SOARTA ULTIMULUI GRUP DE LUPTĂTORI ANTICOMUNIȘTI PARAȘUTAȚI ÎN ROMÂNIA COTROPITĂ DE SOVIETICI LA 1 IULIE 1953

1 iulie 1953. Aviația militară SUA parașutează ultima echipă anticomunistă în România ocupată de sovietici. Destinul tragic al căpitanului Mare.

Sursa. Incorect Politic, Via Fundația Ion Gavrilă Ogoranu:

În noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953, un avion militar american pătruns pe teritoriul României la o distanță mică de sol, pentru a evita interceptarea de către radarele comuniste, lansa trei parașutiști în pădurile de la contactul județelor Satu Mare și Sălaj.

Cei trei, Sabin Mare, Gavrilă Pop şi Ilie Rada fuseseră instruiți de de serviciile secrete franceze şi americane pentru acţiuni de gherilă și informative pe teritoriul României comuniste. Ei urmau să realizeze o rețea informativă și să pregătească oameni în tehnica radiotelegrafiei, pentru transmiterea de informaţii.

De asemenea, urmau să ia legătura cu rezistenţa armată anticomunistă din Munții Făgăraşului. Misiunea lor avea să eșueze pe 13 august 1953, din cauza unei trădări.

Căpitanul Sabin Mare, erou tragic al Armatei Regale Române

Cine se gândea prin 1949-1950 că în cofetăria sasului Embacher din centrul Făgărașului, partizanii anticomuniști din munți găseau un neprețuit și constant sprijin.

Este vorba de ginerele renumitului cofetar făgărășean, căpitanul Sabin Mare (foto), ofițer de carieră, a devenit unul dintre principalii susținători ai luptătorilor anticomuniști, procurându-le de-a lungul timpului, nu doar informații strategice de o importanță vitală, ci și armament, muniție, bani, echipamente, o moară portabilă pentru măcinarea porumbului, dar și un șapirograf cu ajutorul căruia partizanii au multiplicat primele manifeste răspândite în satele făgărășene, menținând astfel moralul țăranilor oprimați de comuniști și spiritul de rezistență împotriva colectivizării forțate.

Ion Gavrilă Ogoranu vorbește mult despre acest brav ofițer în cartea sa, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. “Pe atunci cei ce-l cunoșteam nu-i pronunțam niciodată numele adevărat. Îi spuneam „Nea Cutare”.

(…) Căpitanul Sabin Mare era de patru ani în armată, făcuse frontul de Răsărit; fiul unui învățător din județul Satu-Mare, urmaș al unei familii de români naționaliști.

N-a fost nici o mirare când, în primul grup de ofițeri deblocați, căpitanul a fost pus pe liber. S-a înscris la Academia Comercială Brașov, la fără frecvență, unde eram și eu student, și în această calitate l-am cunoscut. Am călătorit odată împreună de la Brașov la Făgăraș și am stat două ore de vorbă, desigur despre viața politică. Eu îl cunoșteam din ce se vorbea în Făgăraș despre el, el nu mă cunoștea.

Din discuție am bănuit două lucruri: căpitanul făcea parte dintr-o organizație anticomunistă și eu îl interesam în vederea aceluiași scop. Lucrul l-a mărturisit mai pe urmă. La rândul meu l-am dat în obiectiv inginerului Gheorghe Toader.

Prin inginer, ne-a găsit el pe noi. Acum, plecați la munte, au fost organizate mai multe întâlniri cu el.

De obicei mergeam cu Baciu și cu Profesorul sau numai cu acesta din urmă. Rețin o mărturisire de-a lui făcută în casa unui preot: „Precum preoția e o pecete, pe care o porți toată viața și nu te poți lepăda de ea, tot așa pentru mine e jurământul militar.

Cât voi trăi, eu voi fi ofițer al Armatei Regale Române și voi acționa în consecință.” Îl informarăm despre ce făceam. Ne-a sfătuit să luăm legătura cu frații Arnăuțoi. De Arsenescu i-am spus ce-am aflat: că e mort.

El a subliniat: „Atunci e bine să se știe că e mort”.

Ne-a dat o mulțime de sfaturi scrise pentru viața de partizani. Ne-a făcut rost de echipament militar, în special hărți, binocluri, busole, ceasuri, foi de cort și o moară în miniatură, pe care am folosit-o până în 1954.

Mi-a plăcut felul serios cum punea problemele. Să nu considerăm lupta ca pe un joc sau ca pe o aventură. Ne-a dat o serie de cărți militare, de obicei traduse din germană: „Războiul de iarnă”, „Partizanii vagabonzi”, „Distrugerea de partizani”.

Din ele am scos învățături potrivite pentru viața și lupta noastră. În una se vorbea de atragerea partizanilor ruși legând niște vite în apropierea locului unde acționau; s-a instalat un dispozitiv militar care să-i distrugă, când ar veni să captureze animalele.

Pesemne că și Securitatea studia aceste broșuri, că prin 1951 au folosit de câteva ori acest vicleșug, dar noi nu ne-am lăsat prinși.

Avea posibilitatea să afle știri de la Securitate despre efectivele lor și uneori afla și despre planurile lor. Spre toamnă, la întâlnire a venit însoțit de căpitanul activ Traian Monea, pe care ni l-a recomandat în caz că s-ar fi întâmpla ceva.

Întâlnirile, de obicei, le aveam la podul Berenișului, pe drumul dintre Hurez și Iași. Ultima dată când l-am întâlnit a fost într-o noapte de octombrie, sub același pod. Era grav și necăjit.

Atunci ne-a spus: „Am fost lăsat liber numai pentru banii și cadourile ce le-am făcut. Peste câteva zile ar urma să fiu arestat. Nici nu aș mai avea din ce să le fac cadouri. Eu voi dispărea. Încerc să trec în străinătate, cred că am șanse multe. Voi lua legătura cu emigrația românească și mă voi întoarce. Să fixăm un sistem de întâlnire.”

Partizanii au fixat cu căpitanul Mare un sistem de legături cât mai sigur. Trei oameni din trei sate diferite, intelectuali de sat, care se ocupau și cu apicultura, urmau să fie contactele sale la revenirea din Occident. Partizanii urmau să treacă periodic pe la ei să-i întrebe dacă el a sosit.

El le-a mai comunicat partizanilor că la Făgăraș exista o organizație militară anticomunistă, în legătură cu altele din țară, sub un comandament unit, pregătită să acționeze într-un moment favorabil. Șeful acesteia rămânea, în locul lui, căpitanul Monea.

Ieșit clandestin din România și ajuns în Franța, căpitanul Mare a prezentat Comitetului Național Român și serviciilor secrete americane cazul rezistenței armate din munții României, cerând ajutor pentru acești insurgenți.

Nu a fost singurul emisar al rezistenților făgărășeni care a dus la serviciile occidentale cererea de sprijin din România ocupată. Un alt caz a fost cel al fiului notarului Moise Cîlția, despre care vom vorbi într-un alt articol.

Căpitanul Mare avea să fie recrutat de servicile secrete vestice în amplul proiect secret de parașutare a unor insurgenți în România ocupată de sovietici, acțiuni desfășurate între 1951 și 1953.

De altfel, ca și Ion Golea, Ion Samoilă și alții, el evadase din România doar cu gândul de a se întoarce cât mai curând, într-o eventuală acțiune occidentală împtriva comunismului din estul european. Instruirea acestor voluntari s-a făcut în baze militare americane de pe teritoriul Franței și din zona americană de ocupație din Germania.

Unii dintre cei lansați în România au reușit să se mențină și să acționeze timp de doi ani, din 1951 până în 1953, deși astăzi știm că agenți infitrați de KGB în CIA, din rețeaua trădătorului britanic Kim Philby, anunțaseră de la început pe sovietici cu privire la aceste operațiuni. Spre comparație, anticomuniștii parașutați tot atunci în Albania și Ucraina au fost neutralizați imediat de comuniști.

Instruiți de serviciile secrete americane

Unul dintre instructorii CIA ai acestor eroi a fost chiar Neagu Djuvara, care în memoriile sale îl amintește pe căpitanul Sabin Mare, vorbind deosebit de elogios despre el. De asemenea, Regele Mihai, care era informat și aviza personal, odată cu Comitetul Național Român, toate recrutările și parașutările, într-un interviu acordat lui Mircea Ciobanu, vorbește cu amărăciune despre faptul că oficialii americani i-ar fi spus ulterior că au trimis echipa deși căpătaseră informații că Securitatea deja aflase de aceste operațiuni, dar că nu au mai anulat-o pentru că… operațiunile fuseseră deja foarte costisitoare și trebuiau duse până la capăt.

Căpitanul Mare a fost repartizat într-o echipă cu Gavrilă Pop, subofițer al Armatei Regale Române și cu Ilie Rada. Acesta din urmă fusese sublocotenent al Securității, dar împreună cu căpitanul Elekes Tamaş, pe 29 iulie 1949 încărcaseră toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, și fugiseră cu un avion până la Belgrad, unde se predaseră Ambasadei SUA.

În zilele următoare, postul de radio Vocea Americii anunța că doi ofițeri ai Securității române se predaseră la Belgrad, împreună cu dosarele politice din întreaga regiune Crișana.

La radio au fost date citirii toate grupurile de luptători anticomuniști din zona, arestați la acel moment.

Echipa alcătuită din cei trei a purtat numele Fiii Patriei și a fost lansată dintr-un avion militar american în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953. Ea a fost ultima dintr-un șir mai lung de echipe parașutate.

Căpitanul Mare a venit în Țara Făgărașului căutându-i pe cei trei localnici dați ca legătură în 1950 de Ogoranu și ai săi.

Din păcate, nu a mai putut găsi pe nici unul din ei, deoarece în 1951 avuseseră loc ample arestări în regiune, mii de oameni fiind ridicați, uneori doar preventiv, și internați la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

De aceea, el nu și-a putut îndeplini misiunea de a-i contacta pe partizanii făgărășeni, cărora avea să le aducă importante mesaje și dispoziții din Apus.

Generalul de Securitate Neagu Cosma, care a investigat la acel moment cazul, declara într-un interviu la Radio România Actualități, după 1990, că Sabin Mare fusese şeful echipei, răspunzând  de culegerea de informaţii, pe care Ilie Rada le transmitea prin radio, iar Gavrilă Pop era responsabil cu implantarea, cu găzduirea grupului.

După paraşutare, au găsit pentru început ca loc de instalare a bazei o gospodărie din marginea unei localități a județului Satu Mare, lângă un lan de porumb, de aici efectuând și primele transmisii radio.

Gavrilă Pop a fost trimis de Sabin Mare la o călugăriță catolică de la fostul Institut Sfânta Maria din București, acum stabilită în Satul Mic, aproape de Baia Mare, cu o scrisoare de la sora ei, maica Anunciata, care fugise din țară cu părintele Florian Muller și se stabilise în Spania. Scrisoarea era contrasemnată de părintele Muller:

„Dragă surioară, noi ducem o acţiune în folosul Patriei. Să ne ajuţi şi tu! Vezi că cel care îţi prezintă această scrisoare are nevoie de ajutor, fă ce poţi! ….”.

Din păcate însă, sora rămasă în țară era informatoare a Securității.

Călugărița i-a dat lui Pop o cană de lapte și o bucată de pâine, cerându-i să stea ascuns în porumb până seara, când să se apropie de locuința ei din nou. În acest timp, ea a luat legătura cu şeful magazinului de peste drum, cerându-i să anunțe Securitatea, transmițându-le ca semn al prezenței lui Pop în casa ei întinderea unui prosop roșu pe sfoară.

În felul acesta a fost capturat și anchetat Gavrilă Pop, care a cedat torturii, divulgând misiunea cu care era venit și locul bazei.

Trei plutoane de Securitate au pornit, acționând din trei direcții diferite, neacoperind însă și flancul unde era lanul de porumb. Cei doi, surprinși chiar când emiteau prin radio, au părăsit dispozitivul și au reușit să scape prin lanul de porumb. Se pare că s-au despărțit, pentru eficiență.

Cert este că, după trei zile, Sabin Mare avea să fie găsit într-un lan de grâu, împușcat în tâmpla stângă. Realizând că au fost deconspirați și că întreaga misiune a eșuat, iar întreaga Securitate se afla pe urmele lor, el a făcut sacrificiul suprem, luându-și viața cu un glonț.

Nu din lașitate, ci pentru a evita, în urma capturării și torturilor, divulgarea atât a secretelor militare ale misiunii, pe care le cunoștea, cât și numele persoanelor de contact ori ale celor care îl ajutaseră, ceea ce însemna tragerea după sine, în beciurile Securității, a altor zeci și zeci de oameni. La căpătâi, își așezase o cruce improvizată din snopi de spice.

Gavril Pop a fost arestat după scurt timp. Ilie Rada s-a refugiat pentru un scurt timp în Munții Apuseni, la un văr de-al său, iar ulterior a reușit să iasă din țară în Iugoslavia.

Ilie Rada, singurul parașutat revenit în Occident

Ilie Rada a trăit la Paris până în anii 2000. Într-un interviu acordat în 1999 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Neagu Djuvara, instructor CIA al echipelor parașutate, declara:

“Nu aveau mijloace, trebuia fiecare să se descurce cum poate şi dovadă cum a putut Ilie Rada să scape, a fost miraculos cum a fugit pe jos prin pădure. Le-au trebuit americanilor luni de zile ca să-l scoată din Iugoslavia.

Probabil că serviciile speciale iugoslave au vrut să îl ţină ca să scoată şi ele maximum de informaţii şi l-au bătut la cap, săracul, până când, în fine, i-au dat drumul şi a venit la Paris. În momentul acela, francezii şi americanii au spus că nu mai poate fi folosit, asta este clar, dar voiau să ştie dacă ceea ce povesteşte este adevărat.

Şi m-au trimis cu el într-un sat la câteva zeci de km. de Paris unde am stat, nu mai ţin minte cât, dar săptămâni de-a rândul, zi de zi, să-mi tot povestească, să ne împrietenim, să luăm masa împreună. Şi eu când am terminat acest interogatoriu am spus serviciilor aliate că sunt 100% convins că omul spune adevărul, că aşa s-au întâmplat lucrurile.”

Tot în 1999, Ilie Rada declarala Paris, tot pentru Radio România:

“Nu m-am dus la primul “rendez-vous” pentru că era prea aproape de casă şi îmi era frică că ăştia cu jeepul mă prind, pentru că era prea aproape de satul în care eram. Şi m-am dus la al doilea rendez-vous, după două zile, pentru că ăla era mai departe şi nu aveam nici un mijloc de transport. Am făcut pe jos, de la Baia Mare, până la frontiera iugoslavă, vreo 15 zile. Am fost obligat să trec din nou în Iugoslavia.

Ei spuneau că m-au prins, dar eu m-am dus să mă predau fiindcă aşa aveam consemnul de la americani. Iugoslavii m-au băgat în închisoare, am stat în închisoare într-o celulă singur vreo şase luni. După 6 luni, mi-au dat drumul, m-au adus până la frontieră şi mi-au dat drumul în Italia. De acolo a venit cineva şi m-a căutat, la Trieste, am găsit nişte prieteni americani şi a venit şi cineva din Franţa cu care m-am întors.”

După aproape 7 decenii de la aceste eroice operațiuni împotriva comunismului, în ciuda sacrificiilor omenești colosale și resurselor financiare uriașe investite de americani și francezi, subiectul parașutărilor în România comunistă este aproape necunoscut în România, manualele școlare nu menționează nimic despre el, iar autoritățile statului român mențin în uitare deplină eroismul acelor oameni care s-au sacrificat, acceptând să părăsească confortul Occidentului și să vină să lupte pentru România.

Și asta în condițiile în care România este astăzi stat mebru NATO și are un parteneriat strategic cu SUA. Un motiv ar putea fi faptul că o mare parte a celor parașutați au fost membri ai Mișcării Legionare, subiect considerat tabu de vigilența corectitudinii politice care domină establishmentul politic românesc și internațional.

Singura comemorare anuală a celor parașutați de aviația militară americană este ținută an de an, în ultima sâmbătă de octombrie, de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, la Fortul 13 Jilava, locul execuției celor capturați de Securitate.

Dumnezeu să îi odihnească în pace!

CITIȚI ȘI:

Povestea luptătorilor anticomuniști parașutați de americani în România și executați la Jilava

Publicitate

EROUL REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE ION GAVRILĂ OGORANU VORBEȘTE DESPRE LUPTĂTORII PARAȘUTAȚI ÎN ROMÂNIA DE AVIAȚIA AMERICANĂ ÎN ANII 1951-1953. VIDEO

Vom vedea în cele ce urmează o mărturie filmată pentru istorie despre luptătorii anticomuniști parașutați de aviația militară americană, a eroului luptei împotriva terorii comuniste, ION GAVRILĂ OGORANU.

Au fost vremuri cumplite de ocupație străină, vremuri în care spectrul înspăimântător al criminalului Stalin stăpânea jumătate din Europa. România era controlată de Armata Roșie și NKVD-ul sovietic, care zămislise și aici un pui de-al său – Securitatea, omniprezentă pretutindeni cu teroarea ei.

Pe un astfel de fond un grup de români patrioți stabiliți în Occident au ales să se întoarcă în țară pe calea aerului dincolo de Cortina de Fier, mesageri ai Libertății.

Ion Gavrilă Ogoranu vorbește despre operațiunile serviciilor secrete americane și franceze, de parașutare în România comunistă a unor luptători instruiți în scopuri informative și de rezistență.

Foto: Presa comunistă relata despre luptătorii anticomuniști parașutați de aviația americană au fost executați la 31 octombrie 1953, în urma unui proces reflectat strident de presa comunistă, dar și în ziarele occidentale, iar povestea lor este extraordinară.

Prima echipă, ai cărei membri au fost parașutați în noaptea de 18/19 octombrie 1951, în zona Munților Făgărașului, era alcătuită din: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm și Ilie Puiu s-au dovedit o pradă ușoară pentru Securitate, vădind carențe de instrucție.

Guvernul comunist va trimite SUA o notă de protest, acuzând ingerințe în problemele interne ale României și faptul că agenții fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”.

Cu excepția unuia din ei, care apucase să folosească fiola cu cianură, membrii echipei aveau să fie judecați și executați la sfârșitul lui 1951.

Tot în 1951, în noiembrie, a fost parașutată lângă Agnita echipa numită “Jaques”, formată din Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan. Aceștia se vor menține aproape doi ani, transmițând informații în vest, făcând legătura cu rețele clandestine de anticomuniști.

În noaptea de 1/2 octombrie 1952, undeva în zona Calafatului, a fost parașutată echipa cu numele de cod „Robert”, alcătuită din Mircea Popovici și Alexandru Tănase.

Împreună cu cei din echipa Jaques, vor răspândi mii de manifeste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la București, din vara lui 1953.

Echipa “Pascal”, compusă din Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, a fost lansată la 1 iulie 1953, în Munții Apuseni.

Este relatat și cazul altui grupului Săplăcan, alți insurgenți trimiși prin parașutare. Între ei s-a aflat și căpitanul Sabin Mare, ofițer care ajutase gruparea lor de partizani după 1949.

De asemenea, Ioan Gavrilă Ogoranu relatează despre inițiativa grupului său de luptători de a contacta, printr-un emisar, Comitetul Național Român din Occident, în vederea transmiterii către americani a unei solicitări de ajutor pentru Rezistența din munții Făgărașului.

Este descrisă tentativa unui avion american sosit la data stabilită în mesaj, de a lansa ajutoare partizanilor, dejucată de efective imense ale Securității, care fusese informată, via NKVD, de rețeaua de cârtițe infiltrată de sovietici în CIA și în serviciul de spionaj britanic, condusă de vestitul spion britanic trădător Kim Philby.

Soarta luptătorilor parașutați a fost cumplită. În noaptea de 31 octombrie 1953, ora 23, ei aveau să cadă secerați de gloanțele represiunii comuniste, la zidul execuțiilor din Fortul 13 Jilava.

Dar crezul acestor eroi nu a dispărut odată cu așternerea lințoliului morții peste ochii lor luminoși. Ei continuă să vegheze de acolo din CERURI, Țara pentru care s-au jertfit.

Povestea luptătorilor anticomuniști parașutați de americani în România și executați la Jilava

Treisprezece luptători anticomuniști parașutați de aviația americană au fost executați la 31 octombrie 1953, în urma unui proces reflectat strident de presa comunistă, dar și în ziarele occidentale, iar povestea lor este extraordinară, scrie Adrian Petreanu în https://www.buciumul.ro/parasutati-de-americani-in-romania.

Nu teroriști sau spioni, ci eroi

După 1945, românii au aşteptat jumătate de veac apariţia sub zări a aparatelor de zbor occidentale. “Vin americanii!” a fost formula care a menținut vie nădejdea unui popor întreg. Dar care s-a dovedit o amarnică iluzie. Și totuși…

Dacă rezistenţa anticomunistă din munți este în general cunoscută românilor, în schimb nu se cunoaşte aproape nimic despre faptul că, în anii 1951-1953, avioane militare americane au survolat cerul României ocupate, parașutând oameni pregătiți să întărească rezistența armată și transmită în Vest informații despre pozițiile ocupantului. Comuniștii i-au numit spioni și teroriști. Pentru români, ei au fost însă luptători anticomuniști. Eroi. Temerari care au renunţat la confortul și traiul bun din Occident, riscându-și viaţa în ceea ce părea o ultimă şi deznădăjduită încercare de eliberare a poporului român.

În ultimele trei decenii, presa românească a abordat arareori acest subiect. Între istorici, cu atât mai puțini sunt cei care s-au încumetat să se aplece asupra lui. Singura comemorare anuală a parașutiștilor este organizată, de zece ani încoace, la Fortul 13 Jilava, prin grija Fundației Ion Gavrilă Ogoranu.

Operațiuni speciale în Europa de Est. România, pe locul 2

Cine erau însă acești tineri parașutați de americani în România ocupată de sovietici? Erau români, refugiați politici în țările occidentale. Cei mai mulți dintre ei au fost recrutați din rândurile legionarilor.

1953, ziarul comunist România liberă

Ei erau instruiţi în prelabil de serviciile secrete americane și franceze. Instrucția lor se făcea în bazele militare americane din zona franceză de ocupaţie. Operațiunile făceau parte dintr-un proiect mai amplu, subordonat direct preşedintelui american Harry Truman şi celui francez Vincent Auriol, și care viza implantarea în țările ocupate de URSS a unor agenți, cu scopul de a transmite informații strategice, dar și de a încuraja rezitența anticomunistă din aceste țări. Trei țări au fost vizate de acest proiect militar secret: Ucraina, Albania și România.

Șeful operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, confirma că operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate. Iar Gordon Mason, fostul şef al staţiei CIA la Bucureşti între 1949-1951, declară că “agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul”. Parașutiștii urmau să încurajeze combatanții din Rezistență pentru a acționa contra trupelor sovietice în cazul unui război.

Decizia trimiterii unor voluntari din emigrație în țările Europei de Est a fost determinată de informaţiile obţinute de Foreign Office, conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau că Rezistenţa beneficia de sprijinul ţărănimii. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în Rezistenţă în timp ce liderii acesteia avansau cifra de 60.000.

Concomitent, se înregistra o creştere a interesului SUA pentru românii din emigraţie, pe fondul desfiinţării la București a Oficiului American de Informaţii, considerat de sovietici un „butoi de pulbere ce putea declanşa oricând o revoluţie anticomunistă în România”. Comuniștii înscenaseră procese funcționarilor și ofițerilor OAI, care era prezentat ca o „instituţie odioasă de spionaj şi terorism” menită să oprească „cursul României spre democraţie şi progres.”

În acest context începea recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria și Iugoslavia de către Oficiul de Coordonare Politică. OPC fusese înființat în 1948, fiind finanţat din fondurile planului Marshall, și avea să devină curând o ramură de contraspionaj a CIA. La înființarea OPC contribuise decisiv Frank Wisner, care devenise și conducătorul acestuia.

Frank Wisner fusese şef al Biroului de Servicii Strategice (OSS) din România între 1944 și 1948. Era un bun cunoscător al realităţilor acestei părţi a Europei. El infiltrase agenți OSS în Partidul Comunist Român, obținând informații despre proiectele sovieticilor de ocupare a întregii Europe.

Unii oficiali americani aveau să- reproșeze lui Wisner o atitudine antisovietică excesivă în perioada de început a războiului rece.

Dar tocmai atitudinea sa anticomunistă determinase autorităţile americane să înfiinţeze OPC.

Mircea Ioanițu, Regele Mihai și Frank Wisner

Inițial, OPC avusese misiunea recrutării unor elemente din taberele de refugiaţi de pe teritoriul  Germaniei, Austriei şi Iugoslaviei, în perspectiva creării unor reţele de agenţi ai serviciilor secrete americane, franceze şi engleze în ţările blocului sovietic.

Wisner însă dorea să imprime OPC-ului un pronunţat profil de propagandă și război economic mergând până la sabotaj, subversiune împotriva statelor ostile şi mai ales asistență acordată grupărilor clandestine de rezistenţă.

Practic, Wisner, care devenise unul dintre cele mai influente personaje ale noului CIA, își propunea constituirea din rândurile refugiaților Europei de Est a unei coloane a V-a antisovietice, alcătuite din formațiuni paramilitare subversive, implantate în țările ocupate de URSS.

Numele de cod al operaţiunii a fost “Bloodstone“ (Piatra sângelui), aluzie la o legendă conform căreia piatra pe care s-a scurs sângele lui Hristos în timpul crucificării poate conferi invizibilitate celui ce o deține.

În acei ani, statele occidentale care fuseseră în război aliatele Uniunii Sovietice, se reorientau pe linia unei ample defensive anticomuniste menite să apere civilizaţia europeană.

Occidentalii conştientizau pericolul pe care îl exercitau asupra Europei libere diviziile sovietice staţionate pe Oder, în vreme ce NKVD furniza neîncetat instabilitate și subversiune în Franța, Italia, dar și în Grecia, unde gherile comuniste continuau să lupte în munți.

Cancelariile occidentale constatau că stabilirea unui modus vivendi cu blocul sovietic era o utopie ce putea fi scump plătită de restul popoarelor Europei.

Vorbim, așadar de o reconsiderare a politicii externe a administraţiei Roosevelt, ale cărei efecte dezastruoase aveau să fie simțite în perioada paraşutărilor, când cârtiţele KGB infiltrate în serviciile speciale engleze şi americane – în mod special rețeaua lui Kim Philby – aveau să transmită Moscovei informaţii importante despre aceste operațiuni.

În  acest context, măsurile draconice luate de administraţia Truman împotriva comuniştilor din SUA ori vânătoarea de bolșevici a senatorului Joe McCarthy, s-au dovedit perfect întemeiate.

Cum decurgeau parașutările

Refugiații recrutați în cadrul operațiunilor erau antrenați în zona franceză de ocupaţie a Germaniei – la Issny, Biberach, Lindau, şi respectiv în Franţa (Longjoumeau, Montfermeil, Andilly si Chevilly la Rue). După stagiu, voluntarii erau transportați cu avioane militare în Grecia.

De aici, un alt avion survola teritoriul Bulgariei, unde lua direcția Est, zburând la foarte mică altitudine, sub 100 m, deasupra Mãrii Negre, pentru a nu apărea pe radarele bulgărești și românești. Avionul făcea apoi o curbă de 180 de grade, zburând tot la rasul apei, apoi survola la mică înălțime Dobrogea și Câmpia Română.

Doar în apropiere de locul paraşutării era nevoit să ia înălțime, până la cel puțin 300 m. În acel moment avionul apărea pe radarele românești, lucru care se întâmpla și în situațiile când trebuia să treacă Carpații (unele lansări s-au făcut în Transilvania). Aceasta mărea enorm riscul operaţiunii.

Pentru a nu fi interceptat de aviaţia de vânătoare comunistă, pilotul nu mai avea timp să caute cu precizie locul de paraşutare.

În plus, fiind noapte sau vreme nefavorabilă, recunoașterea locului era cu atât mai dificilă.

Așa se explică de ce majoritatea parașutărilor s-au făcut departe de coordonatele stabilite.

De ce legionarii?

Dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din vestul Europei, serviciile secrete occidentale estimau între 20.000 și 50.000 numărul românilor dispuși să lupte împotriva comunismului.

Problema era că majoritatea acestora nu dispuneau de o experiență militară sau de aptitudini adecvate acestui gen de misiuni.

Reprezentanții partidelor istorice din exil nu au putut furniza elemente corespunzătoare acestui proiect.

De aceea, CIA a fost nevoită să se orienteze spre destul de numeroasa comunitate legionară din exil.  Dintr-un interviu realizat de Liviu Vălenaş cu Mircea Dimitriu, aflăm că după ce Tribunalul de la Nurnberg nu a încadrat mişcarea legionară în rândul formaţiunilor fasciste/naziste, serviciile secrete americane, franceze şi, mai puţin, engleze, au început colaborarea cu structurile legionare pentru a recruta persoane hotărâte sa fie trimise în România ocupată.

Aceștia s-au declarat dispuși imediat să pornească în astfel de misiuni. Unii dintre ei aveau deja experiența unor acțiuni similare, fiind instruiți de Germania nazistă în tehnici de gherilă și parașutați în România ocupată de sovietici în 1944-1945.

În necesitatea combaterii comunismului, CIA a văzut o oportunitate în experiența lor paramilitară, în buna lor organizare și solidaritate, dar mai ales în anticomunismul lor radical.

Proiectul fiind subordonat direct președinților Truman și Auriol, este de la sine înțeles că aceștia au fost la curent cu participarea legionarilor și au aprobat-o.

De asemenea, a existat și aprobarea Comitetului Național Român și a Regelui Mihai personal.

Legionarii aveau să fie deosebit de apreciați în acest context, ei înțelegând uriașa oportunitate ca autoritățile occidentale să-și îmbunătățească percepția cu privire la mișcarea lor.

Liderii legionari au acceptat oferta americană și, în consecință, au ajuns să joace un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.

În costisitorul proiect au fost selectați 100 de voluntari, 50 dintre ei urmând să fie parașutați în interiorul țării, în timp ce alți 50 urmau să îi susțină din exterior.

Hotărârea occidentalilor de a pregăti voluntari din emigraţie pentru trimiterea lor în România a fost influenţată decisiv de informaţiile obţinute de Foreign Office, informaţii conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau faptul că rezistenţii beneficiază de sprijinul ţăranilor. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în rezistenţă sau de 60.000 după cum susţineau liderii rezistenţei. Oficiul pentru Coordonare Politică începe recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria, Iugoslavia.

Pregătirea voluntarilor s-a realizat la Isny, Biberach, Lindau (în Germania), Longjoumeau, Montfermeil, Andilly, Chevilly la Rue (în Franţa). Centrele de instrucţie, finanţarea şi o parte a instructorilor erau în sarcina franco-americanilor. Alţi instructori erau desemnaţi de liderii legionari. Instrucţia consta în: însuşirea telegrafiei Morse, deprinderea de confecţionare a legitimaţiilor şi actelor de identitate false ( cu un chibrit şi tuş cel în cauză trebuia să poată confecţiona orice ştampilă), folosirea armei pentru apărare, identificarea locului de paraşutare, cunoaşterea amănunţită a acestuia şi interpretarea hărţilor militare.
În timpul instruirii s-au făcut cel puţin 10 salturi cu paraşuta. Se parcurgeau 20 de kilometri pe timp de noapte pentru perfecţionarea orientării în teren. S-au confecţionat aparate de emisie-recepţie de mici dimensiuni;(https://www.marturisitorii.ro).

Echipele sacrificiului

Prima echipă, ai cărei membri nu au fost legionari, parașutată în noaptea de 18/19 octombrie 1951, în zona Munților Făgărașului a fost alcătuită din: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm și Ilie Puiu s-au dovedit o pradă ușoară pentru Securitate, vădind carențe de instrucție.

Guvernul comunist va trimite SUA o notă de protest, acuzând ingerințe în problemele interne ale României și faptul că agenții fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”.

Cu excepția unuia din ei, care apucase să folosească fiola cu cianură, membrii echipei aveau să fie judecați și executați la sfârșitul lui 1951.

Tot în 1951, în noiembrie, a fost parașutată lângă Agnita echipa numită “Jaques”, formată din Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan. Aceștia se vor menține aproape doi ani, transmițând informații în vest, făcând legătura cu rețele clandestine de anticomuniști.

În noaptea de 1/2 octombrie 1952, undeva în zona Calafatului, a fost parașutată echipa cu numele de cod „Robert”, alcătuită din Mircea Popovici și Alexandru Tănase.

Împreună cu cei din echipa Jaques, vor răspândi mii de manifeste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la București, din vara lui 1953.

Echipa “Pascal”, compusă din Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, a fost lansată la 1 iulie 1953, în Munții Apuseni.

Capturați de Securitate, aceștia vor ceda și vor accepta să transmită în Occident informațiile montate de comuniști, devenind agenți dubli. Ei nu au fost condamnați și au trăit în continuare în România comunistă cu identități false.

Tot în iulie 1953, în pădurile dintre județele Satu Mare și Sălaj au fost parașutați Sabin Mare – fost ofițer în Armata Regală a României, Ilie Rada și Gavril Pop, în cadrul echipei “Fiii Patriei”.

Sabin Mare avusese legături cu Ion Gavrilă Ogoranu, al cărui grup de rezistență îl aprovizionase  cu arme și informații, înainte de a fugi din țară. Ajuns în vest, el informase pe americani despre rezistența din munți.

Revenit în țară, el a eșuat în recontactarea partizanilor din Făgăraș, deoarece oamenii de legătură din sate fuseseră deja arestați.

Sabin Mare avea să cadă în luptă cu Securitatea, în timp ce Gavrilă Pop avea să fie capturat.

Ilie Rada a fost singurul parașutat despre care se știe că a reușit să se întoarcă în Occident pe cale terestră (probabil prin Iugoslavia), fiind verificat îndelung de CIA pentru a nu fi devenit agent dublu.

După 1990, el va accepta să fie intervievat de Radio România Actualități.

Un alt agent a fost Toma Bebi, capturat de Securitate chiar la aterizare. Și acesta va colabora cu Securitatea, până la prinderea celorlalți camarazi ai săi. El nu va fi condamnat la moarte, dar va fi închis până la grațierea generală din 1964.

În octombrie 1953, comuniștii organizează un proces în care vor fi judecați 13 luptători: 7 parașutiști și 6 gazde și susținători locali ai acestora.

Există stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în care Gheorghe Gheorghiu Dej dispune ca pedeapsa celor 13 în proces să fie condamnarea la moarte.

Ei au fost executați la 31 octombrie 1953, la Fortul 13 Jilava.

În felul acesta, liderul comunist dorea să lovească în americani, acuzându-i de metode teroriste de acțiune împotriva României comuniste.

Pe lângă aceștia, au fost condamnați la ani grei de închisoare zeci de oameni, rude, familii, prieteni și susținători ai luptătorilor parașutați. Mulți dintre ei aveau să sfârșească în detenție, ca urmare a condițiilor de exterminare din închisorile politice.

În dosarul 2568/1953 sunt judecaţi cei care îi ajutaseră pe Mircea Popovici şi Alexandru Tănase. Facem precizarea că anchetele au cuprins aproape o sută de oameni.

În lotul „Vlăduleni” au fost inculpaţi câteva zeci de oameni. Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

Prin sentinţa 1371/28 noiembrie 1953 sunt condamnaţi pentru crima de favorizarea infractorului la trădarea de patrie, infracţiune prevăzută şi pedepsită de articolele 157 şi 25 punctul 6 Cod penal, coroborate cu articolele 6 aliniatul 1,4 şi 7 din Decretul 199/1950 şi articolele 304 şi 463 Codul de justiţie militară, următorii: Ularu Nicolae – 10 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii personale , Corlan Constanţa, 10 ani închisoare, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, Popovici Gh. Filimon, 12 ani închisoare, 10 ani degradare civică, confiscarea averii personale, Popovici Paraschiva, 7 ani închisoare, Popovici Gheorghe, 5 ani închisoare, Stetin Octav, 8 ani închisoare , Ularu Ana, 7 ani închisoare, Sever Ularu, 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii personale.

Elena Ularu a fost condamnată la 1 an închisoare corecţionară pentru infracţiunea de omisiunea denunţării, infracţiune prevăzută şi sancţionată de articolele 6 aliniatul ultim, 1 şi 7 din Decretul 199/1950 combinate cu articolul 157 Cod Penal şi articolele 304 şi 463 din Codul Justiţiei Militare (https://www.marturisitorii.ro/2016/10/31/cei-13-parasutisti-impuscati-la-fortul-13-pe-31-octombrie-1953-colaborarea-cia-si-nato-cu-miscarea-legionara-zadarnicita-de-cartitele-kgb-din-mi6-balada-celor-treisprezece) .

Au existat presupuneri cu privire la faptul că executarea parașutiștilor ar fi fost impusă de sovietici, care oricum exercitau un cvasicontrol asupra României comuniste, ca un răspuns la decizia administrației SUA de a îi executa de soții Rosenberg, dovediți ca spioni în favoarea URSS, căreia îi furnizaseră inestimabile informații tehnice din programul nuclear american.

Trădări și ingratitudine

În 1954, proiectul de parașutare a unor agenți în statele ocupate de sovietici avea să fie abandonat, în ciuda resurselor logistice colosale investite în el. Apariția unor modalități mult mai eficiente de obținere a informațiilor, precum și reorientarea politicii externe americane față de URSS, inițiată de președintele Eisenhower, prin adoptarea principiului status-quo-ului și coexistenței pașnice pe glob a două sisteme politice diferite, au fost determinante în această decizie.

În general, se va înregistra un recul al activităților anticomuniste și antisovietice americane îndreptate spre Europa de Est, context în care Frank Wisner va suporta o pierdere de poziție în favoarea mai versatilului Allen Dulles, devenit între timp director al CIA.

Lipsa unor reacții adecvate din partea SUA față de reprimarea brutală de către sovietici a Revoluției din Ungaria, în 1956, avea să-i certifice lui Frank Wisner faptul că Europa de Est era definitiv abandonată.

Se simțea vinovat că, prin Radio Europa Liberă, încurajase acțiunile insurgenților maghiari, pe care-i făcuse să creadă că America îi va susține.

Conștientizând că mii de agenți din rețelele lăsate de el în România, Ungaria și în Balcani aveau să fie măcelăriți de comuniști, el avea să sufere o profundă depresie psihică în acel an. Peste câțiva ani avea să se pensioneze și în 1965 se va sinucide.

În România, toți cei condmanați în loturile aferente procesului parașutiștilor din 1953 vor executa pedespe grele cu închisoarea, iar o bună parte vor muri în temnițe.

Iubita luptătorului Ion Samoilă, Maria Muscalu, nu își va mai revedea ani la rând fetița născută înaintea arestării.

După căderea comunismului, susținătorii eroilor parașutați și rudele acestora nu vor primi nici un fel de atenție din partea statului român sau Ambasadei SUA.

Au beneficiat doar de indemnizațiile aferente Decretului-lege 118/1990 oferite de altfel tuturor deținuților politici, dar nu a existat nici un gest de considerație sau de onorare a contribuției și suferinței lor.

Mai mult de un deceniu după 1989, dosarele Securității referitoare la acest episod au continuat să fie secretizate.

Doar Ileana Samoilă și ulterior, din 2010, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, au comemorat public acești oameni care au renunțat la viața tihnită din Occident, întorcându-se să lupte pentru eliberarea țării lor.

ADDENDA:

SENTINȚA

În procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american.

La 12 Octombrie Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a pronuntat sentinta în procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american pe teritoriul tarii noastre, pentru a desfasura actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitate subversiva împotriva Republicii Populare Române.

Pe baza dosarelor de cercetari, a interogatoriilor acuzatiilor, a depozitiilor martorilor, a corpurilor delicte, a rechizitoriului procurorului si a sustinerii apararii, completul de judecata a stabilit urmatoarele: Acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Bebi Toma au fost recrutati si instruiti de serviciul de spionaj american, dotati cu armament, munitii, aparate de radio emisie – receptie, substante explozive si otravitoare, cifruri, documente false, sume de bani, si parasutati din avioane americane pe teritoriul Republicii Populare Române cu scopul de a savârsi actiuni criminale de spionaj, teroare si diversiune si de a desfasura o activitate subversiva împotriva independentei nationale si a orânduirii de stat a Republicii Populare Române.

Acuzatul Tolan Ion, recrutat si instruit de catre serviciul de spionaj, a fost strecurat în mod clandestin pe teritoriul Republicii Populare Române cu aceleasi misiuni criminale. Ajunsi pe teritoriul tarii, acuzatii au trecut la executarea acestor misiuni, pâna la descoperirea si arestarea lor de catre organele de stat. 2.

Acuzatii Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Ion Iuhasz si Ion Cosma au adapostit pe spionii si teroristii parasutati de serviciul de spionaj american, le-au dat sprijin activ în desfasurarea activitatii lor criminale, le-au înlesnit legaturi cu alte elemente criminale si le-au dat informatii din diferite domenii de activitate, cu scopul de a fi transmise serviciului de spionaj american.

Stabilind ca faptele mai sus aratate sunt deplin dovedite, Tribunalul a pronuntat sentinta prin care: Au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru crima de tradare de patrie: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion.

De asemenea au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru complicitate la crima de tradare de patrie: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhasz Ion si Cosma Ion.

Au mai fost condamnati pentru crima de tradare de patrie: Bebi Toma la 3 ani temnita grea si confiscarea totala a averii, acordându-i-se circumstante atenuante pentru ca s-a prezentat organelor de stat dupa parasutare, a predat toate obiectele si materialele cu care fusese înzestrat înaintea parasutarii si a marturisit misiunile de spionaj, diversiune si teroare pe care le-a primit înainte de parasutare; Stetin Elena, pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 25 ani munca silnica, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante pentru ca a marturisit la primele cercetari faptele savârsite de ea si a ajutat cercetarile; Popovici Alexandru pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 20 ani temnita grea, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante.

Oamenii muncii au primit cu profunda satisfactie dreapta sentinta a Tribunalului Militar.

“Scinteia”, Marți, 13 Octombrie 1953