O lecţie de istorie oferită în 1919 de guvernul român Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris!

Note de lectură – Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în https://www.art-emis.ro.

Fotografie apărută în presă cu Delegația României la Conferința de Pace de la Paris, 1919

„Guvernul român este dureros impresionat de fondul şi tonul Notei Consiliului Suprem din 15 noiembrie curent, care nu corespund nici spiritului ce a prezidat la alianţă, nici declaraţiilor solemne ale tuturor Aliaţilor că trebuie să lupte pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea drepturilor tuturor naţiunilor, mari sau mici”.

Notei ultimative a Consiliului Suprem al Conferinţei de pace din 15 noiembrie 1919, guvernul român, condus de generalul Arthur Văitoianu, i-a dat, la 28 noiembrie 1919, următorul răspuns, care se constituie şi într-o adevărată lecţie de istorie ce ar trebui inclusă în toate manualele şcolare:

– ”Guvernul român este dureros impresionat de fondul şi tonul Notei Consiliului Suprem din 15 noiembrie curent, care nu corespund nici spiritului ce a prezidat la alianţă, nici declaraţiilor solemne ale tuturor Aliaţilor că trebuie să lupte pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea drepturilor tuturor naţiunilor, mari sau mici.

– Marele război a fost declanşat în urma agresiunii injuste a Austro-Ungariei contra Serbiei, în scopul de a leza suveranitatea acestei ţări.

– România, chiar de la începutul războiului, a avut o poziţie favorabilă Aliaţilor şi-a luat angajamente formale faţă de unul dintre ei, cu ştirea celorlalţi Aliaţi.

– Ea a intrat în luptă la sfârşitul celui de-al doilea an de război, n-a fost cea din urmă, şi dacă n-a intrat decât atunci, aceasta nu este din vina ei, ci în urma dificultăţilor pe care le-a întâmpinat pe lângă unul din Aliaţii săi, care nu puteau sau evitau să-i asigure orientarea viitoare ce i se datora şi furniturile militare de care avea nevoie pentru un război pe care-l prevedea lung şi îndârjit.

– În decursul a 2 ani de pregătiri militare, în cursul cărora a ţinut concentrate la frontiere sale trupe considerabile, care obligau inamicul să-i opună forţe importante, România a făcut servicii extrem de apreciabile şi apreciate, în epoca aceea, de Aliaţi.

– Tot în cursul acestei perioade România a avut partea sa de iniţiativă care a dus la intrarea în război a Italiei.

– Dacă Româna n-a intrat în război simultan cu Italia aşa cum o dorea ea, cauza trebuie căutată la unul dintre Aliaţi care a refuzat să recunoască dreptul României la unitatea sa naţională completă.

– Abia mai târziu, lămuriţi mai bine de evenimente, Aliaţii au recunoscut în sfârşit ca legitime aspiraţiile naţionale româneşti.

– Imediat după încheierea tratatului său de alianţă din 1916, România a luat armele la data fixată. Această dată n-a fost aleasă în mod liber de către România, ci i-a fost impusă de către Aliaţii săi în faţa necesităţilor stringente resimţite de ei în acel moment.

– România şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din tratat, cu toate că starea pregătirii sale nu era completă şi în ciuda faptului că Aliaţii nu şi-au putut ţine obligaţiile lor, şi anume: ofensiva generală simultană şi ofensiva specială pe fronturile din Galiţia şi de la Salonic, acesta din urmă trebuind să înceapă cu 8 zile înaintea intrării în luptă a armatei române, pentru a preveni o ofensivă a inamicului pe Dunăre.

– Cu toate promisiunile repetate şi angajamentele asumate privind furnizarea de material de război, acest material a lipsit aproape toată perioada războiului fie din cauza dificultăţilor de transport, fie din cauza penuriei acelui material, fie, în sfârşit, din vina organelor însărcinate cu aceste transporturi din Rusia.

– În ciuda gravităţii acestor fapte ale căror consecinţe România a trebuit să le suporte şi a dezastrelor cu care era ameninţată, România n-a formulat niciodată învinuiri în convingerea că se va ţine seama de nenorocirile pe care era obligată să le îndure în interesul marii cauze şi în urma circumstanţelor ce nu i se puteau imputa ei.

