CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Emigrările forţate si colonizările organizate dupa 1812 de Imperiul Rus in Basarabia ocupată

 

 

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1)

Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. (2)

Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

                        Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.” (3)

                        Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat.

Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.” (4)

                        Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia.

Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche.

Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

                        Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile.

De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

                        „Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune.

Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” (5)

În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” (6)

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

                        În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi.

Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.” (8)

                        Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” (9) Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres.

El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.” (10)

                        Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.” (11)

                        Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei:

„Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii.

De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.” (12)

                        Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese.

Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (13)

                        Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.

De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea: „Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” (14)

Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.” (15)

                        Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone.

Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod:

„Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare râvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” (16)

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, (17) şi „să să rânduiască şi ocârmuitor politicesc a oblastii pământean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinându-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimântează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” (18)

                        Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi către oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrâni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărâri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.” (19)

                        În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona:

„Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.” (20)

                        Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” (21)

Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 20.

2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 396.

3    Ibidem, p. 398.

4    Ibidem, p. 200.

5   Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 235-236.

6    Ibidem, p. 241-242.

7    Ibidem, p. 241.

8    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.

9    Ibidem, p. 177.

10  Ibidem.

11  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158.

12  Ibidem.

13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 6.

14  Iustin Frăţiman, op. cit., p. 252.

15  Ibidem, p. 255-256.

16  Ibidem, p. 244.

17  Ibidem, p. 245.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 248-249.

20  Ibidem, p. 251-252.

21  Ibidem, p. 260.

 

Emigrările

 

 

Principala preocupare a conducătorilor ruşi a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei, net favorabil românilor.

Pentru aceasta, pe lângă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cât mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atâţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu.

                        În vederea obţinerii unui succes cât mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului. Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pământ şi ameliorarea traiului.

Şi au existat nu puţini naivi care, sperând că măcar aşa vor căpăta pământ, au crezut minciunile propagandei. Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pământ, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pământ al făgăduinţei”.

Dar pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit.

                        Nu puţine erau cazurile când ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei. Cei din satul Sângerei trimiteau în acest sens o petiţie către ministrul de finanţe al imperiului. În 1814, locuitorii din Larga cereau strămutarea în judeţul Cetatea Albă.

Cei din Bahmut făceau cinci petiţii între anii 1832-1834 către guvernatorul civil al Basarabiei şi generalul guvernator al Novorusiei. Mişcări asemănătoare erau frecvente în judeţele Hotin, Soroca sau Iaşi. (1) Mişcarea ajunsese atât de intensă, încât la 24 aprilie 1829 guvernul regional al Basarabiei era obligat să emită o circulară către toţi ispravnicii de poliţie, cerându-le stoparea ei.

Ca urmare, ţăranii începeau să fugă în grupuri, acţiunea prelungindu-se până spre mijlocul secolului al XIX-lea. În 1834 de exemplu, au fugit 75 de familii din Larga şi 47 de familii din Plopi şi Ţaul, iar în 1836 încă 75 de familii din Bahmut. (2)

                        Dar şi după aceea continuarea lor era posibilă. La începutul secolului al XX-lea, sătenii din Verejeni îşi justificau astfel acţiunea faţă de guvernatorul provinciei:

„Mizeria din cale afară de grea, lipsa de pământ, sărăcia ne-au silit să ne părăsim patria, scumpa noastră Basarabie, şi să plecăm într-un ţinut cu desăvârşire străin, necunoscut, numai ca să avem o bucată de pâine, şi să nu pierim cu copiii noştri de foame şi de frig.” (3)

                        Prin strămutarea ţăranilor români în Rusia, se pare că numai între anii 1812-1834 au dispărut 47 de sate din Basarabia. (4)

                        Ajunşi în adâncul Rusiei şi pierduţi între străini, ţăranii români dispăreau cu desăvârşire în masa acestora.

Expulzările românilor peste Nistru erau astfel descrise în 1896, conform mărturiei scriitorului rus Starostavski: „Coloniştii moldoveni, crescuţi în alte împrejurări, veniţi acolo pentru a-şi găsi o patrie mai bună, au găsit în loc de rai, cum li s-a făgăduit, nevoie, boală şi moarte.

Un şir lung de morminte de-a lungul ţărmului Caucazului, iată tot ce a rămas din această nereuşită colonizare.” (5) „În timpul călătoriei şi mai ales pe locurile noi, coloniştii duceau lipsuri mari.

Din pricina subalimentaţiei şi condiţiilor antisanitare, se răspândeau în mijlocul lor diferite boli epidemice, creştea mortalitatea.

Şeful secţiei de strămutări din regiunea Semipalatinsk a menţionat în octombrie 1910 că bieţii basarabeni… «în cel mai bun caz se vor plânge amar de soarta lor, în cazul cel mai rău vor pieri de scorbut şi tifos.»” (6)

De aceea, aproximativ 40% dintre aceşti nenorociţi se întorceau în satele lor. (7) Totuşi, în timpul primului război mondial, o misiune militară română la Vladivostok, pe ţărmul Pacificului, a găsit în regiunea învecinată oraşului circa 30.000 de agricultori români, care cereau cu disperare să fie repatriaţi. (8)

                        Dar migraţia spre Rusia nu reprezenta nimic faţă de ceea ce se petrecea, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, la graniţa cu Moldova. Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.

