Ipoteza existenței unei grupări secrete de rezis­ten­ță a PCR în timpul Revoluției anticomuniste din 1989. Fenomenul „terorist” și gruparea secretă „R”

 

 

 

 

 

 

 

 

NICOLAE CEAUȘESCU, STRUCTURILE DE FORȚĂ ALE ROMÂNIEI SOCIALISTE ȘI REȚEAUA „R” ÎN DECEMBRIE 1989

 

 

(Fragmente dintr-un Studiu publicat în volumul Revoluția din 1989. Învinși și învingători (coordonatori Anneli Ute Gabanyi, Andrei Muraru, Alexandru Muraru, Daniel Șandru), Editura Polirom, Iași, 2020, p. 373 – 397).

 

 

 

În ultimele trei decenii s-au făcut imense eforturi publicistice, precum și numeroase anchete juridice, menite a clarifica fenomenul „terorist” din perioada 22 – 25 decembrie 1989, însă rezultatele au generat controverse istoriografice și nu numai.

S-a insistat foarte mult asupra ideii că totul a fost pus la punct pentru a legitima echipa lui Ion Iliescu care nu ar fi avut dreptul să preia puterea în statul român, după fuga lui Nicolae Ceaușescu, având în vedere trecutul politic și „conspiraționist” al membrilor ei, trecut care s-a aflat în vizorul celebrei UM 0110 (anti-KGB).

Și totuși, rămâne în discuție o întrebare: de ce mai era nevoie de punerea în aplicare a unui asemenea scenariu în condițiile în care reprezentanții de rang înalt ai Ministerului Apărării Naționale (MApN), Departamentului Securității Statului (DSS) și ai Ministerului de Interne se subordonaseră, la ora 16.00, celui care părea a fi un fel de ,,Mihail S. Gorbaciov” în variantă locală.

Teoria complicității între echipa lui Ion Iliescu și teroriști a devenit o acuzație reite­rată în contextul evoluțiilor de pe scena politică post-decembristă a multor actori-cheie ai Revoluției Române din Decembrie 1989.

Paradoxal, în ianuarie 1990, fostul șef al DSS-ului, generalul-colonel (r) Iulian Vlad îi indica drept teroriști pe foștii săi subordonați de la Centrul de Informații Externe/CIE (UM 0544), UM 0195 (Contrainformațiile externe), UM 0101, UM 0102 și UM 0103.

 

 

 

 

O sumă de fapte și mărturii confirmă ipoteza existenței unei grupări secrete de rezis­ten­ță a PCR, formată din persoane aflate în diferite funcţii din viaţa civilă şi militară, sprijinită logistic, şi nu numai, de către Direcția de Informații a Armatei (DIA), și din care părți componente au trecut la acţiune.

Motivația a fost dată, oare, de fanatism, onoare împinsă la extrem, naționalism exacerbat sau certitudinea că în spatele tuturor celor care contestă regimul Ceaușescu se află o putere străină ostilă intereselor neamului românesc?

În acele momente din decembrie 1989 s-a vehiculat foarte mult teoria apartenenței acestor „teroriști” la unități speciale ale DSS-ului, formate din fanatici ai cuplului Ceaușescu sau mercenari străini, în contextul relațiilor foarte bune dintre România socialistă și regimurile apropiate ideologic din Orientul Mijlociu, precum și apartenența acestora la unități speciale ale structurilor de informații ale fostei Uniuni Sovietice.

În anii ’90, mass-media a speculat asupra unui „Plan Z-Z” care ar fi fost în legătură cu salvarea lui Nicolae Ceaușescu și atacurile „teroriste”. În contextul activităților desfășurate de Comisiile parlamentare conduse de senatorii Sergiu Nicolaescu și Valentin C. Gabrielescu privind anchetarea evenimentelor din decembrie 1989, Pavel Coruț, fostul șef al Biroului Direcției a IV-a Contrainformații militare care a supravegheat activitatea DIA între 1985-1989, a menționat existența unei grupări secrete de rezistență care ar fi putut fi implicată în cele petrecute după 22 decembrie 1989. O rețea care se poate identifica cu fidelii regimului Ceaușescu?

O rețea care a manipulat masele în tumultul Revoluției Române sau care s-a implicat în lupta pentru putere începută de către diferitele grupuri aflate, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în clădirea fostului CC al PCR?

În interviul  acordat pentru arhiva de istorie orală a Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD 1989) în septembrie 2011, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA (1978 – 1989), va confirma existența aceste structuri secrete de rezistență aflată în organigrama și logistica DIA și care era denumită ca fiind „Rețeaua internă 276”.

Generalul (r) Paul Șarpe, fost locțiitor al șefului DIA în decembrie 1989, confirmă în ancheta Secției Parchetelor Militare din 2018 că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA a existat cu adevărat.

 „Numele de «276» ca indicativ a provenit de la faptul că în Nomenclatorul de specialităţi militare din cadrul Statului Major General al MApN erau ocupate poziţiile până la 275. Cea despre care mă refer eu şi anume activitatea de cercetare în teritoriul vremelnic ocupat a primit indicativul 276 pentru a asigura şi conspirativitate. Deşi nu era intitulată astfel, ea era cunoscută în general ca «Reţeaua 276» pentru că existau rezervişti recrutaţi la nivelul întregii ţări”, va declara generalul (r) Paul Șarpe.

Existența acestei structuri secrete de rezistență s-a datorat viziunii strategice și politice a fostului președinte Nicolae Ceaușescu care a încercat să manipuleze și să dividă, astfel, structurile de forță ale României socialiste.

În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România, la articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuțiile pe care le aveau Consiliile locale de apărare de la nivelul județelor, municipiilor, sectoarelor și municipiului București, orașe și comune era și aceea de-a constitui și pregăti „unități, subunități și grupuri ale luptei de rezistență în condițiile ducerii acțiunilor de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic” și conduce „acțiunile acestora în timp de război”. 

Colonelul (r) Remus Ghergulescu, fost comandant al Batalionului 404 Cercetare-Diversiune, va declara: 

„La nivelul MApN pentru constituirea forțelor de rezistență în cadrul «războiului întregului popor», doctrina de atunci, erau selecționați rezerviști care majoritatea își satisfăceau stagiul militar în unități și subunități de cercetare a trupelor de la diverse eșaloane. (…) Am această convingere, deoarece în unele situații în care mergeam la Centrul Militar Județean pentru a-mi actualiza situația rezerviștilor, ce urmau să fie mobilizați în caz de mobilizare, unii dintre ei erau scoși din evidențele unității și transferați în mapa «R». Care și pentru Centrul Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situații de mobilizare se creau structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN”.

Colonelul Anghel Constantinescu, ofițer în centrala DIA a Marelui Stat-Major va mărturisi:

 „Este incredibil cum aproape nimeni nu a înțeles acțiunile diversioniste ale celor de pe statul «R» din care sunt convins că făceau parte și destui cercetași care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câțiva ani în urmă”.

În Departamentul Securității Statului (DSS) lucrau, pe 22 decembrie 1989, un număr de 15.312 persoane dintre care 10.114 ofițeri (1.892 în unități speciale acoperite, 4.124 în unități centrale de securitate, 81 în școli și 4.017 în Securități județene și cea a Muni­ci­piu­lui București), 791 maiștri militari (61 în unități speciale acoperite, 528 în unități cen­trale de securitate, 17 în școli și 182 în Securități județene și cea a Municipiului București), 3.179 subofițeri (296 în unități speciale acoperite, 1.556 în unități centrale de securitate, 30 în Școli și 1.297 în Securități județene și cea a Municipiului București) și 1.228 civili (174 în unități speciale acoperite, 394 în unități centrale de securitate, 97 în Școli și 563 în Securități județene și cea a Municipiului București). În cadrul DSS-ului se afla și Comandamentul Trupelor de Securitate (CTS) cu un efectiv de 23.370 de oameni: 1.387 ofițeri, 136 maiștri militari, 924 subofițeri, 536 civili și 20.387 militari în termen. 

Comandantul CTS era generalul-maior Grigorie D. Ghiță.

Comanda Departamentului Securității Statului era exercitată de către generalul-colonel Iulian Vlad, care avea și rangul de ministru secretar de stat în Ministerul de Interne al Republicii Socialiste România.

Într-un raport al STASI, din 5 septembrie 1988, obținut din mediul politico-diplo­matic al Alianței Nord-Atlantice (NATO), aflat foarte probabil și pe masa de lucru a ofițe­rilor din Departamentul 5 al Direcției I Centrale a KGB (Serviciul de Informații Externe sovietic), se putea citi, cu referire la DSS-ul României socialiste, următoarele: 

„Dușmanul (NATO – n. n.) continuă să aprecieze că organele de securitate ale Republicii Socia­liste România sunt pe deplin funcționale și capabile să asigure o supraveghere de amploare și neîntreruptă a populației, precum și să recunoască la timp o evoluție încordată a evenimentelor care ar duce la schimbarea situației.

Starea de con­știin­ță în sânul organelor de securitate îi permite conducerii de partid și de stat să se bizuie pe aparatul de securitate apreciat drept loial și de încredere chiar și în cazul în care situația securității interne ar continua să se agraveze”.

Concluziile ser­vi­ciilor de informații occidentale păreau să fie întru-totul corecte în ceea ce privește pe omologii lor de la București, iar evenimentele petrecute în spațiul românesc, după lan­sarea de către Mihail S. Gorbaciov a procesului de reformare a sistemului socialist, au confirmat o serie de aprecieri cuprinse în raportul STASI.

Certitudini, mărturii, controverse

Începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, ora 18.30, „accidentele, lipsa profesionalismului celor implicați la toate nivelurile în luarea deciziilor şi a celor care acţionau direct pentru victoria Revoluţiei, greşelile de ordin personal, lipsa comunicării, panica, confuzia, stresul, oboseala, dezinformarea, lipsa coordonării şi planificării, deficienţele de tot felul în cadrul instituţiilor armate, posibila intenţie rău voitoare (cazul Trosca), contextul (noapte, vizibilitate redusă etc.), teroriştii, vendetele personale, posibila ură interetnică (zona Târgu-Mureș) etc.” se vor constitui în cauzele care au stat la baza sporirii numărului celor care au murit în timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

 

Totodată, o serie de fapte și întâmplări conduc la concluzia că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA ar fi putut fi implicată în cele petrecute după 22 decembrie 1989, ora 18.30.

În fundamentarea unei astfel de ipoteze se pot exemplifica câteva acţiuni:

• cazul lui Sorin Botarde la Alba-Iulia care a fost împuşcat, după arestare, într-un schimb de focuri declanşat ca urmare a cererii sale exprese de-a se deschide focul pentru reinstaurarea socialismului în România;

• arestarea fostului prim-secretar de la Alba-Iulia, Ion Savu, ca urmare a faptului că deţinea în servieta-diplomat mai multe tuburi goale ale unor rachete de semnalizare;

• cazul lui Tudor Molan, factor poştal din Braşov, care a fost prins de populaţie în Cimitirul Evanghelic de pe Strada Karl Marx din Braşov, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, având asupra sa o puşcă semiautomată cu lunetă cu care trăgea asupra oamenilor;

• distribuirea de către locotenentul-major de securitate Morariu din Braşov a unor arme (PSL, pistol-mitralieră, pistol) şi muniţii către Victor Adochiţei, Ion Budileanu, Vasile Petrache, Florin Irimia, Ioan Pinochi, Ilie Duţu, Luca (Florin) Dorin şi Imbrea Nagy;

• reţinerea maiorului de securitate Mihai Brândă de la Securitatea Municipiului Bucureşti, în seara de 22 decembrie 1989, în jurul orei 22.30, de către cetăţenii din cartierul Drumul Taberei, ca urmare a faptului că asupra lui s-au găsit un încărcător cu şase cartuşe, o lanternă halogen cu 4 acumulatori, acte de identitate false pe numele de Mihai Barbu (ofiţer de miliţie);

• reţinerea locotenent-colonelului de securitate Grigore Zăgărin de la SMB, în cursul zilei de 23 decembrie 1989, ca urmare a faptului că avea asupra sa un pistol şi muniţie;

• cercetările efectuate în Dosarul nr. 1380/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare care a evidenţiat faptul că din blocul în care locuia maiorul de securitate Paul Baciu (Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 24, sc. A, et. 5, ap. 1, în dreptul fostei străzi Oneşti) s-au executat focuri de arme;

• telefoanele de ameninţare date la TVR privind intenţia de aruncare în aer a unor tuburi cu azot şi hidrogen de la garajul din Bucureştii Noi, al fostului CC al PCR, în cazul în care Nicu Ceauşescu nu era eliberat imediat;

• răspândirea de zvonuri şi de informaţii false de către maiorii Gheorghe Nicolaescu şi Jilavu, ambii pe atunci în Serviciul de Protocol şi Relaţii Externe al MApN (DIA), care intrau din oră în oră în biroul generalului-locotenent Victor A. Stănculescu, unde se afla şi viceamiralul Ştefan Dinu, iar la ieşire declarau: „Se va deschide foc asupra elicopterelor care vin din partea de vest, „Blindate venind dinspre Târgovişte vor ataca Buucreştiul, „Sibiul este înecat în sânge de către Securitate etc.;

• informaţiile strânse de membrii „Club – TV 22 privind producerea, în perioada august – septembrie 1989, la Uzina de armament Sadu (judeţul Gorj) a unor cartuşe explozive şi perforante în urma ordinelor venite de la conducerea superioară a PCR;

• în perioada 22 – 31 decembrie 1989, unităţile MApN au reţinut un număr de 532 persoane considerate a fi suspecte, dintre care 516 cetăţeni români şi 16 cetăţeni străini;

• 299 de persoane suspecte au fost predate organelor de miliţie/poliţie pentru cercetări şi 113 procuraturii, în timp ce 120 de militari au fost cercetaţi de către comenduirile de garnizoană.

Referindu-se la acest fenomen, fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor A. Stănculescu va menţiona:

 ,,Fenomenul terorist a avut două componente. Componenta externă, sovietică, şi componenta internă, a celor care au acţionat ca oameni care, văzând că regimul a fost răsturnat, trebuiau să facă reacţia la această acţiune.

Teroriştii prinşi la noi la Armată şi dovediţi au recunoscut că au plecat şi ofiţeri din unităţi. O să vă dau nişte date luate de la cineva care a lucrat la contrainformaţii şi care a raportat despre aceşti ofiţeri care au plecat din unităţi, au dispărut un timp de şi pe urmă au revenit în unităţi. Şi nu se ştie ce au făcut în timpul ăsta”.

Teoria unei prezențe militare/speciale sovietice în Revoluția Română din Decembrie 1989 se află în legătură directă cu prezenţa a numeroşi turişti sovietici în România socialistă şi cărora li se impută deschiderea focului asupra Armatei şi populaţiei civile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În Raportul preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind evenimen­tele din decembrie 1989 se menţionează:

 ,,În perioada 22 decembrie 1989 – 6 ianuarie 1990, la Institutul Medico-Legal Bucureşti au fost aduse persoane decedate prin împuşcare, despre care personalul militar şi medical din institut afirma că sunt terorişti, asupra cărora s-au găsit arme de foc şi albe (unele total diferite de tipurile din dotarea Forţelor Armate obişnuite) şi muniţie; documente deosebite (paşapoarte şi legitimaţii în alb ori pe care figurau nume, locuri de muncă şi funcţii ce nu corespundeau realităţii; buletine false în care datele nu corespundeau cu cele din celelalte documente); îmbrăcă­minte deosebită: căşti de protecţie kaki, combinezoane kaki (căptuşite cu blană de miel), pulovere de tip militar, de culoare kaki sau albastră, lenjerie de corp chinezească, cizme cu carâmb scurt, care se închideau lateral cu ajutorul unei singure catarame, total diferite de cele militare (îmbrăcămintea era vizibil nouă şi nu era murdară); medica­mente despre care medicii din IML Bucureşti afirmau că au efecte stimulative şi de creş­tere a forţei şi capacităţii de rezistenţă.

Conform relatărilor, asupra acestora se trăsese cu armament greu, mitraliere de 12,5 mm, «erau făcuţi praf», iar cadavrelor, după dezechipare şi ridicarea armamentului şi documentelor de identificare, li se aplica un regim special faţă de ceilalţi morţi,  respectiv erau introduşi într-o sală diferită de cea în care erau introduşi morţii «obişnuiţi», sală ce era păzită cu stricteţe de militari ai MApN şi în care nu aveau acces decât un număr limitat de persoane: prof. dr. Beliş Victor, şeful Insti­tutului; procurorul Vasiliu Eugen, cadrele de la Criminalistică (cinci ofiţeri superiori); autopsierul şef şi câteva persoane despre care s-a afirmat că ar fi fost ofiţeri MApN.

Fotografiile acestor morţi nu au fost expuse, aşa cum se proceda în cazul celorlalţi (care nu aveau asupra lor acte), pe afişierul de la intrarea în Institut, în vederea identificării de către rude sau eventuale cunoştinţe, iar în sala respectivă nu era permisă intrarea celor veniţi să recunoască decedaţii, celor din sistemul de pază atrăgându-li-se atenţia că din această încăpere nu era permisă scoaterea nici unui cadavru fără ştirea celor de la Procuratură sau a cadrelor de la Criminalistică. Armamentul şi muniţia ridicată erau predate ofiţerului de serviciu din UM 01046 Bucureşti, iar actele în alb erau preluate de către procuror. Cadavrele erau întotdeauna aduse de maşini militare şi însoţite de ofiţeri MApN, iar întocmirea documentelor de predare se realiza într-un birou în care nu intrau decât aducătorii, procurorul, criminaliştii şi medicul de gardă”.

Într-un interviu acordat autorului acestor rânduri, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA în decembrie 1989, a recunoscut existența „Rețelei interne 276” (Rețeaua „R”), însă a declarat că membrii ei nu au putut lucra deoarece DIA nu reușise să realizeze dotarea membrilor rețelei cu aparatură de emisie-recepție.

 „Colonelul Paul Șarpe se afla la comanda acestei structuri informative interne. Nu aveam decât legături telefonice cu oamenii din această rețea”, mărturisea viceamiralul (r) Ștefan Dinu. Rețeaua secretă „R” este comparabilă ca principiu de organizare și acțiune cu ceea ce a însemnat, în Occident rețeaua secretă GLADIO. Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, emite, în legătură cu fenomenul te­ro­rist-diversionist, în care foarte probabil să fi fost implicată și „Rețeaua internă 276”, următoarea ipoteză: 

„Eu presupun că au existat niște ordine pentru anumite unități de cercetare în adâncime, cum s-a spus atunci, că anumite ordine date unor co­man­danți care nu mărturisesc public nici astăzi acest lucru, de teama de-a nu fi tri­miși în fața justiției pentru faptele respective, aceste unități și-au continuat mi­siunea lor în împrejurări excepționale, după căderea lui Ceaușescu și a regimului său, regim pentru care fuseseră îndelung îndoctrinați să-l apere.

Ipoteza cea mai plauzibilă este că asemenea unități ale Armatei au intrat în acțiune potrivit unui cod profesional inaccesibil multora dintre cei care au făcut mărturisiri. (…) Abor­darea în această manieră și presupunerea că unități regulate, de mici dimensiuni, dar deosebit de eficace în privința armamentului și a dotării ar fi existat în Armata română, nu înseamnă un blam la adresa Armatei române”.

Generalul (r) Paul Șarpe, fost locțiitor al șefului DIA în decembrie 1989, confirmă în ancheta Secției Parchetelor Militare din 2018 că „Reţeaua internă 276” din subordinea DIA a existat cu adevărat și a relevat din tainele constituirii și existenței acesteia. „Recrutarea acestora (membrilor rețelei – n. n.) se făcea pe bază de voluntariat, dintr-o masă eterogenă de funcţii, vârste, dar numai bărbaţi şi ca element principal era pregătirea acestora în perioada de stagiu militar la una din unităţile de cercetare de pe lângă marile unităţi din ţară.

De asemenea, se avea în vedere posibilitatea de legendare a celor recrutaţi în cazul ocupării vremelnice a teritoriului de către inamic pentru a putea justifica prezenţa în localităţile respective fără a trezi suspiciunile inamicului. Deţineau diverse funcţii ca: inginer, director de întreprinderi, muncitori etc. Ei trebuiau să justifice de ce nu au fost preluaţi pe front la mobilizare.

Evidenţele celor aleşi se ţineau în mod separat într-o mapă sigilată şi la dispoziţia ofiţerului de informaţii, la sediul CMJ-ului. Periodic ofiţerii mergeau în teritoriu unde stăteau de vorbă cu membrii reţelei pentru aducerea la cunoştinţă a unor probleme noi în lupta de cercetare. Practic se efectua o instruire. Nu aveau nici un fel de armament tocmai pentru a rămâne în perfectă conspirativitate şi pentru a nu se angaja în activităţi armate”.

Centrele Militare Județene centralizau într-un dosar special pe acești luptători, iar pe dosar era scris „R”. La dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Județean, acesta fiind scos doar la ordin și în momentul în care avea nevoie ofițerul însărcinat de la București cu această problemă.

Pavel Coruț, șeful Biroului Direcției a IV-a Contrainformații militare care a supravegheat activitatea DIA între 1985-1989, a declarat senatorilor din Comisia care a investigat evenimentele din decembrie 1989: 

„Ea (rețeaua – n. n.) era condusă de rezidenți din Direcția Informații, Secția a II-a, prin ofițeri activi în rezidență, ori cercetași rezerviști din rândul ofițerilor, subofițerilor și sergenților. În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea – prin diversiune – a fost blocată și a încetat să mai culeagă informații pe data de 22 decembrie”.

În fața membrilor Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, ofițerul de contrainformații militare Pavel Coruț a mărturisit că unitatea era condusă de colonelul Paul Șarpe, adjunct al șefului DIA însărcinat cu activitatea compartimentului informativ-operativ, precum și de către coloneii Spătaru Dumitru și Șerban Zaharia care gestionau elemente ale rețelei propriu-zise.

Pavel Coruț a declarat că pe 17 decembrie 1989 au plecat în teritoriul național pentru alarmarea rețelei de rezistență: maiorul Pleșan Dumitru la Timișoara, colonelul Vasile Păstrăvanu la Cluj și Bistrița, iar căpitanul Tohan Nicușor în Moldova.

Într-un document secret la acea vreme elaborat de către Statul-Major al Gărzilor Patriotice, descoperit în arhiva unui Comitet de partid al unui sector din București, intitulat Plan de seminar – privind pregătirea și ducerea luptei de rezistență pe teritoriul național vremelnic ocupat de inamic se menționa faptul că organizarea și încadrarea formațiunilor de rezistență au ca principii de bază: 

1) conducerea de partid a acestor formațiuni; 2) conspirativitatea; 3) voluntariatul și 4) principiul teritorial.

Membrii Rezistenței urmau să execute acțiuni de informații, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forțelor inamice, în condițiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părți ale României.

Cei care urmau să rămână în aceste zone ocupate de inamic erau tineri și oameni în vârstă, precum și intelectuali, muncitori și agricultori, abil mascați și gata să fie activați prin anumite semnale, parole etc. 

„În documentul respectiv se face distincția clară între organizarea unităților militare și cele ale formațiunilor de rezistență, cerința primordială fiind «înlăturarea șablo­nis­mului» și o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie și în localități erau vizate să predomine formațiuni mici, pentru cele de deal, munte și deltă erau preconizate formațiuni de rezistență puternice.

Conform documentului, structura organizatorică a formațiunilor de rezistență cuprindea: organe de conducere, formațiuni de rezistență înarmate și formațiuni de sprijin.

În privința formațiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistență era localizat la nivelul fiecărui sat, în orașe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnați în perioada de necesitate, iar acești oameni reprezentau viitorii comandanți.

Pe structura nucleului de rezistență se constituia echipa de rezistență, formată din 15-30 de luptători și mai mulți. Această echipă de rezistență avea în compunere un comandant, un locțiitor politic, un locțiitor comandant și două-trei grupe a câte cinci luptători.

Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare – informare, minare – distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc. Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistență se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un județ erau între 70-90 de echipe, totali­zând 1.000-2.000 de luptători.

Mai multe echipe de rezistență formau grupul de rezistență, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistență avea comandament, un locțiitor politic și stat major.

Apoi, trei-cinci grupuri de rezistență și echipe independente, adică 500-700 de lup­tă­tori în faza inițială, alcătuiau detașamentul de rezistență. Acesta avea ca arie de operații o zonă geografică distinctă sau un oraș cu împrejurimile sale. Eșalonul superior al detașamentului era gru­parea de rezistență și brigada de rezistență” scrie jurnalistul Răzvan Belciuganu.

Armamentul aflat în dotarea acestor luptători se compunea din pistoale, pistoale-mitralieră, puști, carabine, PSL, PM-uri, puști cu tromblon, cu amortizor de zgomot, AG, puști de vânătoare și armament alb. 

Planul de seminar menționează faptul că armamentul „se depo­zi­tează în locuri sigure, încă din perioada de necesitate sau mobilizare, iar pentru fiecare formațiune există mai multe depozite, cu cantități mici de armament”. În conformitate cu cele enunțate în Planul de seminar, Gărzile Patriotice cooperează cu formațiunile de rezistență în do­me­nii precum: 

 

1) procurarea și transmiterea de informații;

2) nimicirea unor obiective ale ina­mi­cului;

3) sprijinirea contraloviturilor;

4) interzicerea/întârzierea unor acțiuni de mare amploare a agresorului;

5) dezorganizarea conducerii inamicului;

6) descoperirea momentului pregătirii inamicului pentru trecerea la întrebuințarea armelor de nimicire în masă. Totodată, menționăm faptul că unul dintre obiectivele formațiunilor de rezistență era organizarea vieții politice în teritoriul vremelnic ocupat:

„Formațiunile rezistenței, dând dovadă de spirit de inițiativă, rezolvă de-sine-stătător sarcinile ce le stau în față, orientându-se în raport cu situația concretă”.

 

 

 

 

Memorialistul Valentin Raiha insistă asupra faptului că DIA și „Rețeaua internă 276” au fost implicate în organizarea și desfășurarea diversiunii de după 22 decembrie 1989, împotriva Armatei române și a structurilor DSS-ului. 

„Din acest punct de vedere, forțele DIA dispuneau de o mare libertate de acțiune și, dacă luăm în calcul faptul că, responsabilii DIA au avut acces direct la ordinele și hotă­râ­rile ce se luau la MStM, nu este deloc surprinzătoare sincronizarea aproape per­fectă a acțiunilor «securiștilor-teroriști», aparițiile și dispariția lor misterioasă din punc­tele fierbinți. (…) Exactitatea cu care erau cunoscute numerele de telefon ale unităților militare, numele, gradul și funcția unor cadre de securitate și miliție, adresele acestora, nu poate să ne conducă decât la concluzia că diversiunea și dezinformarea asupra acțiunilor unor «securiști-teroriști» precum și zvonurile false lansate la adresa acestora, nu au fost rodul fanteziei unor străini.

Toate acestea au presupus o pregătire anterioară (premeditare) și au fost «fabricate» de către forțe specializate”, concluzionează Valentin Raiha.

În Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare în Dosarul privind Revoluția Română din Decembrie 1989, se menționează în mod foarte clar faptul că „probatoriul administrat a demonstrat inclusiv faptul că pe perioada exercitării inducerii în eroare prin intermediul comunicaţiilor militare, DSS a fost lipsit în mod deliberat de posibilitatea comunicării prin propriul sistem de telefonie”.

Totodată, procurorii militari confirmă că „încă din seara de 22 decembrie 1989 MApN şi-a dublat legăturile telefonice”astfel încât se poate spune că „dezinformarea prin comunicaţiile militare a fost făcută de la MApN”. Merită reținută următoarea observație a procurorilor militari: 

„Faptul că începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989, Armata a avut practic comunicaţii noi, face imposibilă penetrarea, într-un timp atât de scurt, a noii reţele de către o altă entitate”.

Martorul Paraschivescu Aurelia a declarat în fața procurorilor militari: 

„În luna decembrie 1989 lucram ca centralistă la Centrala telefonică din Drumul Taberei nr. 1 (Centrul Naţional de Telecomunicaţii) (…) Am primit indicaţii şi astfel am deconectat legăturile STS (TO) iar apoi le-am repus în funcţiune (…) Am făcut circuite telefonice noi, începând din 22.12.1989, noaptea, pentru MApN, pentru garnizoana de la Răzoare, la CIT – Ştirbei Vodă, unitatea de aviaţie şi unităţile din Ghencea. Aceste telefoane erau directe, fără numere, pentru unităţile militare”.

Rivalitatea dintre Securitate și Direcția de Informații a Armatei a fost o certitudine și o constantă a răzvoiului nevăzut din culisele regimului comunist din România. Referindu-se la această rivalitate dintre ofițerii de informații militare și cei de securitate, autorii volumului Direcția de Informații Militare între ficțiune și adevăr consemnează următoarele:

 „În activitatea direcției au continuat să existe unele dintre greutățile întâlnite în perioadele ante­rioare. Colaborarea cu alte ministere și instituții centrale și mai ales cu organele de specialitate din Ministerul de Interne, absolut necesară pentru Serviciul de informații militare, nu s-a putut des­fășura nici în această perioadă (1964 – 1978 – n. n.) în limitele principiale stabilite prin pro­to­coalele încheiate la nivelul Ministerului Apărării Naționale. Unii ofițeri din cadrul Ministerului de Interne și-au depășit competențele, subordonându-și unele cadre din organul de informații militare, inclusiv de la posturile din străinătate. Prin această practică s-a creat o situație extrem de periculoasă și de neconceput în raport cu principiile muncii de informații militare și cu nece­si­tatea pentru Armată de a se subordona exclusiv conducerii superioare a statului român, fără a depinde de nimeni altcineva în procurarea informațiilor specifice (…) De asemenea, s-a încercat con­trolul pe mai multe căi a activității informative militare, însușirea unora din rezultatele obținute pe această linie și limitarea posibilităților operativ-informative ale Direcției Informații”.

Nicolae Ceaușescu va respinge o propunere de unificare a tutu­ror organelor de informații sub egida Ministerului de Interne, după cum va declara generalul Dumitru I. Dumitru, șeful DIA (1964 – 1978), însă defectarea lui Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978) avea să se intensifice „controlul organelor de securitate asupra Direcției Informații, a cărei activitate a început să fie din ce în ce mai afec­tată ca urmare a acestei imixtiuni”.

 Începând din 1980, conducerea politică supe­rioară a României socialiste nu a mai permis trimiterea de ofițeri ai DIA în străinătate, la post, astfel încât numărul de atașați militari a scăzut de la 48 (în 1978) la 4 în decembrie 1989. 

„În deceniul nouă încer­cările eșuate anterior, foarte periculoase, de raportare centralizată și selectivă a informațiilor provenite pe diferite canale (inclusiv de la Marele Stat-Major – Direcția Informații) de către Ministerul de Interne au devenit realitate, o practică obișnuită”. menționează autorii volumului dedicat istoriei Direcției de Informații Militare.

Într-o lucrare dedicată celor petrecute în 1989 în România socialistă, Aurel I. Rogojan, fost împuternicit la conducerea Serviciului Independent Secretariat-Juridic din Departamentul Securității Statului (DSS) în 22 decembrie 1989, cu gradul de locotenent-colonel, readuce în discuție, în capitolul intitulat Controlul Securității prin Direcția de Informații Militare (p. 87 – 94), rivalitatea fără precedent între DSS și DIA.

Racolarea unor ofițeri din Direcția a III-a a DSS pentru a deveni „ofițeri acoperiți” ai DIA, în anii ’80, a reprezentat, în clipa descoperirii acestui lucru, un șoc pentru conducerea DSS. „În anii 1990 – 1992, am primit câteva confirmări importante cu privire la existența unor ofițeri acoperiți ai Direcției de Informații a Armatei, de data aceasta în structurile de conducere ale Departamentului Securității Statului, ca locțiitori ai șefilor unor direcții centrale”, scrie Aurel I. Rogojan.

O afirmație șocantă care distruge mitul atotputerniciei Securității. Greu de acceptat, fără prea multe dovezi credibile, însă pare să sprijine teoria loviturii prin surprindere pe care a dat-o, în decembrie 1989, DIA asupra DSS-ului.

Șeful de cabinet al lui Iulian Vlad lasă să se înțeleagă că personalul de conducere din Direcția a IV-a Contrainformații Militare, și nu numai, juca dublu, adică raporta și la DIA, atrăgând, totodată, atenția asupra existenței unui „Ștat Special Anexă” al DIA, precum și asupra existenței și activității colonelului „ID” (supranumit în mass-media de după 22 decembrie 1989 ca fiind „generalul roșu”).

Menționăm faptul că „Ștatul Special Anexă” al DIA conținea numele ofițerilor acoperiți ai DIA aflați în anumite obiective, păstrat la Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR, și care au făcut concurență neloială ofițerilor DSS-ului.

Cele enumerate mai sus întăresc convingerea că unii din membrii „Rețelei interne 276”, aflată în susţinerea logistică a DIA și născută sub controlul strict al PCR, au trecut la acţiune.

Privind lucrurile din această perspectivă, putem înţelege astfel, mai uşor, faptul că după execuţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe 25 decembrie 1989, atacurile teroriste au încetat ca prin farmec.

Răniții și morții de după 22 decembrie 1989 au existat, „Rețeaua internă 276” a DIA a existat, conflictul mocnit dintre structurile de forță ale României socialiste a devenit o realitate după 22 decembrie 1989, iar Parchetul Militar din anii ꞌ90 s-a dovedit ineficient sau incapabil să soluționeze adevărurile juridice ale unei clipe istorice.

Controversele privind rolul și locul acestei structuri secrete din cadrul DIA continuă să rămână în vigoare și pe măsură ce noi documente sau mărturii vor intra în circuitul istoriografic lucrurile se vor limpezi și vom putea înțelege în ce măsură evoluțiile politice ale momentului au fost influențate de „fenomenul terorist”.

Un „fenomen” care a marcat, într-o primă etapă, sângeroasă, îngenuncherea unei structuri de forță, Securitatea, însă cu un preț extrem de sângeros și nedrept.

______________________________________________________

Fragmente din articolul 

https://www.aesgs.ro/nicolae-ceausescu-structurile-de-forta-ale-romaniei-socialiste-si-reteaua-r-in-decembrie-1989/

Publicitate