– Surpriza şi durerea poporului român sunt acum cu atât mai mari, că în loc de a vedea suferinţele, sacrificiile imense de oameni şi de bunuri ale României răsplătite printr-o atitudine prietenoasă din partea Aliaţilor săi, ea îşi vede contestate drepturile recunoscute anterior ca legitime, prin acte solemne, şi se vede somată printr-o serie de note cominatorii atât de puţin justificate de sentimentele de echitate care trebuie să prevaleze nu numai între Aliaţi, ci în elaborarea tuturor lucrărilor care prezidează Conferinţa de pace».

– În orice caz, România n-ar putea fi considerată ca un inamic învins care trebuie să îndure voinţa celui mai tare.

– Consiliul Suprem binevoieşte să recunoască că România a făcut, e adevărat, sacrificii şi a suferit aspre încercări, dar, spre marea noastră mirare, el conchide prin reproşul că «ea a consimţit în cele din urmă să trateze separat cu inamicul şi să se supună legii sale».

– Acest reproş n-ar putea fi menţinut dacă s-ar dori să se reamintească situaţia adevărată creată României şi responsabilităţile pe care le comportă aceasta.

– Dacă România a trebuit să se supună provizoriu legii impuse de inamic, acesta se datoreşte faptului că «sărmana România a fost trădată şi abandonată», aşa cum a exprimat-o atât de nobil mesajul de deschidere al Conferinţei de Pace.

– Imposibilitatea unei acţiuni continui din partea României fusese recunoscută, în scris, de către reprezentanţii Aliaţi şi reprezentantul Statelor Unite în România, la începutul anului 1918. Preocuparea ce a dominat politica românească a fost să conserve armata în stare de a relua cooperarea cu Aliaţii de îndată ce împrejurările ar face-o posibilă

– Această hotărâre a fost cunoscută de către Aliaţi.

– Guvernele şi Comandamentul aliat au considerat o nouă colaborare militară română ca sigură.

– România şi-a mobilizat armata şi a fost gata să înceapă operaţiunile contra inamicului în ziua fixată de către zisul comandament, cu toată declaraţia inamicului, pusă ulterior în execuţie, că ţara va fi din nou jefuită şi prădată de către trupele sale în retragere.

– România îşi datorează desigur unitatea sa victoriei Aliaţilor, imenselor lor sacrificii, dar de asemenea şi enormelor sacrificii proprii, drepturilor sale legitime recunoscute de către Aliaţi, şi vitejiei poporului său.

– Fără sacrificiile comune ale tuturor Aliaţilor, în care acelea aae românilor contează ca o parte atât de dureroasă pentru ea, nu numai România, dar multe ţări ar fi la ora actuală decimate, ruinate şi aservite.

– Intrarea în război a României a obligat armatele inamice să retragă în jur de patruzeci de divizii de pe diferite fronturi şi în special de pe cel de la Verdun, pe care – aşa cum a expus ambasadorul Franţei la Petrograd – trebuiau să se evite noi concentrări de forţe inamice. Intrarea în acţiune a armatei române în epoca impusă de către Aliaţi a permis armatei de la Salonic să se consolideze.

– Nimeni nu ignoră concentrarea considerabilă a trupelor inamice împotriva frontului de la Salonic care, fără acţiunea românească, era grav ameninţat.

– Este inutil să se insiste asupra consecinţelor considerabile, produse prin intrarea în luptă a armatei române de partea armatei ruse care, după toată probabilitatea, fără această colaborare s-ar fi prăbuşit mai devreme, adică înainte ca efectele cooperării americane să fi putut interveni.

– Nu potrivit intereselor sale particulare a ales, deci, România momentul de a intra în luptă la sfârşitul celui de-al doilea an de război, ci conform cerinţelor imperioase ale Aliaţilor săi şi după recunoaşterea drepturilor sale legitime de către toţi.

– Condiţiile pe care ea a trebuit să le pună conţineau aspiraţiile seculare ale naţiunii române, consimţite şi recunoscute legitime atunci de către Aliaţii săi, care sunt însă discutate acum ca şi cum, dublându-şi teritoriul şi populaţia, România nu şi-ar datora unitatea sa naţională justiţiei şi dreptului său.