În acest sens, Kasso declara: „Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfâşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.” (9)

                        Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul râului. În plus, spunea Nicolae Iorga, „când se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.” (10)

                        Lucruri puţin îmbucurătoare releva şi consilierul rus Baikov, care se plângea că „ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, şi în legătură cu acelaşi subiect, înaltul funcţionar Miloşevici sublinia „mâhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării de către Rusia.” (11) Însuşi ţarul Alexandru I îi scria mitropolitului Gavriil la 1 aprilie 1816: „Numeroase familii de ţărani nesiguri îşi abandonează căminele şi încearcă o refugiere dincolo de graniţă.” (12)

                        Perspectivele erau înspăimântătoare. Cneazul Kurakin arăta: „Va fi cu adevărat regretabil dacă această ţară populată din abundenţă până acum, pentru dobândirea căreia statul a plătit scump, va trebui în cele din urmă să rămână pustie.” (13)

În 1816, Kiseliov se adresa în acest sens ţarului: „Am dori ca Măria Voastră să dea ordin pentru a face calcule, din care să se vadă câţi locuitori au fost la încheierea păcii, câţi bulgari au trecut la noi, câţi au rămas mai apoi, şi câţi dintre ei au plecat înapoi, preferând guvernarea turcească în locul guvernării noastre.” (14)

Stema Basarbiei ţariste

                        Între 1816, când Bahmetiev a efectuat recensământul populaţiei Basarabiei, şi 1818, când el a fost imitat de Kornilovici, populaţia regiunii scăzuse cu 51.000 de persoane.

Statisticienii ruşi, ca Skalkovski şi Zaşciuk, explicau micşorarea bruscă a populaţiei astfel: „Cauza, după toate probabilităţile, a fost destrăbălarea şi lipsa de cinste a administraţiei ispravnicilor, care siliră pe ţărani de a fugi în Turcia.” (15)

Chiar şi ruşii, veniţi de dincolo de Nistru, fugeau cu românii în Moldova.

                        Situaţia era dezastruoasă. În 1815 Svinin constata că plecaseră 3.359 de familii din judeţul Hotin şi 290 de familii din judeţul Codru, iar Batiuşkov aprecia că în 1817-1818 „numai din ţinutul Greceni au fugit peste 1.000 de familii.” (16) Numai în 1812 se refugiaseră 3.000 de ţărani.

În acea vreme, conform raportului protopopului Maleavinski din 9 noiembrie 1812, satul Şaba din judeţul Cetatea Albă rămăsese numai cu patru familii. (17)

                        Câţi vor fi fugit în total, nu se va şti probabil niciodată cu precizie. Fuga ţăranilor a mai continuat până către mijlocul secolului, căci disperarea poporului când s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat.

Prin urmare, putem fi de acord cu Iorga, care arăta că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete. (18)

„Curentul acesta foarte păgubitor pentru prestigiul autorităţilor ruseşti, spunea Kasso, se întreţinea şi de teama pe care o aveau ţăranii, cu drept cuvânt, că administraţia rusească va introduce regimul servagiului, cum a făcut în Ucraina, – sistem exact contrar structurilor Principatului Moldovei, unde ţăranii aveau libertate individuală.” (19)

                        Locul celor plecaţi era luat de ţărani ruşi şi ucrainieni, aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, şi cărora li se spunea că traiul era mai bun în Basarabia. Dar despre felul cum au decurs colonizările şi cât de intense au fost ele în Basarabia, ne vom ocupa în paginile următoare.

 

 

Note:

1    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 457.

2    Ibidem.

3    Ibidem, p. 622.

4    Ibidem, p. 456.

5    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 211.

6    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 622.

7    Ibidem.

8   1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. VI, Bucureşti, 1986, p. 495.

9   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 87.

10  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 159.

11  Ştefan Pascu, Momente din lupta poporului român pentru formarea statului naţional unitar, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1976, p. 3.

12  Ştefan Ciobanu, La continuité Roumaine dans la Bessarabie annexée en 1812 par la Russie, Bucarest, 1920, p. 11.

13  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 116-117.

14  Ibidem, p. 117.

15  Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 93.

16  Mihai Adauge, op. cit., p. 117.

17  Ion Nistor, op. cit., p. 183.

18  Anton Crihan, op. cit., p. 87.

19  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 11.

 

 

 

 

Colonizările

 

 

 

                        Creându-se astfel „goluri” în populaţia Basarabiei prin plecarea românilor în cele patru zări, guvernul rusesc s-a grăbit să le umple. În acest scop s-a produs şi o mişcare de populaţie în sens invers, adică spre Basarabia. Aceasta a cuprins cele mai diferite naţionalităţi.

                        Primele valuri de colonişti au fost aduse în Bugeac, unde populaţia era rară după plecarea tătarilor nogai şi după anii de război pustiitor. Însă continuitatea românească de locuire acolo nu s-a întrerupt niciodată. Încă pe vremea tătarilor, în Bugeac erau numeroase aşezări româneşti.

Unele se înşiruiau pe valea Nistrului, precum Talmaz, Ciubărciu, Răscăeţi, Purcari, Olăneşti, Tudorovo. Altele ocupau locurile cele mai prielnice din interiorul Bugeacului, ceea ce atesta fără nicio greutate faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai regiunii: Palanca, Căuşenii Vechi, Căinari, Ermoclia, Feşteliţa, Frumuşica Veche, Hancâşla, Valea Perjii, Furmanca, Chitai etc.

                        De asemenea, şi mai târziu, amestecaţi printre valurile migratorilor, au continuat să sosească români în Bugeac. Unii veneau din sud, din Imperiul otoman, odată cu bulgarii şi găgăuzii, în primul rând români din Dobrogea.

Dar şi români din nordul şi centrul Basarabiei au emigrat spre acele locuri, astfel că după 1817 în Bugeac au apărut sate cu nume ca acestea: Spinoasa, Tambur, Căprioara, Frumuşica Nouă, Catargiu, Satu Nou, Bulboaca, Moldovanca, Moruzeni, Varatic, Răzleanca, Ialpugeni, Brezoaia, Grădina, Baba, Fântâna Zânelor, Cişmeaua Văruită etc.

                        Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor. La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.

Articolul XXII al statutului respectiv prevedea: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.” Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.” (1)

                        Prin urmare, coloniştii din imperiu nu au întârziat să-şi facă apariţia. În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc. De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.” (2)

                        Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate care au cuprins anii: 1814, 1816, 1817, 1833, 1834, 1836, 1839 şi 1842. Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.

                        Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei. Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului. În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

                        Despre colonizarea ruşilor în Basarabia, Slavinski arăta: „Numai neînsemnate colonii ruseşti – mai cu seamă sub forma de funcţionari de diferite feluri -, sunt răspândite pe întreg imperiul.

Coloniile acestea se concentrează cu deosebire în oraşele mari, din care cauză ele au în multe localităţi un aspect în mare măsură rusificat. Graniţa imperiului are linii născute din accidentele victoriilor şi înfrângerilor. La apus ea a trecut prin corpul viu al popoarelor: estoni, poloni, ucrainieni, români (moldoveni).” (3)

                        Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi. Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor.

Ceilalţi erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării. Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769, 1774, 1787, 1791, 1806, 1812, 1828, 1830-1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.

                        Colonişti mai puţin importanţi au fost polonezi, sârbi, albanezi, francezi, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în 1824-1828 în satul Şaba, părăsit de locuitorii săi români.

                        În câţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Deja în 1827, conform unei statistici, populaţia sa era repartizată astfel: români 33,58%, bulgari şi găgăuzi 22,78%, ucrainieni 19,45%, ruşi şi lipoveni 9,15%, germani 5,68%, polonezi 2,86%, evrei 2,36%, greci 1,93%, armeni 0,87%, alţii 1,84%. (4) În mare însă, proporţiile vor rămâne aceleaşi pe tot parcursul secolului, românii continuând să deţină majoritatea relativă în regiune.

                        Colonizarea s-a făcut în mod haotic şi dezordonat. De aceea, deja la 7 iunie 1820, ţarul Alexandru I îi dădea ordin guvernatorului Bahmetiev să reglementeze chestiunea refugiaţilor în şi din Basarabia. În acelaşi scop fuseseră create birourile tutelare pentru colonişti, conduse de Comitetul Tutelar al coloniştilor regiunii de sud a Rusiei, iar pentru administrarea moşiilor şi terenurilor destinate colonizării a fost înfiinţat în 1838 Palatul domeniilor statului.

El avea în subordinea sa trei birouri, la Cetatea Albă, Tighina şi Hotin. Şeful Palatului a fost introdus în 1840 ca membru în componenţa Sfatului oblastiei.

                        Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor. Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.” (5)

                        Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decât un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei.

De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…” (6)

Iar rusul Zozulinov consemna: „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.” (7)

                        În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie.

Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decât sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.

                        Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrânt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine. În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc.

În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.

                        În judeţul Hotin, ucrainienii au început să se aşeze încă din perioada anterioară anexării ruseşti. „Se pomeneşte că în războiul din 1788 moşiile hotinene s-au întors la «pomeşcici, adică la stăpâni»; nu putem crede că în raia, boierii stăpâni, locuind în celelalte ţinuturi moldoveneşti, nu aveau niciun amestec în moşiile lor; oricum, legătura dintre dijmari şi stăpâni va fi fost foarte slabă, multe stăpâniri se vor fi socotit cu totul sfărâmate, şi lucrul acesta va fi înlesnit o însemnată trecere a fugarilor de peste Nistru, din Podolia şi Pocuţia, unde împrejurările de viaţă erau necumpănit mai grele ca în Moldova, în care ţăranul era liber şi unde, de moşie, nu-l lega – când îl lega – decât zilele boierescului.

                        Câţi ruteni de aceştia vor fi venit în vremea railâcului turcesc, nu se poate şti, căci numărătoarea din 1817 nu-i înseamnă într-un izvod deosebit de cel al localnicilor. Pare însă că numărul lor să fie însemnat.” (8) După 1812, ucrainienii veneau datorită deschiderii fostei graniţe a Nistrului.

Odată cu ei se aşezau în judeţul Hotin şi alte naţionalităţi, precum evrei sau armeni, astfel încât încă la 1816 ţăranii din Răchitna, Măliniţa, Chişcăuţi, Zarojani şi Burdufu se plângeau de „poposârea jidovilor”, foarte intensă dinspre nord şi vest. (9)

                        În scurt timp, românii din Hotin au fost covârşiţi numeric. Nordul şi nord-vestul judeţului s-au rutenizat complet, dar în sud românii au păstrat supremaţia. Ba mai mult, în zonele unde cele două etnii aveau contacte, ucrainienii se românizau. Istoricul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează.

Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi… Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă.” (10) Nesterovski completa: „Se întâmplă să intri într-un sat de aici (din judeţul Hotin) şi să nu ştii unde te afli, între moldoveni sau între ruteni. De jur-împrejur auzi limba ruteană, restul însă este moldovenesc.” (11)

                        Dacă totuşi ucrainienii, compact stabiliţi în judeţul Hotin, au reuşit să rutenizeze o parte a acestuia, nu aceeaşi soartă au avut-o cei stabiliţi în alte zone ale Basarabiei, care s-au românizat. De exemplu, în judeţul Soroca la 1870 existau 26 de sate ucrainiene, dar în 1907 nu mai rămăseseră decât 16; în judeţul Chişinău, dintre cele două sate ucrainiene, într-unul locuitorii au fost „complet moldovenizaţi”, cum spunea Berg, care mai adăuga în legătură cu velicoruşii din judeţul Bălţi: „Aceştia din urmă s-au moldovenizat.” (12)

                        Noii veniţi în Basarabia erau aşezaţi pe pământurile cele mai bune, formând categoria „ţăranilor statului”. Ei formau în 1861 aproximativ 10% din totalul ţăranilor Basarabiei.

Din punct de vedere juridic, ei nu se prea deosebeau de ţăranii din aşezările ce aparţineau statului, aflate în celelalte gubernii ale Rusiei. Dar în Basarabia, gospodăriilor ţăranilor de stat le reveneau mai mult pământ decât majorităţii altor grupuri de ţărani de stat din Rusia. În general, un lot în Basarabia era de trei ori mai mare decât unul din Rusia. (13)

                        În încheiere, să remarcăm că, deşi cu vremea intensitatea colonizării Basarabiei a scăzut, totuşi ea nu a fost niciodată sistată. Astfel, în 1885 era înfiinţată în Basarabia o „bancă ţărănească”. Ea trebuia să cumpere proprietăţile boierilor prea ipotecaţi şi să ajute la împroprietărirea ţăranilor. Dar o mare majoritate a acestor proprietăţi a fost vândută nu asociaţiilor moldoveneşti, ci asociaţiilor venite de dincolo de Nistru.

                        Făcând bilanţul acestei părţi a lucrării, vom analiza rezultatele rusificării urmărite prin atâtea căi în Basarabia, şi vom vedea cât a reuşit ea să schimbe caracterul etnic românesc al teritoriului.

 

 

Note:

1   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, înBasarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 115.

2    Ibidem, p. 116.

3    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 7-8.

4  Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, înBasarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.

5    Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 49.

6    Idem, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.

7    Idem, La Bessarabie sous le régime russe, p. 49.

8    Tudor Pamfile, Ţinutul Hotinului la 1817, Chişinău, 1920, p. 6.

9    Ibidem, p. 11.

10  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 12/1991, p. 69.

11  Ibidem, p. 70.

12  Ibidem.

13  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 41.

 

 

 

Recensăminte şi mărturii

 

 

 

                        Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă. De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna expres acest lucru.

Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas una dintre cele mai pure zone ale românismului, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor ţariste, amintite în capitolele precedente.

                        Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei. Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.

                        În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă. Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină.

Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, datorită asupririi la care era supus. Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.” (1)

                        Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.” (2)

                        Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav. Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale.” (3)

                        Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva „sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.” (4)

                        Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din Petersburg, unde se afirma: „Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.” (5)

                        Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845: „La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.” (6)

                        Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de cunoscutul deja Kasso, care scria:

„Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a schimbat în cursul ultimului secol. Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.” De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi planurilor (orientale) irealizabile.” (7)

                        Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” (8)

                        Iar Kruşevan nota în 1903: „Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.” (9)

                        Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate: „Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la marginea populaţiei ruseşti.” (10) Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.” (11)

                        Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei. Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul populaţiei.” (12)

                        Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria: „Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)

                        Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919: „Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)

                        Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862): „Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta.

