COMUNISMUL…

Foto: Statuie a lui Lenin, „antihristul”, fondatorul Uniunii Sovietice. Lenin este cel care a implementat comunismul şi teroarea ca instrument de stat în Rusia, cauzând moartea a milioane de persoane. Muzeul de Istorie Europeană de la Bruxelles. (HERWIG VERGULT / AFP / Getty Images)

Istoria comunismului

De ce comunismul şi nu alte epoci din istoria umanităţii, de ce mulţi dintre noi nu pot uita coşmarul prin care am trecut până acum douăzeci de ani?

De atunci, unii se prefac că au uitat, alţii chiar au uitat, şi destul de mulţi, aşa-zişii ”nostalgici”, îl regretă!

Cum pot fi uitate toate crimele şi teroarea, procesele şi execuţiile, închisorile şi lagărele de muncă, deportările, frigul şi foamea, toate umilinţele, cum pot fi uitate prostia, incultura, răutatea şi aroganţa torţionarilor şi activiştilor de partid?

Aceste rânduri ar putea fi şi o formă de catharsis pentru cei care vor să se lepede de mentalităţile comuniste şi încă nu reuşesc, căci molima aceasta, comunismul, este extrem de primejdioasă, chiar mortală, scrie https://epochtimes-romania.com/istoria-comunismului.

Când oare va fi creat miraculosul vaccin împotriva ei?

Măcar de n-am uita!

În acest sens, poeta Ana Blandiana, preşedinta Academiei Civice, a rostit cândva această memorabilă frază: ”Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiţie”.

1. Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.

Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii….

2. Autorizarea crimelor

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.

Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!…

3. Teroriştii, la putere

Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era grav bolnavă. Ţarul Nikolai al II-lea era un om slab, speriat de reforme şi, prost sfătuit, violent cu disidenţii şi cu manifestanţii împotriva regimului său. Colac peste pupăză, în ultimii ani ai Imperiului Ţarist, la curte se aciuise şi celebrul şi ciudatul Rasputin, urât atât de aristocraţi şi de intelectuali cât şi de poporul simplu.

Rusia nu se bucurase niciodată de democraţie. Fusese ultima ţară europeană care abolise iobăgia. Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia adoptase ideile marxiste, dar în rândurile sale existau mai multe curente, cele mai cunoscute fiind ale menşevicilor şi bolşevicilor….

4. Paranoia, ca formă de guvernământ

Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.

Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist…

5. Şleahtă de psihopaţi

Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.

Dzerjinski a intrat în Partidul Social-Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori…

6. Zdrobirea elitelor

”Rusia scăldată în sânge” este titlul sugestiv al unui roman celebru, scris de Artiom Vesiolîi, despre Revoluţia Bolşevică din 1917 şi războiul civil care i-a urmat. Grăitor titlu pentru acel răstimp! Cum se ştie, Rusia a dat lumii mari scriitori, dar, ciudat, indiferent de opiniile lor politice, prea puţini au emigrat în vremurile acelea de restrişte.

Unii, printre care şi Aleksei Tolstoi, nu au rezistat în Occident şi, de dorul patriei lor înfuntând orice risc, s-au întors în Uniunea Sovietică. Alţii, dintre cei rămaşi, ca Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski, aşteptaseră Revoluţia, punându-se imediat în slujba comunismului…

7. România populară şi socialistă

Cu o autoironie sinucigaşă sau din prostie fudulă, unii conaţionali, inclusiv intelectuali (?), îşi persiflează propriul popor, atribuindu-i toate metehnele din lume, printre care laşitatea şi trădarea, prima fiind deja fixată în celebra formulă ”mămăliga nu explodează”, iar a doua trimiţând deseori la întoarcerea armelor împotriva nemţilor, la 23 august 1944.

Memorialul Victimelor şi Represiunii Comunismului de la Sighet

Că ”mămăliga chiar explodează” s-a văzut de multe ori în istoria noastră, ultima dată în Decembrie 1989. Cât despre aşa-zisa ”trădare” din 1944, se spun baliverne, fiindcă, la fel ca în primul război mondial, tot aşa şi în al doilea, România avea de recuperat teritorii şi de la Răsărit şi de la Apus şi pe primul loc trebuia pus interesul naţional, mai presus de aliaţii vremelnici, care-şi aveau propriile lor interese…

8. Dincolo de saluturile tovărăşeşti

La prima vedere, relaţiile dintre U.R.S.S. şi ţările ”frăţeşti”, ca şi între acestea din urmă, păreau ideale. În anii ’50, în România erau plasate peste tot lozinci pe care scria: ”Trăiască lagărul de nezdruncinat al socialismului”. În realitate, fiecare dintre ţările căzute în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice avea problemele ei, nu doar ideologice.

Astfel, Stalin smulsese teritorii din România, Polonia şi Cehoslovacia, luase ţările baltice cu totul, proclamase zona ocupată din Germania Republică Democrată şi impusese tuturor vecinilor vestici ai Rusiei comunismul, cu excepţia Finlandei, din care însă smulsese Karelia. În acest sens, Republica Populară Română avea şi ea propriile ei probleme de rezolvat…

9. Deocamdată, tot în Europa de Est

Ce s-o fi distrat Stalin, în nebunia lui, în timpul procesului de la Nürnberg, când căpeteniile naziste învinse erau acuzate de masacre, judecate şi executate! El era în tabăra învingătorilor! Ce proces i-ar fi trebuit şi lui, la Varşovia sau la Bucureşti! Dar, pe vremea aceea, masacrul de la Katyn le fusese atribuit tot nemţilor.

Satul Katyn este situat la 20 km Vest de oraşul Smolensk din Rusia. Acolo au fost executaţi aproximativ 22.500 de cetăţeni polonezi, în primăvara anului 1940. Cei mai mulţi dintre cei asasinaţi erau ofiţeri, dar şi civili, capturaţi ca prizonieri în timpul războiului polonez de apărare din 1939…

10. Educaţia, cultura şi ştiinţa

Imediat după instaurarea comunismului în Europa de Est, educaţia, cultura, arta şi ştiinţa au suferit o grea lovitură, toate fiind adaptate după sistemul sovietic. S-a ales praful de toată înflorirea culturală şi ştiinţifică a României interbelice.