– Guvernul român este convins că după o matură examinare a faptelor, Consiliul Suprem va binevoi să recunoască, într-un sentiment de justiţie, atât marile servicii aduse de către România cauzei comune, cât şi rolul important de reprezentantă a civilizaţiei latine în Orientul Europei şi va adopta faţă de ea atitudinea datorată unui aliat fidel pătruns de datoriile sale şi care este gata să contribuie, de asemenea, şi în viitor, la ordinea şi pacea în acestă parte a Europei”. 

––––––––––––

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Conferin%C8%9Ba_de_Pace_de_la_Paris_din_1919

Publicitate

RESTITUTIO: TRATATUL prin care principalele Puteri Aliate şi Asociate – Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei.VIDEO

Foto: Delegația română la Conferința de la Paris, condusă de Ionel I.C. Brătianu (1919).

---

Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate şi România:

Considerând că, în interesul păcii generale în Europa, trebuie să se asigure chair de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă, protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei şi-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în fine, că România, din propria sa voinţă, doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi de dreptate, fără distincţie de rasă, de religie sau de limbă, conform cu Tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, cât şi ai teritoriilor de curând transferate;

Au hotărât să încheie prezentul tratat şi în acest scop au desemnat plenipotenţiarii lor…

Art. 1. Înaltele Puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului, de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită între Bucovina şi Basarabia şi această veche limită.

Art. 2. O comisiune compusă din 3 membri, din care unul va fi numit de către principalele puteri aliate, unul de către România şi unul de către Consiliul Societăţii Naţiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, pentru a fixa la faţa locului noua linie de frontieră.

Delegația română de la Conferința de la Paris, condusă de Alexandru Vaida-Voievod (1920). Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Art. 3. România se angajează să respecte şi să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei vizat în art. 1, stipulaţiunile Tratatului semnat în Paris la 5 decembrie 1919, de către Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi de către România şi mai ales să asigure locuitorilor fără distincţie de rasă, de limbă sau de religie aceleaşi garanţii de libertate şi dreptate, ca şi celorlalţi locuitori ai tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României.

Art. 4. Naţionalitatea română va fi câştigată cu depline drepturi, cu excluderea altora, „resortisanţilor“ vechiului Imperiu Rus stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1.

Art. 5. În timp de 2 ani, cu începere de la punerea în vigoare a prezentului tratat, locuitorii care depindeau de vechiul Imperiu Rus, mai mari de 18 ani, şi stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, vor avea facultatea să opteze pentru orice naţionalitate vor vrea.

Optarea soţului va antrena pe aceea a femeii şi optarea părinţilor va antrena pe aceea a copiilor mai mici de 18 ani.

Persoanele care au optat ca mai sus vor trebui să-şi transporte domiciliul lor în statul în favoarea căruia au optat, în cele 12 luni care vor urma.

Ele vor fi libere să păstreze bunurile imobiliare pe care le posedă pe teritoriul român. Vor putea să ducă cu ei bunurile mobile de orice natură. Pentru aceasta nu vor fi supuşi la nici o taxă de ieşire (export).

Art. 6. România recunoaşte ca locuitori români, cu drepturile depline şi fără nici o formalitate, locuitorii vechiului Imperiu Rus, care sunt născuţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, din părinţi având domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la data punerii în vigoare a prezentului tratat, aceştia nu se găsesc domiciliaţi în Basarabia.

Totuşi, în cei doi ani care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, aceste persoane vor putea să declare în faţa autorităţilor române competente, în ţara lor de reşedinţă, că renunţă la naţionalitatea română şi atunci aceste persoane încetează de a fi considerate ca depinzând de România. În această privinţă declaraţia soţului va fi valabilă pentru soţie şi a părinţilor va fi valabilă pentru copiii mai mici de 18 ani.

Art. 7. Înaltele Puteri contractante să recunoască gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicţiunea Comisiunii Europene Dunărene.

În aşteptarea concluziei unei convenţiuni generale pentru regimul internaţional al căilor de apă, România se angajează a aplica porţiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi respinse pe teritoriul său sau care formează interesele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 şi în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie 1919.

Art. 8. România îşi va asuma responsabilitatea părţii proporţionale Basarabiei din datoria publică rusă şi orice altfel de angajamente financiare ale Statului Rus, aşa precum va fi determinată de o Convenţiune particulară între principalele puteri aliate şi asociate, de o parte, şi România, de altă parte.

Această convenţiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de sus-numitele puteri. În caz când Comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile în litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Delegația basarabeană de la Conferința de la Paris, condusă de Ion Pelivan (1919-1920). Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași

Art. 9. Înaltele Puteri contractante vor invita Rusia să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Puterile îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care vor putea fi ridicate de către Guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înţeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum şi suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în acest tratat, nu vor mai fi puse în discuţie în nici un caz.

În acelaşi fel se va proceda cu toate dificultăţile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa (a Tratatului). Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificaţiuni şi cu începere de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România la 9 decembrie 1919. Depunerea ratificărilor se va face la Paris.

Puterile al căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se unească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea şi în acest caz, ele vor trebui să trimită actul ratificării cât de curând posibil.

Se va dresa un proces-verbal de depunere a ratificărilor.

Guvernul francez va remite tuturor puterilor semnatare o copie certificată conform cu procesul-verbal de depunere a ratificărilor.

Făcut la Paris, la 28 octombrie 1920 într-un singur exemplar care va rămâne în arhivele Guvernului Republicii Franceze, şi după care se vor face expediţii autentice la fiecare din puterile semnatare ale tratatului.

Plenipotenţiarii care, din cauza absenţei momentane din Paris, n-au putut să-şi pună semnăturile pe prezentul tratat, vor fi încuviinţaţi să o facă până la 15 decembrie 1920.

Pentru care plenipotenţiarii de mai jos, ale căror puteri au fost recunoscute „en bonne et due forme“, au semnat prezentul tratat.

(Urmează semnăturile plenipotenţiarilor)

28 octombrie 1920, Paris

„Monitorul oficial“, nr. 100, 8 august 1922

Publicat după: Crestomaţie la istoria românilor (1917—1992), Chişinău, Editura „Universitas”,1993, p. 67-70

NOTĂ:

Așadar, în Tratat se declara explicit că prevederile tratatului puteau fi revizuite de către Liga Națiunilor, însă recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei era ireversibilă. La fel, părțile semnatare nu au găsit necesar sau oportun, la cel moment, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică, nerecunoscută pe plan internațional.

În încheierea tratatului, puterile semnatare se obligau să ratifice tratatul și se specifica modalitatea de intrare în vigoare a acestuia:

„Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificațiuni și cu începere de la intrarea și cu începerea de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele puteri aliate și asociate și România la 9 decembrie 1919.

Depunerea ratificațiunilor se va face la Paris. Puterile a căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se mărginească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea și în acest caz vor trebui să trimită actul ratificat cât mai curând posibil”.

Conceput în spiritul Pactului Ligii Națiunilor, Protocolul de la Paris recunoștea actul plebiscitar din 27 martie 1918, el încadrându-se în ansamblul de tratate internaționale care consacra de jure desăvârșirea statului unitar român, o situație de facto, rezultată din voința liber exprimată a unui stat suveran și independent.

Odată cu recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei, părțile contractante ale tratatului se obligau să acorde asistență României în cazul tentativelor ruse de a recupera Basarabia.

Semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920 a fost un succes al diplomației românești, care obținea astfel recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru, un fapt ce punea capăt ambiguităților existente în această problemă.(Octavian Țîcu, https://moldova.europalibera.org).

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu: Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (3)

Urmarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/03/prof-univ-dr-hab-nicolae-enciu-partidul-comunist-din-romania-un-corp-strain-pe-scena-vietii-politice-romanesti-din-perioada-interbelica-2/

România Mare – „un stat tipic cu multe națiuni”?

Ceea ce a contribuit cel mai mult la imaginea străină a P.C.d.R., făcându-l extrem de vulnerabil pe scena vieții politice românești din perioada interbelică, au fost directivele cu caracter militar ale Kominternului în „problema națională”, care constituiau un atac fățiș la integritatea României, scrie Prof.dr.hab. Nicolae Enciu din Chișinău în revista https://www.art-emis.ro.