El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.” Şi continua astfel: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai… Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe…

Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.” Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.”

Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.” (15)

                        În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi. În 1910, geograful Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)

                        S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii, care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului.” Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe ţărmul stâng al Prutului.” (17)

                        Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria: „Moldovenii compun marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi Kroncevov.

                        Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el: „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)

                        Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota: „Am ocazia să studiez spiritul moldovenilor. Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină elementul latin.” (20)

                        Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei.

Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana.” (21) Apoi continua: „Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)

                        Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.”

Şi încheia: „Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)

                        Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi drept concluzie a acestor impresii: „Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai mare parte a provinciei.” (24)

                        Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele consemnate mai sus.

                        Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti.

Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58 de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132 de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români, 101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau români, 340 evrei şi 11 armeni. (25)

Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor, fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.

                        Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de mai puţin de cinci ani. (26)

                        În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%, (27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu. În 1861, de exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială. Aici scria: „Moldovenii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)

                        În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător. Primul a fost coordonat de amintitul căpitan Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30)

Al doilea a aparţinut etnografului, şi el amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)

                        Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta. Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor.

Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta. Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33) De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)

                        Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea. Românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)

                        Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte inventariate aici. Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu ucrainienii în statistica noastră.

                        Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817, 15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!

                        Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi. Dat fiind caracterul absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792 frontierele ei naturale, ajungând la malul stâng al Nistrului.” (40) Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total al politicii de rusificare?

 

 

Note:

1    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405.

2   Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.

3    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400.

4    Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.

5    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 118-119.

6    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.

7   Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 1045.

8  Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 15.

9    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 70.

10  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.

11  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.

12  Ibidem.

13  Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 351.

14  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.

15 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, înBasarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 121-123.

16  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 27.

17 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, înBasarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.

18  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1983, p. 405.

19  Ibidem, p. 400.

20  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 9.

21  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.

22  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 60.

23  Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 43, 45.

24  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.

25  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 86.

26  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 203.

27  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.

28 Mărturii ruseşti despre caracterul românesc al Basarabiei, în Patrimoniu, Chişinău, nr. 2/1991, p. 192.

29  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 119.

30  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.

31  Anton Crihan, op. cit., p. 121.

32  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.

33  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 41.

34  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 36.

35  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.

36  Ibidem, p. 406.

37  Ibidem, p. 405.

38  Ibidem.

39  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 166.

40  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1986, p. 1045.

Sursa:

Mircea Rusnac – Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1914)

istoriabasarabiei.wordpress.com/

25/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Politica de deznaţionalizare a românilor din Basarabia – ţarism şi bolşevism –

Istoricii români au studiat politica promovată de ţarism în Basarabia în perioada 1812-1917. Ei au constatat că a fost o politică de deznaţionalizare a românilor basarabeni, având drept scop declarat „identificarea provinciilor cucerite cu statul cuceritor”.(„Am ferma convingere că pentru a cârmui în linişte provinciile cucerite, trebuie să le identificăm cu statul cuceritor, căci altfel ele vor slăbi puterea [adică puterea Imperiului Rus – A.P.].

Aici nu mai avem nevoie de argumente. Marii cuceritori – Friedrich, Ecaterina, Napoleon – procedau la fel”. F. Vighel, viceguvernator al Basarabiei, 1824-1826.

În anul 1912, cu prilejul împlinirii unui secol de asuprire străină, în lucrarea O sută de ani de robie, Petre Cazacu se întreba: „Ce s-a făcut în această sută de ani în Basarabia de către bunul nostru vecin, care de sute de ani strigă că a fost, este şi va fi «eliberatorul popoarelor balcanice»”?Răspunsul l-a formulat chiar cel care-şi pusese întrebarea, într-un singur cuvânt: „Rusificare”. Căile de deznaţionlizare a popoarelor alogene alese de ţarism au fost:

1) Impunerea limbii ruse ca limbă de lucru a administraţiei şi de comunicare între locuitori; din 1813 începe rusificarea administraţiei; documentele se întocmeau deja în două limbi – română şi rusă ; în 1828 ţarul a emis un decret prin care creează aceleaşi organe administrative ca şi în guberniile ruseşti, documentele administraţiei fiind completate doar în limba rusă.

2) Impunerea limbii ruse în instituţiile de învăţământ: sub stăpânirea Rusiei în Basarabia nu a existat nici o instituţie de învăţământ cu predarea în limba română.

3) Un alt instrument eficace de deznaţionalizare a românilor basarabeni a fost serviciul militar în cadrul armatei ruse.

4) Limba rusă se impune şi în biserici, reacţie clară contra acestei politici devenind mişcarea inochentistă.

5) Administraţia ţaristă a fost preocupată de crearea unei pături sociale pe care să se sprijine în promovarea politicii nu numai în Basarabia, ci şi în Balcani, intenţionând să creeze un model economic în provincia românească cucerită, atractiv pentru alte popoare din zona respectivă.

Ţarismul a promovat politica de colonizare a Basarabiei cu reprezentanţi ai altor popoare.

În 1824 Consiliul de Miniştri al Imperiului Rus a adoptat decizia Despre trimiterea în regiunea Basarabiei a 20.000 de ţărani ai statului din guberniile interne.În conformitate cu această hotărâre, au fost strămutaţi ţărani din guberniile Oriol, Kursk, Reazan, Tula, Tambov în judeţul Cetatea Albă, unde aceştia au întemeiat satele Borisovka, Vasilevka, Vedenskoie etc.

Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea în teritoriul ce se va numi Basarabia locuiau circa 2.000 de etnici ruşi, ceea ce constituia mai puţin de 1% din numărul total al populaţiei, în 1856 erau deja 20.000 de etnici ruşi (2,1% din populaţia Basarabiei, fără cei din judeţele de sud ale provinciei), iar conform datelor statistice rezultate în urma recensământului populaţiei din 1897, ruşii din Basarabia alcătuiau deja 123.000 sau 6,4% din numărul total al populaţiei (Aici şi în continuare ne-am referit la datele publicate de istoricul şi etnograful Valentin Zelenciuk, precum şi la alte publicaţii statistice din Republica Moldova ).

Pe teritoriul Basarabiei au locuit ucraineni înainte de alipirea ţinutului la Rusia.În 1812, armata de cazaci zaporojeni de la gurile Dunării a fost dizolvată şi o parte dintre cazaci s-a aşezat cu traiul în judeţul Cetatea Albă, întemeind satele Volontirovka, Starokazacie şi altele.Ucrainenii s-au stabilit nu numai la sudul, ci şi la nordul şi în centrul Basarabiei. Astfel, în 1860 au fost înregistrate sate cu populaţie prioritară ucraineană: Maramonovka, Moşana, Konstantinovka din actualul raion Donduşeni; satul Stolniceni, raionul Briceni etc. În 1897, în Basarabia locuiau 330.600 ucraineni (17% din totalul populaţiei).

Basarabia a cunoscut câteva „valuri” de strămutări din regiunile aflate la sud de Dunăre, din Imperiul Otoman. Este vorba de bulgari şi găgăuzi. Emigrarea lor masivă în Basarabia a început în anii 1810-1812, iar în 1829 bulgarii şi găgăuzii au primit de la autorităţile ţariste statutul de colonişti.

O familie de colonişti primea 60 deseatine de pământ, era scutită de impozite timp de trei sau şapte ani, avea şi alte înlesniri.

Populaţia bulgară, împreună cu cea găgăuză, a sporit permanent: în 1821 erau 20.000 de bulgari şi găgăuzi; în 1829 – 30.000; în 1837 – 57.000; în 1841 – 64.500, iar în 1861 – 87.829.Printr-un decret din 1813 al ţarului Alexandru I, etnicii germani au obţinut dreptul de a se stabili în sudul Basarabiei cu drepturi de colonişti.

Datorită mărinimoaselor înlesniri acordate de ţarism acestor colonişti, numărul lor a sporit necontenit: de la 35.501, în 1861, la 59.988, în 1897, şi la 79.000, în 1919.

În afară de reprezentanţii popoarelor menţionate, în Basarabia au mai locuit până la 1812 ori s-au stabilit mai târziu cu drepturi de colonişti sau fără aceste drepturi – armeni, greci, evrei, rromi, albanezi, francezi din Elveţia etc. Astfel, datorită eforturilor ţarismului, Basarabia devine „plurietnică”.

O preocupare permanentă a oficialităţilor imperiale ruse a fost tăinuirea metodică a cifrei reale referitoare la numărul populaţiei băştinaşe. Statistica oficială rusească a ascuns întotdeauna adevărul: conform datelor pe care le furniza aceasta, moldovenii (românii) ar fi alcătuit 48% din numărul populaţiei.

Acest subiect a fost studiat amănunţit de Petre Cazacu, care a demonstrat că moldovenii din Basarabia formau de fapt 70% din numărul total al populaţiei. (Petre Cazacu a evidenţiat factorii care – în opinia lui – s-au opus rusificării: familia şi, în special, femeia; încercările de rusificare prin colonizări n-au reuşit: coloniştii ori şi-au păstrat naţionalitatea, ca nemţii, ori s-au românizat, ca bulgarii; legătura săteanului cu pământul: dacă reprezentanţii altor pături sociale – boierimea, negustorimea, bogătaşii, o parte din cler s-au rusificat complet, ţăranul, legat de pământ, a rămas moldovean; firea blândă şi supusă a moldovenilor, care evitau conflictele cu stăpânitorii: plăteau birurile şi îşi căutau de treburi).

Aşadar, ţarismul a promovat limba rusă în administraţie, în instituţii de învăţământ şi de cult, în armată şi societate în ansamblu; a colonizat sudul Basarabiei cu populaţie alogenă.În acelaşi timp, a stimulat plecarea basarabenilor din centrul şi nordul provinciei în regiunile de sud şi de est ale Imperiului Ţarist (Caucazul de Nord, Extremul Orient etc.), a ascuns starea reală a lucrurilor, căutând să demonstreze că la sfârşitul secolului al XIX-lea Imperiul Ţarist era omogen din punctul de vedere al limbii vorbite.

În privinţa deznaţionalizării românilor basarabeni, promovate de regimul comunist de ocupaţie, stabilit în Basarabia în iunie 1940, putem afirma că în linii mari metodele de deznaţionalizare au rămas aceleaşi ca în timpul ţarismului.

 

 

1. Comandanţii militari ai Armatei Roşii, veniţi pe tancuri în Basarabia, administraţia civilă de stat şi de partid comunist etc. vorbeau limba rusă, impunând-o societăţii.

2. În şcoli s-a impus grafia rusă şi limba rusă ca obiect obligatoriu de predare.

3. Ca şi administraţia ţaristă, cea sovietică a practicat colonizarea cu alogeni, având drept scop schimbarea componenţei etnice a populaţiei basarabene. Astfel, după acapararea voievodatelor de est ale Poloniei în septembrie 1939, sovieticii au adus din regiunea Lemberg (Lvov) familii de polonezi şi ucraineni şi i-au aşezat cu traiul în localităţile din Basarabia, părăsite de etnicii germani în anul 1940.

Polonezii au fost aduşi complet săraci, lipsiţi de vite, căruţe, inventar agricol etc. Mutându-i în Basarabia, bolşevicii i-au forţat pe polonezi să se organizeze în colhozuri.

Ultimii au refuzat categoric, fapt pentru care erau mereu ameninţaţi cu deportarea în Siberia (Mai detaliat: Anatol Petrencu, Basarabia în Al Doilea Război Mondial. 1940-1944, Chişinău, Editura Liceum, 1997, p.170-172;  la pagina 344 este inclusă harta arătând localităţile unde au fost stabiliţi polonezii şi ucrainenii în Basarabia, în anul 1940).Dar politica de deznaţionalizare promovată de sovietici a cunoscut deosebiri importante faţă de politica ţarismului în Basarabia anilor 1812-1917.

În cercurile conducătoare ale U.R.S.S. au existat două proiecte privind statutul Basarabiei. În articolul de fond al ziarului Pravda, organul de presă central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S., s-a menţionat: „Teritoriul Republicii Unionale Sovietice Socialiste Moldoveneşti va fi de peste 50.000 km pătraţi, iar populaţia – de peste 3.700.000 locuitori. Astfel, viitoarea R.S.S.M. se va prezenta ca un stat cu un teritoriu mai întins decât cel al Belgiei, Olandei, Elveţiei” (Pravda, 1940, 11 iulie). Ideile exprimate de Pravda se încadrau în formula „reunirea R.A.S.S.M. cu Basarabia”.

A existat însă şi un proiect ucrainean de formare a viitoarei republici unionale. Conducătorii de la Kiev insistau în faţa Moscovei să li se cedeze judeţul Ismail şi „ofereau” viitoarei R.S.S.M. doar şase dintre cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. Conform variantei ucrainene, populaţia noii republici moldoveneşti urma să alcătuiască circa 2.272.000 de locuitori, moldovenii constituind 66,0%, ucrainenii – 6,9%, ruşii – 9,2%, restul minoritarilor, în total – 17,7%.

Proiectul ucrainean exprima formula „reunirea populaţiei moldoveneşti din raioanele R.A.S.S. Moldoveneşti cu populaţia majoritar compactă a Basarabiei”, ceea ce submina unitatea teritorială a românilor trecuţi cu forţa sub autoritatea Kremlinului.

Deci, în perioada sovietică apare şi se impune factorul ucrainean, care sub regim ţarist n-a existat, ucrainenii fiind şi ei în „temniţa popoarelor”, alături de alte etnii neruse (avem în vedere aspectul naţional al problemei).

Depăşind disensiunile cu Kremlinul, Kievul a reuşit să-şi impună punctul de vedere: în R.S.S.M. n-au fost incluse judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, cu o populaţie de 959.115 locuitori, inclusiv 272.314 (28,4%) români, ucrainenii numărând 244.017 locuitori şi alcătuind doar 25,4% din numărul total al populaţiei.

Pentru a-şi atinge scopurile de acaparare, conducerea bolşevică a Ucrainei a comis falsuri grosolane.De exemplu, vorbind despre judeţul Ismail, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha, afirma că cele 33,3% din populaţie sunt alcătuite din bulgari şi găgăuzi, care, „fiind triburi slave”, au mai mult în comun cu ucrainenii decât cu moldovenii în drepturi şi în modul de viaţă.

Sunt oare găgăuzii de origine slavă?

În realitate, bulgarii şi găgăuzii din judeţul Ismail alcătuiau 18% din totalul populaţiei.Ca şi la sud, la nord hotarul a fost trasat în mod arbitrar, fără a se ţine cont de componenţa naţională a populaţiei de pe acele teritorii, iar opt raioane din fosta R.A.S.S.M., populate majoritar cu români, erau trecute fără nici o justificare în componenţa Ucrainei, urmând a fi ucrainizate sau rusificate.