Academia Română a fost distrusă prin eliminarea a 20 de membri titulari şi a 50 de membrii corespondenţi. Liceele s-au transformat în ”şcoli medii”, examenul de bacalaureat a devenit ”de maturitate”, nota maximă era 5, după sistemul sovietic…

11.”O bombă atomică spirituală”

Viitorul monstru comunist, Mao Zedong, s-a născut la 26 decembrie 1893, într-o familie de ţărani chinezi. Devenind învăţător, a îmbrăţişat de tânăr ideile marxist-leniniste. Între anii 1927-1937 şi 1945-1949, a condus forţele comuniste în lupta dusă împotriva forţelor naţionaliste, străbătând întreaga Chină pentru a-şi recruta armata, acţiune numită ulterior de ideologia oficială ”Marşul cel Lung”.

În acel răstimp, Mao s-a debarasat de tovarăşii din Partidul Comunist Chinez şi Armata Roşie pe care îi suspecta că îi ameninţă poziţia de lider, acuzându-i de oportunism şi că sunt chiaburi; a pornit o serie de suspendări sistematice printre aceştia, aplicându-le şi înfiorătoare torturi…

12. Molima roşie

Cercetătorii încă nu au explicat convingător cum a reuşit comunismul să molipsească atâţia indivizi, dintre care unii au ajuns la conducerea ţărilor lor, toţi cu apucături de călăi. Cert e că pe nicăieri nu a fost vreun ”comunism cu faţă umană”, această nebunie lăsând în urmă milioane şi milioane de morţi, deţinuţi cu viaţa sfărâmată, ură, corupţie şi sărăcie.

A doua ţară după Uniunea Sovietică peste care s-a abătut ”molima roşie” a fost Republica Populară Mongolă, proclamată astfel în anul 1924. Chiar din acel an, comuniştii ajunşi la putere s-au aliat fără rezerve cu URSS şi, adoptând pe dată metodele lui Stalin, au trecut la înlăturarea şi execuţia sumară a oamenilor politici care nu erau convinşi că alianţa cu marele vecin de la Nord este cea mai potrivită pentru ţara lor…

13. Aşteptând sfârşitul

Cu simţul de observaţie pe care l-a avut întotdeauna, folclorul nostru a surprins exact ce s-a întâmplat în România după evenimentele din Decembrie 1989:

„Comunismu’ n-o muritu,

Doar o ţâr’ s-o hodinitu”.

Ceea ce este foarte adevărat, căci, după cum se ştie, eşalonul doi al activiştilor de partid a preluat puterea în România, precum şi în alte ţări ex-comuniste.

Totuşi, privind retrospectiv, cine s-ar fi aşteptat, la începutul anilor ’80, că, măcar oficial, comunismul se va prăbuşi în Europa de Est, cine ar fi crezut că se va spulbera Uniunea Sovietică?…

Publicitate

Cum a coordonat NKVD-ul sovietic prin directive secrete destructurarea țărilor ocupate în Europa de Est. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența produc efecte până ân zilele noastre

Stalin și Lavrenti Beria, au elaborat Directivele NKVD pentru Europa de Est.

Distrugerea societății din țările ocupate a urmat modelul aplicat în URSS și a fost atât de temeinică, încăt foarte multe dintre „măsurile” implementate acum 70 de ani se regăsesc și acum în caracteristicile acestor state, constată https://colectionaruldeistorie.ro/manual-cum-se-destructureaza-un-stat.

Simpla lectură a celor 45 de puncte reprezintă un șoc în sine. Documentul s-a găsit mai întâi în Polonia, apoi în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Bulgaria – în mod oarecum ciudat, nu și în arhivele Securității din România, deși prevederile lui s-au aplicat, fără îndoială, și aici. Este datat 2 iunie 1947, are ștampila “strict secret”, a fost emis la Moscova de NKVD și reprezintă instrucțiunile după care s-au destructurat sistematic societățile țărilor ocupate în Europa de Est.

În primul rând, descoperim că absolut nimic din neajunsurile actuale ale societăților ex-comuniste, atât de asemănătoare între ele, nu a fost întâmplător.

Dezorganizarea societății, blocarea economiei, compromiterea tuturor reperelor morale și a valorilor tradiționale au fost programate și prevăzute meticulos.

De la promovarea incompetenților în funcții cheie până la perturbarea orarului pentru transportul în comun,

de la compromiterea oamenilor de valoare care refuză să devină agenți ai serviciilor secrete până la salariile de mizerie pentru funcționari,

de la eliminarea profesorilor buni până la subminarea micilor întreprinzători,

de la ruinarea țăranilor până la birocratizarea excesivă,

de la campaniile de denigrare a Bisericii până la lichidarea politicienilor din opoziție,

de la falsificarea istoriei până la înscenarea unor procese pentru delicte de drept comun liderilor incomozi,

de la ineficientizarea activității până la criza artificială în aprovizionarea cu alimente – totul a fost programat meticulos, scris și executat în baza unui manual.

Fiecare directivă are scopul ei, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Toate împreună urmăresc un singur scop: îngreunarea vieții oamenilor și preluarea controlului total asupra lor.

Textul este realmente un tratat cutremurător despre cum se subjugă o țară și un popor prin nimicirea nucleului de valori morale și umane care-l reprezință și îi dau consistență. Citindu-l, ne dăm seama că bunicii și străbunicii noștri n-au avut, de fapt, nicio șansă sub această pânză de păianjen aruncată peste ei.

Așa cum puteți vedea mai jos, directiva NKVD abordează toate domeniile importante. Fiecare rând, fiecare cuvânt are sensul și scopul lui.

Administrația, armata, educația, justiția, sănătatea, producția din fabrici, comerțul, agricultura, activitatea politică, sindicatele, transporturile, sistemul de canalizare, rezervele de apă ale orașelor – toate sunt piesele unui puzzle gigantic. Nicăieri nu se regăsește preocuparea spre a organiza viața astfel încât să le fie mai bine oamenilor. Din contră, unicul scop este acela de a îngreuna traiul populației, de a-l face mai nesigur, mai frustrant, mai ușor de controlat.

În administrație, criteriile de promovare erau apartenența la serviciile secrete, incompetența, lipsa de inițiativă – pentru ca instituțiile să devină ineficiente și să intre sub controlul ocult al Securității.

Funcționarii, medicii, judecătorii erau prost plătiți pentru a fi demotivați, coruptibili și dependenți de autorități.

La facultate erau favorizați inculții și impostorii vânători de diplome, și nu cei cu adevărat interesați să învețe – se realiza astfel distrugerea ierarhiei firești a valorilor, scăderea nivelului de competență al elitelor și bulversarea întregii societăți.

S-a urmărit eliminarea sistematică a tuturor reperelor valorice și morale: profesorii buni au fost eliminați din școli și înlocuiți cu cadre slab pregătite; oamenii de valoare compromiși; cei cu potențialul de a deveni lideri reperați și eliminați din timp, înainte să devină populari; organizațiile necontrolate de serviciile secrete – acuzate de extremism etc.

Activitatea în fabrici și uzine era deliberat ineficientă, iar orice îmbunătățire a producției era blocată. Invențiile menite să reducă volumul de muncă și consumul de materii prime nu erau puse în practică. Se avea grijă ca discuțiile și ședințele să fie întotdeauna inutile și să nu ajungă la nicio concluzie concretă.

Traiul de zi cu zi al oamenilor trebuia să fie cât mai nesigur și se ajungea la indicații de finețe care afectau psihicul întregii populații: se creau deliberat sincope în aprovizionarea cu alimente, iar transporturile nu trebuiau să fie punctuale. Poporul trăia astfel cu grija zilei de mâine. Un om obișnuit nu știa niciodată dacă mâine apucă o bucată de pâine, când vine autobuzul sau când ajunge cu trenul la destinație.

La punctul 24 al Directivelor se prevedea explicit ca transporturile să fie perturbate și nepunctuale. Oamenii nu știau niciodată când vine următorul tramvai și dacă vor avea loc în el. Scene precum cea de sus erau obișnuite în România comunistă. Punctul 24 al directivei s-a aplicat cu strictețe, în regimul comunist, de la emiterea ordinului și până la căderea regimului

Exemplele pot continua multă vreme.

Relativ la acest document, istoricul Marius Oprea scria într-un editorial apărut pe mediafax.ro, în 23 iunie 2020: „Destinate liderilor comuniști și elaborate de Lavrenti Beria, șeful poliției secrete sovietice și cel mai cunoscut călău comunist, al cărui nume e strâns legat de sovietizarea țărilor intrate în sfera de influență a Moscovei după cel de-Al Doilea Război Mondial, Directivele amintite au dus într-un ritm accelerat în aceste țări la distrugerea elitelor tradiționale, la dizolvarea valorilor naționale și destructurarea vieții economice, în final la instalarea regimului comunist al lui Stalin“.

România și Ungaria sunt singurele țări din Estul Europei unde aceste Directive emise de NKVD n-au fost încă scoase din arhivele serviciilor secrete comuniste

Citiți mai jos Directivele găsite prima oară în arhivele lui Boleslaw Bierut, agent NKVD și președinte al Poloniei după ocuparea țării de către Uniunea Sovietică. Actul poartă mențiunea “strict secret”, indicativul K-AA/CC113, indicatia NK/003/47, data 2 iunie 1947 și a fost redactat la Moscova de Lavrenti Beria, șeful NKVD (precursorul KGB).

Ulterior, actul a fost găsit și în arhivele altor servicii secrete din fostul lagăr comunist. Nu și în România, unde Securitatea a ars după Revoluție camioane de documente secrete la Berevoiești, iar lupta pentru desecretizarea tuturor arhivelor se mai dă încă și astăzi.

Documentul a fost reprodus de Liviu Vălenaș în volumul “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, 2006, pag. 467-472, dar poate fi găsit și în „Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste” – Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură„, Editia a II-a, Sectiunea a II-a, Pitesti, 4-6 octombrie 2002, Fundația Culturală Memoria, filiala Argeș, Pitești, 2003; pag. 18-29.

„Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47

1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactați de noi ca informatori. Întâlnirea cu acești oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informațiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speță cu predarea lor ofițerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.

2. Se va umări ca între soldații noștri și populația civilă să nu se producă legături de niciun fel. Este inadmisibil ca ofițerii noștri să viziteze autohtoni la locuințele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldați să stabilească relații cu femei din rândul băștinașelor. Nu se admite stabilirea de relații între soldații noștri şi populația civilă, respectiv soldații autohtoni.

3. Se va accelera lichidarea cetățenilor care întrețin legături neinițiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiștii, cu Organizația Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă și alte asociații. În acest scop, trebuie folosite elementele opoziției militare.

4. La acțiunile militare vor lua parte acei soldați care au stat pe teritoriul ţării noastre (n.r. – Uniunea Sovietică) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (n.r. – Armata poloneză care lupta de partea Uniunii Sovietice). Se va ajunge la distrugerea ei totală.

5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparțin serviciilor noastre secrete.

6. Unificarea organizațiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizații locale în sus, în poziții de conducere se vor repartiza oameni desemnați de serviciile noastre speciale.

7. Se organizează și se urmărește ca funcționarii aleși ca deputați la congrese să nu-și poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în față. Deputații nu pot convoca în niciun caz ședințe între intreprinderi. Dacă nu există altă soluție și o asemenea ședință trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepțiilor și avansarea revendicărilor. Inițiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârșire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi și doar cei vizați de serviciile noastre secrete.

8. Se va acorda o atenție deosebită persoanelor cu capacități organizatorice și cu șanse sigure de popularitate. Acești oameni trebuie cooptați, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.

9. Se va urmări ca funcționarii de stat (exclusiv organele de securitate și din industria minelor) să aibă retribuții mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera Sănătăţii, Justiției, Culturii, respectiv la cei care dețin funcții de conducere (n.r. – documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: „mai puțin cadrele de conducere alese pe baza loialității față de regimul socialist“).

10. În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără știrea organelor administrative locale.

11. Se va urmări cu strictețe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea și sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească „comerț“. Trebuie neapărat menționat faptul că e vorba de „schimburi de mărfuri“.

12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul ca acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietății asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosință, dar niciodată pe aceea de proprietate a deținătorului.

13. Politica față de mica gospodărie țărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistență mai mare din partea țăranilor, trebuie redusă împărțirea mijloacelor de producție repartizate lor, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor. Dacă nici așa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a țării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.

Activitatea în agricultură trebuia dirijată în așa fel încât oamenii să nu-și poată lucra eficient pământul și să fie împinși să și-l dea la Cooperativele Agricole de Producție (CAP-uri). Autoritățile erau instruite să nu le elibereze oamenilor acte de proprietate

14. Trebuie făcut totul ca hotărârile și ordinele – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.

15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii și instituții, însă niciuna dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepție cazurile ce vizează industria minelor).

16. Sindicatele din uzină nu pot exercita nicio influență asupra activității din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotărârilor și atât.

17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nicio problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii și împrumuturi, programe culturale și distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere și decizii ale conduceriipolitice.

18. Trebuie organizat ca să fie avansați numai acei conducători care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinați și care nu le analizează depășind cadrul activității lor.

19. În legătură cu activitatea băștinașilor care sunt purtători ai unor funcții de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiții, ca aceștia să fie compromiși în fața angajaților, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul inițial.

20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredința poziții de răspundere în locuri unde deja sunt plasați oarmenii serviciului special.

21. În cazul fiecărei acțiuni armate și cu ocazia tragerilor, cantitatea muniției va fi controlată permanent și cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.

22. Trebuie ținut sub observație fiecare institut de cercetare și laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.

23. Trebuie acordată o mare atenție inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată și sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenție trebuie înregistrată cu consecvență la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiții care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicațiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenții care ar asigura cresterea producției de produse finite și, în paralel cu aceasta, scăderea producției și a extragerii de materii prime, sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenție a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valută Vest, pe motiv că e prea costisitoare în țară.Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea și descrierea invenției nu se publică. Toate datele și documentele privitoare la valoarea și descrierea amănunțită a invenției vor intra în posesia noastră.

24. Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puțin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).

25. În uzine trebuie inițiate diferite ședinte și conferințe profesionale, trebuie notate propunerile, observațiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.

26. Trebuie popularizate discuțiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producție, respectiv cele care critică trecutul și problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuție.

17. Luările de poziție ale conducerilor băștinașe pot avea coloratura națională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea națională.

28. Trebuie acordată o mare atenție ca nu cumva în orașe să existe rețele de apă nelegate la rețeaua principală în cartierele în curs de reconstrucție sau nou construite. Canalizările vechi neracordate și fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

29. Reconstrucția obiectivelor industriale și construcția celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.

30. În orașele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuințe spații excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

31. Intreprinderile proprietate personală, micii meseriași și micii industriași să primească doar astfel de materii prime și utilaje inferioare care să împiedice producția de calitate. Prețul acestor mărfuri să fie mai mare decât prețul produselor similare ale intreprinderilor de stat.

32. Trebuie extinsă birocrația statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activității organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului și nici funcționarea normală a aparatului birocratic.

33. Trebuie avută o mare grijă de toate proiectele de fabricație în industria minieră, respectiv în intreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieței interne.

Criza de alimente și perturbarea transporturilor, astfel încât oamenii să nu aibă siguranța zilei de mâine, au fost instrumente foarte puternice pentru a supune populația. Directivele NKVD le-au prevăzut explicit. Regimul comunist le-a aplicat, cu o mică pauză în anii ’60-’70, pe toată perioada existenței sale

34. Trebuie acordată o atenție deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observație tipografiile bisericești, arhivele, conținutul predicilor, cântecelor, al educației religioase, dar și cel al ceremoniilor de înmormântare.

35. Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți trebuie să fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate.Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru.

Să se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se opească predarea limbilor latină și greaca veche, a filozofiei generale, a logicii și geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele țării. Se va insista pe lăcomia și răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei și pe lupta poporului asuprit. În școlile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.

36. Trebuie să fie inițiată organizarea unor acțiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băștinașilor împotriva cotropitorilor (exclusiv rușii, îndeosebi nemții) și care să popularizeze lupta pentru socialism.

37. Pe plan local este interzisă apariția unor opere despre acei băștinași care înainte de revoluție și în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au trăit la noi (n.r. – în Uniunea Sovietică) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.

38. Dacă se constituie o organizație care ar sprijini alianța cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activității economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naționalismului și șovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparțin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea națiunii și culturii noastre și îndoiala față de înțelesul contractelor încheiate cu noi.În munca de propagandă trebuie implicați și băștinașii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizații.

39. Se va da o atenție deosebită construcției și reconstrucției drumurilor, podurilor, a căilor și rețelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie pe o intervenție armată, locul rezistenței sau al concentrării forțelor reacționare să fie accesibil din toate părțile.

Directiva NKVD prevedea ca toți politicienii din opoziție să fie închiși. Pentru aceasta, se recomanda evitarea proceselor politice și inventarea unor acuzații care să vizeze diverse fapte, inclusiv infracțiuni de drept comun. Iuliu Maniu a fost condamnat, în România, pentru trădare.

40. Trebuie ca reprezentanții opoziției politice să fie închiși. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanți care se bucură de stima populației băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromiși prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conștiința maselor, trebuie lichidați prin așa-numite „întâmplări neprevăzute” sau închiși sub acuzația de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ținute sub acuzația de „înaltă trădare”.

41. Trebuie împiedicată cu orice preț reabilitarea celor condamnați în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o greșeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar grațiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecății greșite nu vor fi convocați.

42. Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiți de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulțumirea angajaților. În cazuri drastice se recheamă din funcție, fiind numiți în poziții similare sau superioare. La sfârșit, trebuie puși în funcții de conducere și ținuți în evidență drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

43. Se aduc la cunoștința publicului procesele acelor persoane cu poziție de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acțiune ce atrage atenția maselor populare.

44. Se va căuta ca aceia care lucrează în diferite funcții, indiferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificați.

45. Trebuie ca la facultăți să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă“.

România 1944-1948 – De la monarhie la republica ”populară”

 

 

 

 

De la monarhie la democraţie populară, 1944-1948

 

 

În 1948, atunci când Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti) de la Belgrad la Bucureşti, lumea ştia foarte puţine despre partidul lui Gheorghiu-Dej şi al Anei Pauker.

Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieşit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepţi, şi totuşi a reuşit ca după 1945, prin fraudă şi manipulare, în spatele scutului protector al Armatei Roşii, sa devină din ce în ce mai influent, eliminându-şi rivalii politici încet, dar sigur.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a răsturnat dictatura pronazistă a mareşalului Ion Antonescu şi a adus România în coaliţia antifascistă.

A urmat o perioadă de luptă acerbă între facţiunile din interiorul PCR.

Aceste facţiuni se deosebeau nu numai din cauza unor experienţe diferite ale războiului (unii dintre membrii PCR petrecuseră războiul în URSS, alţii în ascunzători clandestine, în timp ce alţii stătuseră în închisori şi lagăre), dar şi datorită existenţei unor relaţii profunde (inclusiv personale) cu Moscova şi cu persoanele influente dinSecţia internaţională a PCUS.

Cu toate acestea, nu existau controverse semnificative în rândurile conducerii PCR cu privire la necesitatea de a promova transformări „burghezo-democratice” în direcţia unei „revoluţii socialiste”.
Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu, stalinizarea României reprezenta o sarcină urgentă.

Ofensiva Armatei Roşii pe linia Iaşi-Chişinău în primăvara lui 1944 a accelerat activităţile forţelor antigermane din interiorul României.

Brusc, partidele tradiţionale (istorice) au înţeles că PCR reprezenta un partener potenţial important în orice coaliţie viitoare.

Pătrăşcanu, singurul lider comunist pe care politicienii „burghezi” îl puteau considera o figură politică, a reprezentat PCR la negocierile purtate în primăvara şi vara lui 1944.

Între timp, triumviratul care i-a urmat lui Ştefan Foriş, format din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş, domina conducerea PCR.

Un guvern Sănătescu susţinut de partidele Naţional Ţărănesc (PNŢ), Naţional Liberal (PNL), Social-Democrat (PSD) şi Comunist a preluat puterea după lovitura de stat care a dus la trecerea României din tabăra Axei în tabăra Puterilor Aliate.

În acel moment, trupele sovietice se aflau în România şi urmau să ajungă la Bucureşti în câteva zile.

Lovitura de stat ia permis democraţiei româneşti să reînvie pentru scurtă durată şi a împiedicat impunerea imediată de către sovietici şi de susţinătorii lor români a unui regim stalinist.

Atunci când detaşamente ale Armatei Roşii au ajuns la Bucureşti, la sfârşitul lui august, acestea au fost primite cu manifestări entuziaste organizate de comunişti.

Printre cei care au salutat sosirea Armatei Roşii „eliberatoare” s-au aflat liderul sindicatelor comuniste, Gheorghe Apostol, şi liderul recent reintratei în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist, Nicolae Ceauşescu, care se întorseseră de curând din lagărul de la Târgu Jiu.

Datorită prezenţei sovietice, PCR a putut obţine în cadrul coaliţiei guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi dobândit-o prin forţe proprii. Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit ministru de stat, având un statut egal cu acela al marilor figuri ale partidelor politice cu tradiţie.

Curând după aceea, liderii comunişti au ocupat poziţii ministeriale importante: Pătrăşcanu la justiţie, Gheorghiu-Dej la transporturi, etc.

Profitând de faptul că se alăturaseră partidei învingătoare şi exploatând cu abilitate retorica antifascistă, comuniştii români urmăreau lărgirea bazei lor populare şi slăbirea influenţei şi autorităţii oponenţilor lor, în special a Partidului Naţional Ţărănesc, care era condus de politicieni venerabili precum Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Comuniştii au devenit principalii susţinători ai continuării războiului împotriva Germaniei naziste pentru eliberarea Transilvaniei de Nord şi ai cooperării cu Armata Roşie până la victoria finală. „Totul pentru front, totul pentru victorie” era sloganul pe care partidul îl repeta fără încetare.

Au fost organizate demonstraţii de masă pentru a susţine denazificarea ţării, ceea ce, pentru comunişti, coincidea cu atacurile directe asupra partidelor istorice, pe care le acuzau de sabotarea efortului de război. PCR pretindea că era partidul eroicei rezistenţe antinaziste şi principalul garant al ruperii ţării de trecutul fascist.
Numărul de membri ai PCR a crescut foarte rapid.

Atunci când a avut loc lovitura de stat de la 23 august, PCR avea numai 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în întreaga ţară, incluzându-i şi pe cei din închisori şi lagăre de concentrare (se pare însă că aceste statistici nu-i includ şi pe comuniştii români aflaţi în URSS, în Franţa şi în alte ţări occidentale).

Pe parcursul a trei luni, până în octombrie 1944, PCR atinsese un număr de membri cuprins între 5000 şi 6000.

În februarie 1945, PCR avea deja 15 000 de membri, iar până la data de 23 aprilie 1945 numărul acestora ajunsese la 42 653.
Iosif Rangheţ, şeful secţiei organizatorice a Comitetului Central al PCR, a indicat aceste cifre la o întâlnire cu activul de partid care s-a ţinut în perioada 25-27 aprilie 1945.
Rangheţ a afirmat, de asemenea, că PCR avea deja în momentul acela 55 253 membri, în timp ce Uniunea Tineretului Comunist (UTC) număra 62 925 de membri.
Componenţa PCR şi modul în care noi membri au fost acceptaţi în partid au devenit teme importante în timpul interogatoriilor la care a fost supusă Ana Pauker în urma epurării aşa-numitei facţiuni Pauker-Luca din iunie 1952.

De exemplu, pe data de 12 iunie 1953, în timpul interogatoriului condus de Alexandru Moghioroş, în prezenţa lui Gheorghe Apostol, Petre Borilă şi Constantin Pîrvulescu, Pauker a fost acuzată că a îngăduit intrarea în PCR, fără o verificare atentă, a unui mare număr de noi membri.

Însă, după cum le-a reamintit şi Pauker foştilor săi colegi, nici una dintre aceste decizii privind politica de admitere în partid nu îi aparţinuse.

De fapt, din momentul în care aşa-numiţii moscoviţi s-au întors în România, toate deciziile referitoare la politica de cadre s-au discutat în cadrul Secretariatului Comitetului Central. Mai mult, aceste politici erau discutate cu reprezentanţii secţiei sovietice internaţionale.

Toţii liderii PCR, inclusiv Gheorghiu-Dej, Pătrăşcanu, Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, erau perfect conştienţi de faptul că exista o nevoie disperată de a lărgi baza de mase a partidului.

Cuvântările ţinute în acei ani de demnitarii stalinişti ai României arată cum aceştia se întreceau în a sublinia rădăcinile populare adânci ale partidului şi pentru a mări aderenţa acestuia printre muncitori, ţărani şi intelectuali.
Anul 1947 a fost un an crucial.

Devenise clar că Stalin intenţiona să instaleze în Europa de Est regimuri satelite „fraterne” loiale, conduse de comunişti devotaţi lui:
internaţionalismul comunist nu însemna nimic altceva decât solidaritate necondiţionată faţă de Moscova.

În cazul României, ca peste tot în Europa Centrală şi de Est, partidul comunist s-a
dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei.

Deşi imediat după reintrarea sa în legalitate în urma loviturii de stat de la 23 august 1944 partidul avea mai puţin de 1000 de membri, prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul românesc a reprezentat un factor decisiv pentru transformarea acestei minorităţi comuniste într-un grup de presiune dinamic.

Kremlinul a stabilit un „sistem radial” de relaţii cu partidele comuniste din Europa Centrală şi de Est, care permitea doar comunicarea dintre Moscova şi sateliţii săi, dar făcea foarte dificilă, cel puţin la început, comunicarea directă dintre „democraţiile populare” din regiune.

Moscova era conectată prin radio cu conducerile comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar, cu puţine excepţii, vârfurile elitelor comuniste din aceste ţări nu beneficiau de asemenea legături radio între ele.

Dacă aceste conduceri doreau să ia legătura una cu cealaltă, trebuiau să o facă prin intermediul Moscovei .

Deşi Cominternul fusese dizolvat oficial în iunie 1943, a fost reorganizat şi a continuat să funcţioneze sub camuflajul unui „institut de cercetări” până în toamna lui 1945.

Aparatul central al Cominternului şi întregul sistem de relaţii din interiorul partidelor comuniste locale erau subordonate Secţiei Informative Internaţionale a Comitetului Central al PCUS, care a jucat un rol major în stabilirea strategieipe termen lung a partidelor comuniste satelite .

În perioada 1944-1945 strategia generală a partidelor comuniste din regiune şi multe dintre acţiunile lor concrete au fost coordonate sau ordonate de Kremlin. PCR nu a fost o excepţie: acesta a urmat cu stricteţe ordinele Moscovei în timpul ascensiunii sale către puterea absolută în România.

Au existat şi elemente adiţionale care au favorizat ascensiunea PCR.
Paralizate de lipsa reacţiilor occidentale şi a acţiunilor ferme împotriva abuzurilor comise de comunişti, partidele istorice au avut o marjă de manevră redusă.

În plus, comuniştii au folosit în mod eficient demagogia în eforturile lor de a confisca puterea: au lansat atacuri propagandistice violente asupra partidelor istorice (care au fost acuzate de antisovietism, de colaborare cu Garda de Fier înainte de 1940 şi de fascism rezidual) şi calomnii la adresa primminiştrilor numiţi de palat (mai întâi Constantin Sănătescu şi apoi Nicolae Rădescu).

Acestea au fost acompaniate de demonstraţii în stil bolşevic menite să destabilizeze ţara.
Obiectivul PCR a fost câştigarea controlului asupra ministerelor cheie şi impunerea
comuniştilor la conducerea departamentelor importante atât în privinţa efortului de război, cât şi în privinţa controlului administrativ şi economic asupra ţării.

Provocările, demonizarea adversarilor şi ademenirea muncitorilor industriali s-au numărat printre mijloacele folosite de comunişti pentru a-şi atinge scopurile (stabilite în permanenţă împreună cu emisarii sovietici).
Un rol important în acest sens l-a avut Andrei Ianuarievici Vîşinski, fost acuzator în procesele spectacol de la Moscova din anii 1930, Prim-Comisar Adjunct pentru Afaceri Externe al URSS şi omul desemnat de Stalin să se ocupe de afacerile româneşti.

Politica de dictat a lui Vîşinski l-a obligat pe tânărul rege Mihai I să accepte transferul de putere către un guvern care, din toate punctele de vedere, întruchipa dictatura comunistă în ascensiune.
Impunerea, în martie 1945, a guvernului controlat de comunişti şi condus de Petru Groza – un proprietar de pământ petrecăreţ, cu înclinaţii stângiste şi resentimentar faţă de Iuliu Maniu – a facilitat strategia PCR de a se prezenta drept partidul dreptăţii sociale şi egalităţii economice.

Reforma agrară din 1945 şi promisiunile de susţinere economică a celor defavorizaţi au contribuit la atenuarea neîncrederii populare faţă de un partid perceput vreme îndelungată ca fiind lipsit de rădăcini naţionale.

Discursul comunist, plin de declaraţii care lăudau democraţia şi egalitatea, s-a dovedit a fi eficace în atragerea unui anumit suport popular.

Între timp, bazându-se pe intimidare şi beneficiind de suportul necondiţionat al comandantului militar sovietic, generalul Ivan Zaharovici Susaikov, liderii comunişti români au pregătit o lovitură menită să lichideze ultimele elemente ale democraţiei parlamentare şi să transforme România într-un regim de tip sovietic.

Între august 1944 şi martie 1945, România a avut trei guverne: primul guvern Constantin Sănătescu (23 august-2 noiembrie 1944), al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie2 decembrie 1944) şi guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945).
Guvernul Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directă a trimisului sovietic la Bucureşti, A. I. Vîşinski .

În memoria colectivă a românilor, Vîşinski este cel care a transformat fără milă ţara într-o potenţială colonie sovietică.

Comuniştii au căpătat poziţii influente în guvernul Groza. În cabinetele Sănătescu şi Rădescu, comuniştii au deţinut ministerele Justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi Comunicaţiilor (Gheorghe GheorghiuDej), şi un subsecretariat de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu).

 

 

 

 

 

În guvernul Groza, comuniştii deţineau Justiţia (Pătrăşcanu), Comunicaţiile (Gheorghiu-Dej), Afacerile Interne (Teohari Georgescu) şi Propaganda (Petre Constantinescu-Iaşi), precum şi subsecretariate de stat în ministerele Agriculturii (Constantin Agiu) şi Comunicaţiilor (Ion Gheorghe Maurer).

Cea mai importantă victorie în timpul acestei profunde transformări a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne.

Bodnăraş, fostul spion sovietic, controla temutul Serviciu Special de Informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar Teohari Georgescu a devenit şeful tuturor forţelor de ordine publică.

Comuniştii erau, în sfârşit, în poziţia de a lansa o ofensivă generală împotriva adversarilor şi de a-şi plasa partizanii în poziţii cheie în vederea confruntării finale.

În culise, aceste mişcări strategice erau plănuite de Secretariatul PCR, condus de Gheorghiu-Dej împreună cu Pauker, Luca, Georgescu şi Chişinevschi.
În 1946-1947, comuniştii români au beneficiat de pe urma falsului pluralism al regimului Petru Groza.

Ca rezultat al presiunilor occidentale, partidele istorice au fost reprezentate în guvern, pentru o scurtă perioadă de timp, la un nivel relativ minor . Atât liderul ţărănist Iuliu Maniu, cât şi liderul liberal Dinu Brătianu au înţeles că prietenii lor occidentali îi abandonau treptat.

Războiul civil din Grecia reprezenta principala prioritate occidentală şi, pe măsură ce fosta coaliţie antinazistă se deteriora, forţele democratice din România au fost lăsate să se descurce singure.

Democraţiile occidentale nu intenţionau să intervină printr-o acţiune fermă în favoarea democraţilor asediaţi ai României.

Nu exista practic nici o modaliate realistă de acţiune faţă de abuzurile comuniste în afara protestelor diplomatice.
Armata Sovietică ocupa teritoriul României şi formaţiunea politică numită PCR, aflată sub control sovietic, exploata situaţia existentă pentru a instaura un regim stalinist, indiferent de costurile umane pe care le implica o asemenea acţiune.

Apetitul pentru putere al PCR a crescut exponenţial ca urmare a convingerii sale că nici o forţă externă nu putea interveni pentru a împiedica triumful său final.

Liderii PCR au simţit că istoria era de partea lor şi au acţionat în consecinţă.

Încetând demult să creadă în valorile liberale, ei nu au avut nici o criză
de conştiinţă atunci când au distrus instituţiile liberale.

Educaţi în logica leninistă a lui „care pe care” (adică, cine elimină pe cine), pe comuniştii români i-a bucurat cu adevărat distrugerea tuturor insulelor de autonomie socială sau politică rămase.
Deşi, în esenţă, comuniştii controlau guvernul, strategia lor era orientată spre controlul total al societăţii.

Simpla existenţă a partidelor politice tradiţionale, aşa-numite istorice, era un obstacol pe drumul PCR spre puterea absolută.

Partidele istorice reprezentau singura formă de opoziţie oficială faţă de comunişti şi prin urmare ele trebuiau distruse.

Câţiva paşi importanţi în direcţia distrugerii totale a opoziţiei oficiale fuseseră deja făcuţi. Sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist al afacerilor interne, alegerile din 19 noiembrie 1946 fuseseră falsificate.

Aceasta a reprezentat o fraudă electorală imensă, care a permis PCR şi aliaţilor săi să facă un pas important spre obţinerea monopolului puterii .

În ciuda implicării prefecţilor lui Teohari Georgescu şi a bandelor „revoluţionare” care terorizau alegătorii şi creau un profund sentiment de panică, comuniştii au obţinut rezultate slabe la alegeri.

Adevăratul câştigător al alegerilor din noiembrie 1946 a fost PNŢ, pe care comuniştii l-au perceput în mod corect ca fiind nucleul rezistenţei împotriva sovietizării ţării .
Controlul asupra parlamentului de după 1946 i-a permis PCR să grăbească procesul de comunizare a ţării.

Duşmanii PCR erau timoraţi şi marginalizaţi, iar Gheorghiu-Dej, Pauker şi Luca au decis că venise momentul pentru radicalizarea liniei partidului. Comuniştii români nu mai aveau nevoie să se limiteze doar la cererile iniţiale.

Pătrăşcanu însuşi organizase epurări în sistemul judiciar şi ceruse pedepsirea tuturor celor care colaboraseră cu regimul Antonescu.

Acest termen era suficient de cuprinzător pentru a le permite comuniştilor să-şi desemneze toţi inamicii, inclusiv partidele istorice, drept colaboratori.
Împotriva viziunii „burgheze” a monarhiei constituţionale, comuniştii au promovat
idealul „democraţiei populare”.

Propaganda lor elogia marile înfăptuiri ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era susţinut numai de formă, iar lucrurile evoluau rapid către sfârşitul pluralismului din România.

Plenara Comitetului Central al PCR din 8-9 ianuarie 1947 a aprobat un set de măsuri pentru „întărirea legăturilor cu masele”.

În realitate, partidul lua măsuri în vederea întăririi controlului asupra societăţii. În martie 1947, după un experiment de scurtă durată numit Tineretul Progresist, a fost reînfiinţată Uniunea Tineretului Comunist.

În mai, a fost înfiinţată la Cluj Uniunea Naţională a Studenţilor din România.
Aceasta era controlată de reprezentanţi ai comuniştilor, printre care se numărau Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu – ginerele Anei Pauker – şi social-democratul de stânga Alexandru Glanstein-Muşat.
Partidele tradiţionale reprezentau principala ţintă a comuniştilor. Primele victime au
fost partidele cele mai puternice, Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal.

Emil Bodnăraş, şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI) şi membru al Biroului Politic al PCR, împreună cu Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne şi membru al Secretariatului PCR şi cu ajutorul agenţilor sovietici, au plănuit episodul de la Tămădău, care practic a pus capăt existenţei celor două partide istorice.

În iulie 1947, figuri importante ale PNŢ (inclusiv vicepreşedintele Ion Mihalache, secretarul general Nicolae Penescu şi Nicolae Carandino, redactorul ziarului oficial al partidului, „Dreptatea“) au încercat să părăsească ţara cu un avion particular, care trebuia să decoleze de pe un mic aerodrom din localitatea Tămădău din apropierea Bucureştiului.

De fapt, unul dintre piloţi era informator al poliţiei secrete şi a împiedicat această încercare a opoziţiei din PNŢ de a crea un guvern alternativ în străinătate.
Toţi liderii PNŢ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestaţi, iar episodul Tămădău le-a oferit comuniştilor pretextul ideal pentru a se debarasa de PNŢ.

În acest context, conducerea PNL a hotărât ca activitatea partidului să înceteze temporar.
Următoarea victimă a fost Partidul Social-Democrat din România (PSDR), condus de
Constantin-Titel Petrescu.

Comuniştii au forţat scindarea PSDR cu ajutorul facţiunii
colaboraţioniste conduse de Theodor Iordăchescu, Mişa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon şi Ştefan Voitec.

La Congresul al VIII-lea al PSDR (4-9 octombrie 1947), facţiunea colaboraţionistă a reuşit să impună o rezoluţie privind unificarea PSDR cu PCR, care a fost aprobată până la urmă. Ulterior, mulţi dintre susţinătorii lui Titel Petrescu au făcut ani grei de închisoare în temniţele comuniste, fiind acuzaţi de trădare şi de sabotare a „unităţii clasei muncitoare”.

Pe data de 12 noiembrie 1947, Comitetele Centrale ale PCR şi PSDR au adoptat un program comun ca „partidul unic al clasei muncitoare”.

Însă, până în 1948, PCR a reuşit să se dispenseze de partenerul său de coaliţie.

Congresul al VI-lea al PCR (Congresul I al Partidului Muncitoresc Român), care a
avut loc în perioada 21-23 februarie 1948, a consemnat decesul PSDR prin „unificarea” sa cu PCR şi formarea Partidului Muncitoresc Român (PMR).

Deciziile luate la acest congres au marcat practic lichidarea „frontului unit antifascist” şi au dus la instalarea fermă a comuniştilor la putere.

Unificarea PCR cu PSDR le-a oferit comuniştilor majoritatea absolută în noul, unitul PMR.

Datele statistice arată că din numărul total de 41 de membri plini ai Comitetului Central, 31 erau membri ai PCR şi numai 10 erau membri ai PSDR; în mod similar, dintre cei 16 membri supleanţi, 11 aparţineau PCR şi numai 5 PSDR.

Dintre cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 proveneau din PCR şi doar 3 din PSDR, iar dintre membrii supleanţi, din totalul de 5, 3 erau din PCR şi 2 din PSDR. Dintre cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Lothar Rădăceanu), 4 erau din PCR şi numai unul din PSDR .

Liderii social-democraţi care se opuseseră fuziunii cu PCR au fost întemniţaţi, în timp ce aceia care au colaborat cu comuniştii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit marionetele acestora.

Un mesaj special din partea Comitetului Central al PCUS, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în mijlocul unor aplauze furtunoase, iar un membru al Comitetului Central, Constanţa Crăciun, a exprimat dragostea nemărginită pentru Stalin a participanţilor la congres printr-o telegramă comună adresată dictatorului sovietic.

Dominat de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, ambii aclamaţi frenetic, congresul a trasat noua strategie care a transformat România într-o democraţie populară.

Primul pas către dictatura proletariatului a fost făcut în august 1947, odată cu dizolvarea PNŢ. Ultima lovitură a venit pe data de 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice şi, în aceeaşi zi, a fost anunţată crearea Republicii Populare Române.

Unirea forţată dintre PCR şi PSDR a încheiat procesul care începuse în 1944, atunci când trupele sovietice ocupaseră ţara.

Din acel moment, în funcţie de interesele sovietice, comuniştii români au urmat strategia tranşării, felie cu felie, a corpului politic şi, unul după altul, au preluat controlul asupra principalelor centre de putere. În această privinţă, nu a existat nici o diferenţă între strategia de preluare a puterii în România şi tactica „salamului” aplicată de Mátyás Rákosi în Ungaria.

Denazificare, democraţie de masă, pace şi susţinerea muncitorilor şi ţăranilor defavorizaţi, toate aceste sloganuri au fost folosite pentru a convinge largi segmente ale populaţiei că obiectivul comuniştilor români era pur şi simplu crearea unei comunităţi politice juste şi stabile.

Pe măsură ce Războiul Rece evolua şi se agrava, comuniştii au adoptat o atitudine mai agresivă şi au insistat că, din cauza ascuţirii luptei de clasă, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, ţara trebuia să intre în stadiul transformării socialiste. Revoluţie, nu reformă, a fost răspunsul pe care Pauker şi Gheorghiu-Dej l-au dat problemelor sociale, economice şi politice ale ţării.

Acesta a fost momentul în care liderii sovietici au selectat Bucureştiul ca sediu al
publicaţiei Cominformului şi al birourilor aferente. Gheorghiu-Dej şi asociaţii săi din fruntea Partidului Muncitoresc Român le-au părut lui Stalin, Malenkov şi Suslov a fi tovarăşi de încredere, iar „noua Românie” a fost văzută ca o adevărată prietenă a URSS, spre deosebire de trădătoarea Iugoslavie.

Internaţionalism, Fracţionism şi Comunism Naţional în România, 1944-1948
Problemele strategice ale PCR, similare cu cele ale „partidelor frăţeşti” din Europa
Centrală şi de Est, au fost rezolvate într-un cadru determinat de dogma stalinistă: deviaţia însemna trădare, indiferent dacă era „obiectivă” sau „subiectivă”.

Duşmanii se aflau pretutindeni, iar datoria de căpătâi a unui militant stalinist era să urmărească şi să descopere „vermina” infiltrată în partid.

În ce priveşte obsesia în legătură cu duşmanii, nu au existat diferenţe fundamentale între România lui Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker şi Cehoslovacia lui Rudolf Slánský şi Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi şi Ernö Gerö, Bulgaria lui Vîlko Cervenkov sau Germania de Est a lui Walter Ulbricht.

În mentalitatea stalinistă, detectarea duşmanilor „din rândurile noastre” era chiar mai importantă decât descoperirea duşmanilor de clasă definiţi cu claritate, deoarece primii erau mult mai dificil de demascat. Era uşor, spunea Gheorghiu-Dej, să identifici şi să expui adversitatea unui Iuliu Maniu.

Adevăraţii stalinişti se distingeau prin aceea că recunoşteau şi trădătorul invizibil, care pretindea că este „unul dintre ai noştri”, dar în realitate submina marile realizări ale partidului.

Această logică a stat la baza luptei pentru putere din interiorul partidelor leniniste din Europa Centrală şi de Est de-a lungul întregii perioade cominformiste (1947-1953).

Deşi Cominformul nu a avut niciodată aceleaşi obiective şi aceeaşi importanţă la nivel global ca Internaţionala a Treia, acesta a asigurat cadrul în interiorul căruia au avut loc cele mai atroce persecuţii ale comuniştilor şi anticomuniştilor în numele apărării revoluţiei proletare.

Inspirată din teza ideologului sovietic Andrei Jdanov despre noul război de clasă internaţional dintre două tabere (una progresistă, condusă de URSS şi o alta reacţionară, condusă de Statele Unite ale Americii), ideologia şi practica Cominformului corespundeau stalinismului exacerbat.

Epuratori şi epuraţi, călăi şi victime au fost prinşi cu toţii într-un mecanism al lichidării continue.

Nimeni nu se simţea în siguranţă în acest sistem terorist, nici măcar agenţii cei mai de încredere ai Moscovei.

Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simţit ameninţat  de intrigile „grupului Pauker-Luca”; în ziua următoare, „moscoviţii” au căzut de la putere (şi şi-au pierdut libertatea fizică) pe baza celor mai absurde acuzaţii.
Liderii PCR au participat cu obedienţă la acest joc politic, reflectând cu fidelitate
interesele şi aşteptările Moscovei.

Autorii Cominformişti au scris scenariul, dar a depins de staliniştii români, bulgari, polonezi sau maghiari să îl interpreteze în modul cel mai convingător.

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/28/lupta-dintre-factiunile-existente-in-interiorul-pcr-in-timpul-razboiului-si-in-anii-de-dupa-acapararea-puterii-in-romania/

 

 

Sursa: Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006 

 

Membrii comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România:

Preşedinte: Vladimir Tismăneanu
Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu,
Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius
Oprea, H.-R. Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat,
Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub.
Experţi: Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă,
Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria
Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák Csaba Zoltán, Olti Agoston, Cristina
Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur.
La redactarea Raportului au mai colaborat: Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, Adriana
Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lázok Klára, Shlomo Leibovici-Laiş,
László Márton, Nagy Mihály Zoltán, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan Stanomir,
Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.