Deja la congresul de constituire al P.C.d.R. din 1921, „problema națională” a figurat pe ordinea de zi, însă arestările operate de jandarmi și polițiști în ziua de 12 mai au zădărnicit examinarea chestiunii în cauză.

La congresul II al P.C.d.R. ținut în octombrie 1922 la Ploiești, rezoluția pentru chestiunea naționalităților s-a ferit să abordeze problema națională în maniera în care o cerea Kominternul, considerând-o drept „o problemă complexă”, din care motiv congresul a lăsat-o „în sarcina Comitetului Central ce se va alege și a apropiatului congres al partidului”[56].

S-a precizat doar că „problema naționalităților în România face parte integrantă din problema naționalităților din Peninsula Balcanică, care e locuită de un conglomerat de numeroase naționalități, ce-și vor cuceri deplina libertate națională numai în cadrul Republicii Socialiste Federative a Sfaturilor din Balcani”[57].

Un prim proiect de rezoluție în problema națională din România a fost redactat la începutul lunii decembrie 1923, la finele unor discuții dintre delegația P.C.d.R. și cea a Kominternului, proiect cu care s-a mers la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice, care a avut loc în primele zile ale lunii decembrie 1923 la Berlin.

Conferința Federației Comuniste Balcanice a adoptat pentru P.C.d.R. trei rezoluții, între care și rezoluția asupra problemei naționale din România.

Susținând teza că România era „un stat tipic cu multe națiuni”, Kominternul stabilea sarcina ca P.C.d.R. să lupte „pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent”[58].

Se cerea ca Basarabia, Bucovina de Nord și Ucraina de Vest să se unească cu U.R.S.S., iar Transilvania și Dobrogea să fie declarate state independente[59].

Problema națională a fost de multe ori ridicată la congresul al III-a al P.C.d.R., desfășurat în cursul lunii august 1924 la Viena, pornindu-se de la criticarea principiului „autodeterminării”, pe care o parte din congresiști l-au considerat inaplicabil în condițiile României interbelice.

S-a menționat, bunăoară, că „lozinca autodeterminării până la despărțire nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele năzuiesc nu la despărțire, ci spre democratizarea întregii Românii”[60].

Cu toate acestea, în rezoluția adoptată de congres se arăta:

 „România capitalistă prin rezultatele războiului imperialist mondial, prin « unirea tuturor românilor » și-a supus însemnate părți din națiuni dezvoltate politicește, economicește și culturalicește, și în felul acesta din stat național a devenit stat de naționalități”[61].

O probă elocventă a naturii relațiilor dintre Komintern și P.C.d.R. în perioada interbelică o constituie consfătuirea de la Harkov a P.C.d.R., convocată de reprezentanții Internaționalei Comuniste la finele lunii iunie 1928 și transformată, tot la insistența acestora, în cel de-al IV-lea congres al P.C.d.R.

Rezoluția impusă de Komintern în problema națională sfida nu numai realitățile României interbelice, ci și bunul simț.

Astfel, reiterând lozinca „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire”, documentul-directivă al Kominternului caracteriza România Mare drept „un jandarm devotat și credincios al puterilor imperialiste (Anglia, Franța etc.) împotriva primului stat proletar, URSS și împotriva viitoarei revoluții în Balcani”[62].

Obiectivele Moscovei față de Basarabia erau expuse în punctul 3 al directivei Kominternului, în care se menționau următoarele: 

„Muncitorimea din Basarabia a făcut împreună cu proletariatul rus Marea Revoluție din Octombrie, ca rezultat al căreia fabricile și atelierele și moșiile boierești au trecut în mâinile muncitorilor și țăranilor. Totodată a fost cucerită prin revoluția din octombrie și dezvoltarea națională a Basarabiei care însă acum 10 ani a căzut în robia moșierului și capitalismului român.

Din primele zile ale ocupației și până azi masele muncitoare basarabene, fără deosebire de naționalitate, duc o luptă eroică pentru eliberarea lor. Această luptă s-a dat la iveală prin răscoale mari (Hotin, Bender, Tatar-Bunar etc.) care au fost duse sub lozinca puterii sovietice. Burghezia română, în scopul justificării anexării banditești a Basarabiei, se silește să dovedească că moldovenii care formează majoritatea relativă a Basarabiei sunt români, în timp ce populația moldovenească ea singură se socotește, și este chiar în realitate, o națiune deosebită, având propria sa cultură și care luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva asupritorului lor național și de clasă, împotriva burgheziei române.

Această luptă a maselor muncitoare din Basarabia este concretizată prin străduința lor de a se uni cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă a Moldovei. Partidul nostru trebuie să sprijine lupta truditorilor Basarabiei în năzuința lor de unire cu R.A.S.S.M.”[63].

Ripostând etichetării conform căreia moldovenii nu sunt români, Lucrețiu Pătrășcanu menționa, pe bună dreptate, că „moldovenii nu reprezintă o națiune aparte și, din punct de vedere geografic și istoric, moldovenii sunt aceiași români ca și românii din Moldova”. 

„Punându-l la punct” pe L. Pătrășcanu, reprezentantul Kominternului, B. Šmeral, a calificat o atare opinie drept „un mare oportunism de dreapta”[64]. Aprecieri identice, potrivit căror „România este un stat tipic cu multe națiuni”, un stat „imperialist”, creat pe baza „ocupării unor teritorii străine”, care ducea o „politică colonială de jaf și asuprire”, „ocupanții români ținând sub exploatare popoarele asuprite” etc. au fost făcute și la congresul al V-lea al P.C.d.R., – ultimul din cadrul perioadei interbelice, – aprecieri ce nu aveau nimic comun cu adevărul și realitățile istorice.

În condițiile în care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, majoritatea zdrobitoare a societății românești era profund refractară ideilor comunismului bolșevic, intervențiile brutale ale Kominternului în activitatea P.C.d.R. – în special cererea de retrocedare a Basarabiei către U.R.S.S. și cea de autodeterminare a minorităților din România, – l-au redus pe acest din urmă la un grup restrâns de partizani, aflat la periferia vieții politice românești și lipsit de orice sprijin popular, deci inutil demersului societății românești centrat pe dezvoltare, democrație și conservarea valorilor tradiționale.

România Mare – un stat național.

România Mare, înfăptuită în 1918 prin acte democratice, plebiscitare, de unire a Basarabiei (27 martie/9 aprilie), Bucovinei (15/28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie) cu Vechiul Regat era, indubitabil, un stat național, locuit în majoritate de români. Noțiunea de „stat național” a fost fixată în chiar primul articol al noii Constituții a României, publicate în „Monitorul oficial” la 29 martie 1923, care preciza că „Regatul României este un stat național unitar și indivizibil”, iar teritoriul său „este nealienabil” (art. 2)[65].

Prin aceasta se sublinia că, deși în hotarele României se cuprindeau și cetățeni români de altă naționalitate, prezența lor nu a modificat caracterul de stat național.

Este de remarcat că existența și a unei populații de altă origine etnică în România interbelică nu a fost un fenomen etno-demografic singular, acesta fiind caracteristic, în proporții diferite, tuturor statelor europene, fără excepție.

Astfel, în timp ce în România minoritățile constituiau 28,1 % din totalul populației, în Rusia minoritățile alcătuiau 45,0 % din total, în Polonia – 36,7 %, în Cehoslovacia – 36,6 %, în Iugoslavia – 16,6 %, în Bulgaria – 16,6 % etc.[66].

Sub aspect etnic, România interbelică era caracterizată printr-o puternică omogenitate, la baza căreia se afla, în primul rând, caracterul unitar al limbii române, limba vorbită în zona de sud a țării fiind aceeași cu cea din Maramureș sau Moldova[67].

Evident, caracterul unitar al poporului român și al limbii sale nu excludea, ci chiar presupunea „oarecare nuanțe după situația geografică, după neamurile cu care a venit în contact și după împrejurările istorice”[68].

Bunăoară, „moldoveanul dintre Carpați și Bug, cu fața mai lungăreață, părul mai deschis și culoarea ochilor mai albăstrie, este mai blajin, mai domol la mișcări ca și la judecată.

Ascultă zece vorbe până ce dă un răspuns. Crezi că e adormit și, deodată, scoate cuvinte care te pătrund, fie ca adâncă înțelepciune, matură judecată ori fină ironie”.

De asemenea, el „e mai înrădăcinat”, deoarece, „expus năvălirilor, a avut mai multe de suferit, de aceea e mai bănuitor, mai  neîncrezător, dar, odată pătrunzând intențiile, nu e nimeni mai prietenos și credincios decât moldoveanul”[69]. Dimpotrivă, „munteanul, cu fața mai rotundă, cu părul și ochii mai negri, are alte însușiri.

El trăiește într-o parte de țară mai ferită prin munți, Dunăre și câmpie, de năvalnice valuri. (…) Munteanul este mai vioi, mai iute la vorbă și mișcări, mai aspru la căutătură; și el a rămas neîncrezător în raporturile cu oamenii, ducând însă neîncrederea înspre un egoism apărător. Nu este așa de primitor ca moldoveanul.

Mai puțin răbdător, repede reacționează”. Comparativ cu moldovenii, muntenii sunt mai înclinați spre acțiune, „mai întreprinzători, mai energici, mai perseverenți, cei din Oltenia negustori vestiți”[70]. În fine, un mileniu de împilare, bănuire, urmărire au schimbat structura sufletească a ardeleanului:

„Cuvântul și acțiunea trebuiesc cântărite, căci altfel pot avea urmări dureroase. Spontaneitatea poate fi periculoasă.

Dimpotrivă, chibzuirea minuțioasă a lucrurilor e necesară, spre a găsi momentul oportun pentru reacțiune, cu folos. Sufletul sub presiune mai adesea explodează, de aici un Horia ori Avram Iancu. Împrejurările locale fiind nefavorabile, pribegia este o scăpare”[71].

Toate aceste regionalisme, diferențe dialectale și nuanțe de temperament, menționa prof. Ion Simionescu, „nu știrbesc nicidecum unitatea firii românului și a complexului de însușiri atât de prețioase pentru dezvoltarea neamului”. Dimpotrivă, „energica activitate a transilvăneanului, vioiciunea munteanului, înclinarea spre adâncă gândire a moldoveanului, se împletesc într-un tot, care dă caracterul fundamental etnic, de la natură înzestrat cu ceea ce poate duce la progres și trăinicie”[72].

Este în afara oricăror dubii, că reprezentanții Kominternului nu au fost preocupați de relevarea adevărului despre structura etnică a populației sau a caracterului statului român, ci de dezintegrarea României Mari.

Aceasta deoarece România era „ca o pedeapsă a Rusiei, ca un instrument contra ambițiilor sale în Orient, ca o împiedicare pentru interesele sale pe Dunărea inferioară, în Marea Neagră, către Strâmtorile apelor libere din Sud”[73].

Răzbunându-se pe această situație, țarul roșu, Stalin, va reuși, așa cum a jurat la moartea lui Lenin, nu numai să consolideze, ci și să extindă Uniunea Sovietică, obținând excluderea, pentru o bună perioadă de timp, „a posibilității existenței unei Românii independente [74]-

NOTE: 

[56] Documente din istoria Partidului Comunist și a mișcării muncitorești și revoluționare din România (1921-1924), Editura Politică, București, 1970, p. 350.[57] Ibidem.[58] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 194-195.[59] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 13.[60] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 204.[61] Ibidem.[62] Ibidem, p. 607.[63] Ibidem.[64] Ibidem, p. 608-609.[65] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 13.[66] George Banu, Tratat de medicină socială. Vol. I: Medicina socială ca știință. Eugenia. Demografia, Editura Casa Școalelor, București, 1944, p. 263.[67] Ion Simionescu, Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă. Ed. a III-a, rev. și ad., Imprimeria Națională, București, 1940, p. 276.[68] Ibidem, p. 279.[69] Ibidem.[70] Ibidem.[71] Ibidem, p. 297-280.[72] Ibidem, p. 280.[73] Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus: Rusia, România și Marea Neagră, Editura Dacia Traiană, București, 1944, p. 291.[74] Ibidem, p. 158.