Al doilea aspect al problemei se referă la „calitatea” populaţiei româneşti din anul 1940. Este vorba de cei 22 de ani de viaţă naţional-statală românească, timp în care basarabenii şi-au cultivat conştiinţa naţională datorită învăţământului, presei, vieţii spirituale în ansamblu.

 

 

La raptul Basarabiei în iunie 1940:

 

a) o parte importantă a administraţiei militare şi civile româneşti, intelectuali, reprezentanţi ai altor pături sociale (peste 100.000) au fost nevoiţi să se refugieze din Basarabia la vest de Prut;

 

b) bolşevicii au impus o interpretare proprie a etniei băştinaşilor, declarându-i „moldoveni”, adică o entitate deosebită de români, limba vorbită de aceştia fiind „moldovenească”, şi ea diferită de limba română;

c) elementul conştient românesc şi activ politic (preoţi, profesori, medici, jurişti, oameni de ştiinţă, administratori, studenţi, liceeni, lideri, dar şi membri de rând ai partidelor politice etc.), care rămăseseră sub ocupaţia sovietică în iunie 1940 au fost parte exterminaţi fizic, parte trimişi forţat în Siberia (la 31 mai 1941, într-o „rugăminte” trimisă lui I. Stalin, S.A. Goglidze, împuternicitul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S. şi al Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., cerea strămutarea din Basarabia în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. a 5.000 de familii de basarabeni, după cum urmează: „activişti ai partidelor politice burgheze româneşti – 980 de persoane; moşieri – 137 persoane, poliţişti şi jandarmi – 440 persoane, ofiţeri ai armatelor albe – 285 persoane; ofiţeri ai armatei ţariste, cu activitate antisovietică – 83 persoane; ofiţeri ai armatei române, care s-au ocupat de activitatea antisovietică – 64 persoane; mari comercianţi – 1 948 persoane; posesori ai unor mari imobile – 411 persoane; primari – 652 persoane.”(Anatol Petrencu. op. cit, p. 75);

 

d) sovieticii au supus represiunilor chiar şi pe membrii partidului comunist român (organizaţia regională), aflaţi în ilegalitate, cei care simpatizau U.R.S.S.

 

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii recunoşteau dreptul naţiilor la constituirea statelor, la autodeterminare, până la despărţirea de U.R.S.S. Acest drept însă, era demagogic: practic, nimeni n-a beneficiat de el.

Propagandiştii bolşevici aduceau un exemplu: după căsătorie, soţii au dreptul la divorţ, asta nu înseamnă însă că ei sunt obligaţi să divorţeze.

Deşi bolşevicii recunoşteau dreptul popoarelor neruse la o viaţă naţională, aceasta trebuia să se desfăşoare în limitele ideologiei şi practicii comuniste; dreptul nominalizat servea pentru atragerea simpatiilor popoarelor asuprite din Asia, Africa şi alte regiuni.

Politica bolşevică de deznaţionalizare a avut drept scop slăbirea statului naţional român: ţarul recunoştea România modernă ca stat naţional, independent şi suveran.Bolşevicii, din contra, considerau statul român ca fiind unul „multinaţional”, „burghez”, „imperialist”, care asupreşte alte popoare. Politica statului sovietic şi a Internaţionalei comuniste era lovirea directă a naţiunii române.

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii au folosit din plin noile mijloace de informare în masă, mult mai perfecţionate decât în secolul al XIX-lea (radioul, cinematograful etc.).

 

Câteva concluzii:

– Deşi mecanismele de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe în perioada ţaristă şi cea bolşevică au fost diferite, scopul urmărit a fost acelaşi: ştergerea identităţii naţionale a românilor basarabeni;

 

– Unele practici de deznaţionalizare întrebuinţate de bolşevicii sovietici sunt utilizate de liderii partidului comuniştilor din Republica Moldova (limbă „moldovenească”, popor „moldovenesc” etc.).

 

– Pentru a se salva de actualele politici de deznaţionalizare şi a supravieţui deznaţionalizării, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova nu are altă cale decât aceea de a se integra în spiritualitatea românească.

– Interesul naţional românesc este de a susţine şi de a consolida caracterul românesc al populaţiei autohtone a Basarabiei (inclusiv a celei din Republica Moldova).

 

Revista Art-Emis

 

 

Petrencu Anatol

 

 

Prof. Anatol Petrencu (n. 22 mai 1954 la Causeni in R.Moldova), este un  politician și om de știință din R.Moldova.

În anii 1990-1992  a fost decan al Facultății de Istorie a Universității de Stat din Moldova, iar între 1998-2006  a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Între 2006 și 2010 a fost președintele partidului Miscarea Actiunea Europeana . Din octombrie 2010 este directorul Institutului de Istorie Sociala „Pro Memoria” si vicepresedinte al Partidului Liberal.

02/06/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: