semnaţi Tratatul asupra Uniunii, iar noi vom lua decizia de a dizolva celelalte formaţiuni statale (anticonstituţionale – n.a.), adică republicile formate la voi”.

Măsurile întreprinse de autorităţile legitime ale Republicii Moldova pentru a restabili ordinea constituţională şi integritatea teritorială a statului au determinat centrul imperial să recurgă la aplicarea unor scenarii care au condus la declanşarea unui veritabil război la Nistru. Escaladarea acestuia, prin intermediul unei ghidări rigide a forţelor secesioniste din centrul imperial, degenerează, în cele din urmă, într-un conflict de secesiune teritorială, cu intenţia dezmembrării unei republici unionale, pentru a o menţine în sfera de influenţă imperială, prin intermediul unei pârghii eficiente – regimul anticonstituţional autoproclamat din raioanele din stânga Nistrului.

Astfel, un conflict intercultural, adus la cote maxime de forţele proimperiale de la centru, a degenerat într-un conflict politic, cu valenţe teritoriale şi geopolitice. Interesele geopolitice şi geostrategice ale forţelor politice proimperiale au constituit cauzele primordiale ale acestui conflict.

Scopurile urmărite de centrul imperial erau multiple. În condiţiile proceselor de dezagregare a imperiului sovietic şi avansării Occidentului, pentru forţele proimperiale era important să se pună stavilă unei atare avansări, la o distanţă cât mai mare de frontierele Federaţiei Ruse. În felul acesta, în condiţiile disoluţiei URSS şi pierderii statutului de supraputere, conservarea, cel puţin, a unor puncte strategice, a unor bastioane avansate pe direcţia confruntării cu Occidentul constituia un obiectiv de maximă importanţă pentru centrul imperial.

Transnistria constituia, în viziunea strategilor geopoliticii sovietice şi ruseşti, un asemenea bastion. Raioanele din stânga Nistrului puteau servi drept cap de pod pentru relansarea unei politici active a Rusiei pe direcţia sud-vestică. Instituirea unui control economic, politic, militar asupra acestei regiuni permitea menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă tradiţională imperială şi torpilarea unor eventuale procese de reîntregire a acestui teritoriu românesc cu România. Prezenţa militară rusă în acest spaţiu constituia, de asemenea, o pârghie eficientă de exercitare a anumitor presiuni de ordin geopolitic asupra Ucrainei.

Conflictul transnistrean diferă în mod radical de celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic (Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud) prin faptul că el nu a avut nici pentru un moment conotaţia de conflict interetnic şi religios, fiind doar unul politic şi geopolitic.

Forţele proimperiale sovietice s-au implicat în escaladarea acestui conflict cu intenţia, inclusiv, de a anihila mişcările centrifuge de la periferia imperiului, care constituiau un real pericol pentru existenţa URSS.

După disoluţia Uniunii Sovietice, aceste interese au fost cultivate de noile autorităţi ale Federaţiei Ruse, care nu doreau să admită ieşirea Republicii Moldova din sfera imperială tradiţională de influenţă a Moscovei.

Centrul imperial a desemnat în fruntea acestor forţe secesioniste, deloc întâmplător, etnici ruşi, desantaţi în această regiune cu ceva timp în urmă.

Igor Smirnov şi Dmitri Kogut au fost transferaţi la Tiraspol cu numai câţiva ani înainte de declanşarea conflictului din raioanele din stânga Nistrului. Proclamarea independenţei Republicii Moldova şi recunoaşterea acesteia pe plan internaţional a avut drept consecinţă escaladarea conflictului transnistrean.

La 2 martie 1992, acesta, alimentat şi dirijat din centrul imperial, degenerează într-un veritabil război moldo-rus, deloc întâmplător, tocmai în momentul admiterii Republicii Moldova în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Efectivele Armatei a 14-a, dislocată în stânga Nistrului, cu întregul ei corp ofiţeresc, educat în spirit imperial sovietic, au rămas devotate centrului imperial de la Moscova, fiind antrenate în pregătirea şi declanşarea ostilităţilor din primăvara şi vara anului 1992.

Aceleaşi forţe imperiale au reuşit, prin intermediul unei acerbe propagande antimoldoveneşti şi antiromâneşti, să antreneze în acest conflict şi alte forţe străine din afara Republicii Moldova.

Este vorba, în primul rând, de grupuri de cazaci, cetăţeni ai Federaţiei Ruse, care erau convinşi că au venit la Nistru să apere interesele ruseşti şi pe etnicii ruşi, „discriminaţi” de autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

În afară de aceste grupări străine, în conflictul transnistrean, de partea forţelor proimperiale au luptat şi grupuri de naţionalişti ucraineni, care au descins în regiune pentru a-i „apăra” pe etnicii ucraineni de politicile „discriminatorii”, promovate de autorităţile moldoveneşti.

Constituirea unor unităţi paramilitare compuse din locuitorii regiunii din stânga Nistrului, la baza cărora au stat foşti militari din cadrul Armatei a 14-a, trecuţi în rezervă, înarmarea acestor unităţi cu tehnică de război, muniţii din depozitele respectivei armate au adus Republica Moldova în pragul declanşării unor operaţiuni militare, care, de la 19 mai 1992, o dată cu intrarea în acţiune a unităţilor militare ale Armatei a 14-a, au degenerat într-un război moldo-rus.

La ora actuală, mai mulţi experţi califică diferendul transnistrean drept „un focar de conflict local cu posibilităţi de extindere” din cadrul Republicii Moldova. În viziunea acestor experţi, regimul separatist optează pentru recunoaşterea independenţei sale şi o eventuală unire cu Federaţia Rusă sau Ucraina.

În acelaşi timp, consideră cercetătorii, „elemente militare ruse din Armata a 14-a se menţin în Transnistria ca «forţe de pace», cu toate că angajamentele internaţionale (agreate de Rusia din 1999) prevăd retragerea trupelor ruse.

Moscova pledează pentru o soluţionare a crizei sub patronajul său (menţinerea integrităţii Republicii Moldova în cadrul CSI), în timp ce UE şi SUA consideră necesară o examinare cu adevărat internaţională a crizei”.

Autor: Ion VARTA

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie 

21/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: