De ce a renunțat contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, la cetăţenia maghiară, în favoarea celei române?

 

 

 

              1919.Foto: Armata română în fața Parlamentului din Budapesta 

 

 

 

 

 

  „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacție de populația ungară”. Satisfacție datorată, desigur, căderii regimului comunist.

 

6 august 1919 : Raportul lui Frank Rattigan, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii la București, către Foreign Office.

 

 

Cum a renunţat contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, la cetăţenia maghiară, în favoarea celei române.

 

În această vară s-au împlinit 131 de ani de când Principatul Bulgariei a cerut unirea cu Regatul României. De asemenea, anul acesta se împlinesc 99 de ani de când Ungaria a cerut şi ea să fie condusă de Casa Regală a României.

Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat, România ar fi avut acum un teritoriu aproape la fel de mare ca şi cel stăpânit cândva de Burebista.

În 1877 România a pornit, alături de Rusia, un război împotriva Imperiului Otoman. Luptele s-au dus pe actualul teritoriu al Bulgariei. Înfrângerea Turciei otomane a avut drept rezultat Independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Principatului Autonom al Bulgariei.

S-a vorbit foarte puţin despre faptul că, după câţiva ani, bulgarii au venit cu o propunere ieşită din comun: în iunie 1886 ei au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii Româno-Bulgare şi crearea unei armate comune.
Între 1886-1887 a fost pregătită în detaliu Unirea României şi Bulgariei sub sceptrul lui Carol I, unire susţinută puternic de Germania.

 Acest proiect urmărea, printre altele, eliminarea influenţei ruseşti din Balcani.

 Tocmai de aceea Rusia a ameninţat imediat România şi Bulgaria cu ocupaţia militară, dacă nu renunţă la ideea Confederaţiei. Pentru a evita un război cu Imperiul Ţarist, cel două state  au abandonat proiectul, în 15 iunie 1887.

Grofii maghiari i-au propus lui Ferdinand I să fie rege şi la Bucureşti şi la Budapesta

În 1916 România a intrat în unul din cele mai sângeroase conflagraţii ale omenirii, primul război mondial, ca aliată a Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Rusiei împotriva Puterilor Centrale, adică Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia.

Obiectivele Regatului României erau unirea cu Ardealul. În august 1916 armata română a trecut munţii şi a învins în câteva lupte trupele austro-ungare.

Atunci a trebuit să intervină Germania pentru a schimba raportul de forţe în Transilvania.

Concomitent, trupe germano-bulgaro-turce au atacat Regatul României dinspre sud. În aceste condiţii,  a fost respins atacul românilor asupra Ardealului, iar trupele Puterilor Centrale au înaintat şi au ocupat Bucureştiul.

Armata română şi topate oficialităţile statului s-au retras în Moldova, Iaşiul devenind capitala Regatului.  În 1917, aliatul principal al românilor, Rusia ţaristă, a renunţat la luptă din cauza războiului civil declanşat de bolşevici pe tot teritoriul rusesc. În urma acestui război civil s-a născut Uniunea Sovietică.

Deşi situaţia era disperată pentru români, campaniile germane din 1917 nu au putut sparge frontul din Moldova, în celebrele bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, iar în mai 1918 germanii propun o pace, prin care se promite României unirea cu Basarabia, în schimbul demobilizării armatei.

A urmat un respiro de câteva luni, după care, în octombrie 1918, România a reluat de una singură atacul asupra coaliţiei germano-austriaco-ungaro-bulgare, pe fondul victoriilor repurtate de francezi pe frontul de vest împotriva Germaniei şi au reuşit să ia sub control întregul spaţiu dintre Nistru şi Tisa (Vorba lui Mihai Eminescu).

 

Controlul românesc  a durat patru luni

 

Între timp, comuniştii puseseră stăpânire pe Rusia. Mai mult, oamenii lui Lenin au reuşit să instaleze un guvern bolşevic şi la Budapesta, condus de Bela Kun. În primăvara anului 1919 comuniştii unguri au strâns o armată şi au încercat să contraatace în Ardeal, în timp ce o armată comunistă din Ucraina a trecut Nistrul şi a încercat să invadeze Basarabia.

Românii au respins atacurile şi, pentru a fi sigură de linişte dinspre Vest, în iunie 1919 au trecut Tisa şi au ocupat Ungaria. 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 4 august trupele româneşti au ocupat Budapesta, fără luptă. După cum se vede din fotografiile de epocă, ostaşii români, foarte relaxaţi, erau mereu înconjuraţi de o populaţie mai mult curioasă decât speriată în Budapesta.

Trupele noastre s-au retras după patru luni, conform înţelegerilor internaţionale, după ce au fost sigure că marile puteri ale lumii recunosc drepturile României asupra Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei.

În acest context, în1919 Ungaria se afla în ipostaza unui stat învins în primul război mondial, izolat din punct de vedere politic, cu economia ruinată şi cu teritoriul redus la o treime din cât avea înainte de război.

Elita politică maghiară, în special reprezentanţii ei de dreapta şi extremă dreaptă, a încercat în acel moment o apropiere între Ungaria şi România.

Astfel, timp de 7 ani, între 1919 şi 1926, ungurii au cerut cu insistenţă unirea dinastică a celor două ţări sub un singur rege aparţinând Casei Regale a României, fie Ferdinand I, fie Carol al II-lea.

Adică tot o manorhie dualistă, cum fusese Austro-Ungaria, în care locul Austriei să fie luat de România. Cei mai înfocaţi suţinători ai acestei idei au fost conţii Bethlen, Banffy, Teleki şi amiralul ultranaţionalist Miklos Horthy.

S-a mers până acolo încât contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, a renunţat la cetăţenia maghiară în favoarea celei române şi a negociat timp de două săptămâni împreună cu Regele Ferdinand, la Sinaia, detaliile acestei uniri.

Ferdinand era încântat de idee, dar opoziţia liberalilor lui Ion I. C. Brătianu, care se temeau că maghiarii vor primi rol preponderent în noul stat, a dus la eşuarea tratativelor.
(Detalii în volumele ”Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, de Titu Maiorescu, şi ”România şi Tripla Alianţă”, de Şerban Rădulescu Zoner şi G. Cazan)

Surse:

https://www.buletindecarei.ro/2019/03/cum-a-renuntat-contele-miklos-banffy-fost-ministru-de-externe-al-ungariei-la-cetatenia-maghiara-in-favoarea-celei-romane.html

 

Golea Sorin – uzp.org.ro

https://glasul.info/ cum-a-renuntat-contele-miklos-banffy-la-cetatenia-maghiara

Întoarcerea administraţiei româneşti la Cluj.Legea nr. 260, din 3 aprilie 1945

Întoarcerea administraţiei româneşti la Cluj.Semnele comunizării (1944 – 1945)

 

 

În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei de Nord a fost cedată Ungariei, centrul universitar Cluj a trebuit să se mute la Sibiu, deoarece oraşul de la „poalele Feleacului” căzuse, la insistenţele Italiei, dincolo de graniţa românească, sub ocupaţia horthystă.

Această mutare s a făcut printr un ordin semnat de ministrul educaţiei naţionale, D. Caracostea, în 2 septembrie 1940. Astfel, patru ani de zile corpul academic clujean a încercat să menţină profesionalismul şi exigenţa didactică care a făcut renumită „Universitatea Regele Ferdinand I”.

După actul de la 23 august 1944, când la chemarea Regelui, Armata Română a întors armele împotriva fostului aliat Germania hitleristă, statu quo-ul Transilvaniei de Nord era incert.

Acest fapt se evidenţia chiar din textul Convenţiei de Armistiţiu semnată cu URSS la 12 septembrie 1944. Guvernul Român avea dreptul să restabilească administraţia civilă pe întreg teritoriu al ţării, cu excepţia unui teritoriu de 50 100 Km de la linia frontului.

 La art. 19 Convenţia prevedea: „Guvernele Aliate socotesc hotărârile Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nule şi neavenite şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin tratatul de Pace”.

Prin acest mod echivoc de redactare rămânea problema Transilvaniei deschisă pentru scenarii viitoare.
Încă de la primele şedinţe de guvern, la iniţiativa şi presiunile lui Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ se propunea înfiinţarea unui Comisariat al Guvernului cu puteri lărgite în vederea administrării teritoriilor româneşti din Transilvania de Nord, în curs de eliberarea de către armatele române şi sovietice.

Astfel, se promulgă Legea nr. 487, la 10 octombrie 1944, care decretează înfiinţarea Comisariatului pentru Administrarea Transilvaniei Eliberate, care urma să reprezinte autoritatea Guvernului Român în teritoriile eliberate şi să apere interesele populaţiei în această regiune.

În fruntea instituţiei este numit un înalt comisar care avea rangul şi retribuţia unui ministru, precum şi răspundere ministerială. Tot în acea zi se promulgă Decretul nr. 1839 prin care Dr. Ionel Pop, fost secretar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 şi lider marcant al PNŢ a fost numit în funcţia de Înalt Comisar al Comisariatului pentru Administrarea Transilvaniei Eliberate. Datorită opoziţiei Comisiei Aliate de Control ce funcţiona sub egida URSS acest comisariat nu a avut o putere executivă, ci mai degrabă una de informare a guvernului despre situaţia din Transilvania de Nord.

Sediul acestui comisariat a vegetat la Bucureşti nefiind permis stabilirea sediului la Cluj. Între timp, comuniştii maghiari şi români din Ardealul de Nord se repoziţionează, conform evenimentelor politice şi militare.

 În cadrul conferinţei MADOSZ de la Braşov din 16 octombrie 1944 s-a hotărât înfiinţarea Uniunii Populare Maghiare din România, sub conducerea preşedintelui interiman Kurkó Gyórfás.

Pe de altă aprte, PCR din Cluj, în frunte cu Nicolae Goldberger şi tânărul Teofil Vescan anunţă pe 22 octombrie 1944 că organele Partidului Comunist din Transilvania de Nord s au unit cu PCR.

Era clar că existau divergenţe între comuniştii maghiari şi cei români privind statutul, încă incert, al Transilvaniei de Nord. Administraţia din Transilvania de Nord, începând cu 24 octombrie 1944, a fost controlată de Înaltul Comandament Aliat, în fapt de către Armata Sovietică.

Aceasta controla regiunea prin Comitetul Executiv pentru Nordul Ardealului al FND în vederea comunizării, condus de Teofil T. Vescan, ca preşedinte, Jordaky Lajos, copreşedinte, Tudor Bugnariu, Bruder Francisc, Demeter János, Nicolae Goldberger, membri, ca şi comitetele judeţene ale FND, până la data de 13 martie 1945.

Comisariatul de la Bucureşti a fost desfiinţat prin demisia d lui dr. Ionel Pop la 6 martie 1945, când s a instalat Guvernul pro comunist Dr. Petru Groza. Acest comisariat a numit prefecţi fără putere executivă având mai mult un rol social.

Instaurarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord s a făcut la cererea guvernului român, cu acordul personal al generalismului Stalin, ca o recunoaştere de către acesta a faptului că în România s a instalat la 6 martie 1945 un guvern „democrat“ şi „prieten“ ruşilor.

Prin instaurarea administraţiei româneşti şi instaurarea guvernului Groza, Înaltul Comisar Ionel Pop şi a dat demisia, iar această instituţie a Comisariatului Român pentru Administrarea Transilvaniei eliberate şi a încetat activitatea.
Prin Legea nr. 260, din 3 aprilie 1945, legislaţia României s a extins asupra întregului teritoriu al Transilvaniei de Nord.

Imediat după instalarea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord, Gheorghiu Dej se lăuda în faţa activului central al PCR că e o izbândă a comuniştilor, a poporului român, „mărinimos ajutat de Marea Uniune Sovietică“.

 

Ionuţ Ţene 


http://www.napocanews.ro/