Vasile GOLDIȘ : Propunerea Unirii la Alba-Iulia

Foto: Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri. Credincios idealului naţional, Vasile Goldiş a susţinut cu fermitate interesele românilor din Transilvania şi Banat în numeroasele sale  intervenţii de la tribuna Parlamentului din Budapesta şi printr-o activitate publicistică de excepţie de susținere a drepturilor sacre ale naţiunii române.

A fost prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, a elaborat şi a susţinut cu Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la baza căreia au stat ideile democratice care vor marca viaţa politică românească de atunci şi de mai târziu, ideile sale fiind actuale până astăzi, în Europa Unită.

DISCURS ROSTIT ÎN SALA TRONULUI în data de 14/1 decembrie 1918

Mărită Adunare naţională!

Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-ostici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare dela miazănoapte şi răsărit, cari ameninţau cultura umană, creiată prin geniul latin, neamul românesc dela început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.

Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, cari, orbite de strălucirea departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.

Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acoper trunchiul vechiu tracic şi, infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.

Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir de veacuri călcată în picioare de orde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răsleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopciarea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip par’că dispare dela suprafaţa conştiinţei umane.

Dar, când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian şi Basarabeanul, care îşi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane, ea le-a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.

După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor ţărişoare rezimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi spre Nistru, dar trunchiul cu rădăcina în munţii smulşi odinioară dela eroicii Pari rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năpraznic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârteje locul unde ne aşezase Traian şi svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul de nesaţul hrăpitorilor duşmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.

Micile ţărişoare, cari se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramureş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura între fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Deşi şi Tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum românii sunt sortiţi să-şi apere cu sângele lor nu numai trupul şi pământul, ci şi sufletul şi credinţa. Scut s’au făcut culturii plăpânde ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Christos şi prin jertfele lor fără seamăn întru apărarea progreselor civilizaţiunii umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului propagat principial cu mijloacele barbariei, românii şi-au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregei omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor mai întâi după răsleţirea neamului prin soarta fatala s’a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic al viteazului Mihai.

Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, suferiau prădăciunea Deşilor şi a Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor litfa blestemată din Fanar, Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare le răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat şi ţara ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce o poate avea un neam de oameni în lume.

Am fost lănţuiţi într’o robie trupească, economică şi sufletească cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii. Încercarea desperată în 1784 de-a scutură jugul n’a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una din cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simion Bărnuţiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848: „Dacă nu îşi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau iudeii dela faraoni, să se uite la faraonii din Ardeal”.

Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană a fost străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când după suferinţi de secoli din depărtatul Apus, dela dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile creiate de lumea nouă, vechii noştri opresori s’au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronaseră, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu ţara ungurească şi, printr’un constituţionalism fals şi mincinos, ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut sa ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinţilor noştri.

Între acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri dela răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţirăm obârşia comună şi la razele luminei trimise dela apus conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, Unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi la 10 Maiu 1881 Carol de Hohenzollern aşează pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.

Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi vor muia inimile celor puternici şi ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Opresorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm.

A pornit opera de extirpare şi răsboiul mondial, care acum s’a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de români şi-au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iar patria şi tronul au târât în temniţi şi în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au conceput ruinarea noastră economică, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s’au conjurat în potriva noastră şi ne pregăteam mormântul.

Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier, îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire, omenimea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a se sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într’o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională.

Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională eră încătuşată. Războiul mondial s’a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel, între egale drepturi şi condiţiuni, să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţie superioară pe scara civilizaţiunei şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale apusului au mărturisit crezul lor: răsboiul acesta este răsboiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirei sale. Ideile acestea le-a copt istoria.

Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s’au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiei în potriva brutalităţii.

Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Tran-silvania. Dreptul naţiunei române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n’a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna.

Dimpotrivă, – teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constitue cea mai ideală unitate economică, aproape autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria – unirea tuturor românilor într’un singur Stat – este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de Români dela descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu este putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine, dirigiate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătină dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate Românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul român.

După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin sabia lui Mihaiu, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care acuma, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor cari bat pentru lumină şi libertate, sucomba cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune, în numele concepţiei de viaţă superioară lumei ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într’o comuniune internaţională spre a împiedecă nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.

Unirea tuturor Românilor într’un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor … îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiirnii. Ea ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţi. Civilizaţiunea, care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat: munca şi răsplata ei integrală.

Înaintaşii noştri de pe Câmpul Libertăţii în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar, tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunei umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.

Rog Mărita Adunare Naţională să primească următoarea

HOTĂRÂRE:

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

Trăiască România-Mare!

Discursul rostit în Sala Tronului din 14 decembrie 1918

Românii din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia, în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul Român. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: Unirea într-un singur Stat a Tuturor Românilor.

Această unire este o pretenţiune a istoriei, fiindcă neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi, a rămas unul şi etniceşte, posedând, între aceleaşi margini geografice, pământul Daciei lui Traian.

Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a Istoriei.

Această nedreptate se înlătură astăzi.

Dar unirea tuturor Românilor într-un singur stat este totodată şi o pretenţiune a civilizaţiunii româneşti. Progresul acestei civilizaţiuni pretinde comuniunea naţiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea şi dreptatea deopotrivă pentru toate naţiunile, mici şi mari.

Cu naţiuni etniceşte şi geograficeşte unitare, dar politiceşte rupte în bucăţi, această comuniune a naţiunilor este o imposibilitate. Deci unirea tuturor Românilor într-un singur stat rectifică o mare greşeală a istoriei şi se confirmă necesităţilor civilizaţiunii omeneşti. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniuni integrale a naţiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente.

Această unire pe de o parte ar trebui să înfăptuiască gradat egalitatea condiţiunilor de viaţă pentru toţi indivizii care o alcătuiesc, pe de altă parte ea va trebui să se întemeieze pe principiul de libertate şi egalei îndreptăţiri a neamurilor.

Publicitate

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO

 

 

 

 

 

Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri

 

29 septembrie/12 octombrie 1918 — Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa  convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, a adoptat în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa.

 

 

 

 

Foto: Aurel Lazăr

Liderii românilor adunaţi în casa lui Aurel Lazăr din Oradea trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.

Şedinţa a început cu expunerea situaţiei de către Ştefan Cicio – Pop, apoi cu prezentarea proiectului de declaraţie a lui Aurel Lazăr, urmat de cel al lui Vaida-Voevod şi de redactarea formei finale de către o comisie condusă de Vasile Goldiş.
Întrunirea a reunit un comitet mai lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, potrivit ziarului „Nagyvarad”, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii.

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane.

  Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie.

 

 

 

 

 

 

 

 O chestiune importantă a fost aceia privitoare la modalitatea de a face cunoscută Declaraţia.

S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa românească şi străină.

 Declaraţia de autodeterminare a fost citită  în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare la 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida – Voevod.

 

 

 

 

„Declaraţia de autodeterminare de la Oradea”, semnată în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, a fost singurul document al românilor vremii în care se regăsea conceptul de autodeterminare şi principii de drept internaţional statuate printr-o lucrare de talie mondială – „Cele paisprezece puncte” ale preşedintelui american W. Wilson”.

În aceeaşi zi, secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene, că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Comunicatul a însemnat, pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei.

Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului „Nagyvarad” Vasile Goldiş răspundea astfel la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson:

“ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

 

Prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, Vasile Goldiş a fost omul providenţial care a redactat şi cunoscutele manifeste „Către naţiunea română” şi „Către popoarele lumii”, cel care a participat la organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi la mobilizarea celor o sută de mii de români care „au votat” prin însăşi prezenţa lor „Actul Unirii”.

Este cel care a rostit Cuvântarea solemnă, încheiată cu proiectul de Rezoluţie prin care se decreta Unirea tuturor teritoriilor intracarpatice locuite de români, şi a făcut parte din delegaţia care a prezentat Actul Unirii la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, alături de episcopii Miron Cristea, Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida Voievod, ca apoi să facă parte din Consiliul Dirigent de la Sibiu, ca titular al sectorului Cultelor şi Instrucţiunii.

Cu zi înainte de încheierea armistiţiului cu Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război.

 

 

 

 

Foto: Alexandru Vaida-Voevod

  În decembrie Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată  de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Voevod, regelui Ferdinand al României.

 

 

Bibliografie (surse):

 

Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea 1998.
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 sqq
Ion Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86 sqq
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994

http://www.oradeamea.com/declaratia-de-la-oradea/

http://www.istoria.md/articol/608/30_septembrie,_istoricul_zilei