CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ucraina, România și problema Bugeacului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ucraina vs. Romania si problema Bugeacului

Problema Bugeacului

 

 

Sub numele de Bugeac estedesemnat, îndeobşte, ţinutul din nordul Deltei, aflat între vărsarea Prutului şi limanul Nistrului.

Acest teritoriu, numit şi „părţile tătărăşti“, înainte de a intra sub autoritatea domnilor Moldovei, s-a aflat o perioadã de timp sub dominaţia nominală a Hoardei de Aur, iar după declinul hanilor de la Serai, a fost stăpânit timp de peste o jumătate de secol de domnitorii munteni din familia Basarabilor, coborâtori ai lui Basarab I – de unde şi numirea, mai târzie, de „Basarabia“, denumire care s-a extins, prin „bunăvoinţa“ interesată a autorităţilor ţariste, asupra întregii Moldove răsăritene, înglobată forţat la Imperiul Ţarist prin Pacea de la Bucureşti din 16/28  mai 1812.

El mai este cunoscut şi sub numele de „Ţinutul Bugeacului“, termen ce provine din turco-tătară şi desemnează regiunea de stepă brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsită de ape curgătoare,din nordul Deltei.

Conform părerii altor cercetători, originea cuvântului Bugeac ar fi cumană: «Bucgac» («bucigac») = unghi («angulus»). La bulgari, sudul Basarabiei purta denumirea de «Onglu», adică «unghi», iar la unguri «Atelcuz».

Indiferent de originea termenului, ţinutul desemnat a fost anexat de Soliman Magnificul în uma campaniei din vara anului 1538 (îndreptată împotriva domnitorului Petru Rareş) şi transformat, pentru 274 de ani (împreună cu cetatea Tighina (Bender) şi zona adiacentã), în provincie otomană: raiaua Tighinei (a Benderului, în turco-tãtarã).

Prin Pacea ruso-otomanã de la Bucureşti (16 mai 1812), Moldova de răsărit – parte componentă a principatului moldav, împreună cu raialele Hotinului şi Benderului (Tighinei), ultimele două, posesiuni otomane, au intrat în componenţa Imperiului Ţarist, sub denumirea generică de Basarabia.

În urma războiului Crimeei, prin Tratatul de Pace care a pus capãt acestei conflagraţii europene (18/30 martie 1856), Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost scoase de sub protectoratul rusesc, rămânând, pe mai departe, sub suzeranitate otomană, dar cu frontierele garantate de marile puteri:  Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei (mai târziu, al Italiei). Totodată, Tratatul de la Paris a stabilit retrocedarea, către Principatul Moldovei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad (Cetatea Albã), adică cea mai mare parte a fostului Bugeac. În felul acesta, pentru 22 de ani, prin voinţa areopagului european, Imperiu Ţarist a fost îndepărtat de la Gurile Dunării.

Congresul european de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de Pace de la San Stefano, a recunoscut independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, dar a statuat reîncorporarea celor trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad) la Imperiul Ţarist. În felul acesta, Marile Puteri dãdeau satisfacţie diplomaţiei ţariste, care nu putea să renunţe la Gurile Dunării, cele trei judeţe fiind „schimbate“ forţat de către autoritãţile de la Sankt-Petersburg cu Dobrogea, străvechi pãmânt românesc dintre Dunăre şi Mare.

Aparent, schimbul era favorabil României deoarece Dobrogea, ca suprafaţă şi resurse ale solului şi subsolului, era net superioară celor trei judeţe sud-basarabene. Maniera în care s-a făcut „schimbul“ („diktat“ al areopagului european – de fapt, al lui Otto von Bismark – la cererea expresă a Sankt-Petersburgului) a deranjat profund autorităţile de la Bucureşti (îndeosebi pe marii boieri moldavi care deţineau întinse proprietăţi funciare în Bugeac), inducând, totodată, un puternic curent de opinie anti-rus în rândul opiniei publice româneşti. Astfel, noul stat român a fost obligat să împartă stăpânirea Gurilor Dunării cu Imperiul Ţarist.

În anii care au urmat, autorităţile ţariste au accelerat procesul de deznaţionalizare a românilor, prin deportări în Siberia, rusificarea numelor şi îndeosebi, prin colonizări de ruşi sau elemente alogene, dar rusofone (ruşi, ucraineni, germani, baltici, evrei etc.).

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât, cu majoritate de voturi, Unirea întregii Basarabii cu România, deci implicit, şi a Bugeacului. Timp de 22 de ani, acest ţinut s-a aflat sub administraţie românească.

Rusia sovietică nu a renunţat însă la ideea reocupării Basarabiei, şi îndeosebi a Gurilor Dunării. Pregătirea reanexării spaţiului pruto-nistrean a fost marcată de diversiunea iniţiată şi desfăşurată în septembrie 1924 de Comintern(în care un rol important l-au avut serviciile speciale sovietice, îndeosebi C.E.K.A.), cu ajutorul unor bande înarmate care, sub pretextul eliberării popoarelor din această provincie de sub „jugul boierilor şi ciocoilor români“, au încercat să declanşeze o răscoală armată a populaţiei alogene rusofone.

Diversiunea, soldată cu morţi şi răniţi în rândul grănicerilor, poliţiştilor şi jandarmilor români, dar şi al populaţiei şi reprezentanţilor autorităţilor civile, s-a manifestat cu violenţă îndeosebi în Bugeac, mai precis în localitatea Tatar-Bunar şi împrejurimi. Ea a fost contracarată rapid de către autorităţile române, prin folosirea forţei armate.

După cum este ştiut, în urma ultimatum-urilor din 26-27 iunie 1940 şi a agresiunii militare a Armatei Roşii, atât Moldova dintre Prut şi Nistru (Basarabia propriu-zisă), cu o suprafaţă de 44.500 kilometri pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 de locuitori, cât şi Bucovina de Nord, având o suprafaţă de 6.000 kilometri pătraţi şi 500.000 de locuitori au fost înglobate în Uniunea Sovietică. Prin acest rapt teritorial, şi sudul Basarabiei (adicã Bugeacul) a fost anexat, manu militari, la U.R.S.S.

La 4 noiembrie 1940, printr-un decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., partea de sud a Basarabiei (Bugeacul, cu plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), a fost  inclusă în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

 

 

 

 

Imagine similară

Au fost alipite astfel la Ucraina, în afară de partea de nord a Bucovinei, raioanele Codâma, Balta şi Pesciana din fosta R.S.S. Moldovenească (situate în stânga Nistrului), judeţele Hotin şi Cetatea Albă (Akkerman), la care se adăuga şi plasa Chilia a judeţului Ismail din Basarabia.

Prin aceste cesiuni teritoriale, nou creata R. S. S. Moldovenească nu mai avea acces la Gurile Dunării şi nici nu mai beneficia de ieşirea la Marea Neagră.

 

În acel moment, în teritoriile cedate Ucrainei, situaţia etnică se prezenta în felul următor:

 

  • în judeţul Cetatea Albă (Akkerman): români moldoveni – 18%, ucraineni – 20%;

  • în judeţul Hotin: români moldoveni – 35%, ucraineni – 41,6%;

  • în judeţul Ismail: români moldoveni – 31%, ucraineni – 4,7%.

Agresiunea militară sovietică a determinat România să se alăture Germaniei hitleriste şi a obligat autorităţile politico-militare româneşti să participe la campania militară împotriva Uniunii Sovietice, declanşată în data de 22 iunie 1941.  Până la 26 iulie 1941, armatele române şi germane au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord, care au reintrat, astfel, în componenţa statului român.

În urma înfrângerilor suferite pe frontul de răsărit şi a reocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armatele sovietice, imediat dupã 23 august 1944 aceste teritorii au reintrat, de facto, în componenţa Uniunii Sovietice.

De fapt, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, împreună cu partea de sud a Basarabiei (plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), au fost trecute sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene în baza mai vechiului decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din 4 noiembrie 1940.

Situaţia a fost recunoscută, de jure, de către anglo-americani şi de francezi şi stipulată în Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, care a consfiinţit astfel raptul teritorial sovietic din vara anului 1940.

După disoluţia U.R.S.S. din 1991, noul stat independent Ucraina a rămas beneficiara Pactului Ribbentrop-Molotov, stare de fapt recunoscută, de iure, şi de România prin Tratatul bilateral româno-ucrainean, semnat la Neptun la 2 iunie 1997 în urma cererii expresă a Comunităţii Europene, ca o condiţie sine–qua-non a admiterii ţării noastre atât în N.A.T.O. cât şi în Uniunea Europeană.

Prof.univ.dr.Traian-Valentin PONCEA

Extras din REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR, lucrare in curs de aparitie.

Sursa: http://roncea.ro

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/01/o-istorie-a-zilei-de-1-martie-video-3/

 

 

 

 

 

 

01/03/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

GOLGOTA ROMÂNILOR BASARABENI IN TIMPUL OCUPAȚIEI SOVIETICE. VIDEO

 

 

 

 

 

 Calvarul sovietic al  Moldovei de răsărit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Pe data de 26 iunie 1940, ambasadorul român la Moscova, G. Davidescu, a fost convocat la MAE al URSS de către Veaceslav Molotov, care îndeplinea funcţia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe.

Acesta i-a înmânat ambasadorului român un document care prin cinismul, falsitatea şi obrăznicia sa, a întrecut orice imaginaţie.

Este vorba, desigur, de renumitul ultimatum, care poartă numele acestui ministru  sovietic.

În el se susţinea că Uniunea Sovietică a tolerat timp de 22 de ani ocupaţia Basarabiei de către România, exclusiv din cauza slăbiciunii sale militare, care „a rămas de domeniul trecutului”.

Mai departe urma o enormitate, precum că Basarabia ar fi locuită de o populaţie majoritar ucraineană care, chipurile, a dorit mereu reunirea cu „patria-mumă”.

Ca o „recompensă, şi aceasta nici pe departe suficientă, pentru ocupaţia de 22 de ani a Basarabiei”, figura … Bucovina de Nord, care niciodată nu a aparţinut statului rus, sau Uniunii Sovietice.

Pentru a umili şi mai mult România, Guvernului român i s-a „propus” în mod ultimativ să-şi evacueze armata şi administraţia din teritoriile vizate, în cel mult 48 de ore.

A priori, era clar că în termenii stabiliţi nu se va reuşi o retragere organizată şi totală.

Pentru a se asigura împotriva unei eventuale rezistenţe din partea României, Stalin a concentrat la graniţele acesteia o grupare de armate conduse de cel mai bun strateg sovietic al timpului, Gh. C. Jukov.

Superioritatea Armatei Roşii asupra celei române în forţă vie era mai mult decît covîrşitoare.

Ultimatumul sovietic a fost coordonat cu Hitler şi sateliţii germani, Ungaria şi Bulgaria.

Aceste ţări aveau şi ele pretenţii teritoriale faţă de România.

Inconjurată din toate părţile de duşmani şi rămasă fără aliaţi, România s-a văzut nevoită să cedeze în faţa colosului sovietic.

Cele ce au urmat, par a fi cadre dintr-un film de coşmar: paraşutişti sovietici la Bolgrad şi Ismail, podurile peste Prut blocate de ruşi, fortificaţii, depozite militare şi arsenale părăsite, ostaşi şi ofiţeri români dezarmaţi, bătuţi şi batjocoriţi de lichelele Moscovei din rândul localnicilor alolingvi, în special evrei, refugiaţi reţinuţi în gara de la Tighina şi urcaţi în vagoane de vite pentru a fi expediaţi în Siberia, exodul peste Prut al intelectualităţii, clerului şi funcţionarilor, jubilarea şi entuziasmul de nedescris care a cuprins mahalale evreieşti la văzul coloanelor Armatei Roşii („vin ai noştri !!!”), lepădăturile de mai ieri ajunse la putere şi, peste tot, portretele lui Stalin, Lenin, Molotov, Voroşilov şi Beria.

Aproape îndată după eliberare, în localităţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord au început să lucreze secţiile NKVD-ului, a căror principală sarcină era depistarea şi anihilarea (prin nimicirea fizică şi „reeducarea prin muncă”) „elementelor duşmănoase puterii sovietice”, a „spionilor şi diversioniştilor trimişi de Siguranţă”.

 În aceste categorii sociale intrau ţăranii cât de cât înstăriţi, toţi cei cu şcoală veche, moşierii, oamenii de afaceri, funcţionarii, învăţătorii şi preoţii, care nu au reuşit sau nu au dorit să fugă peste Prut, încrezându-se în promisiunile mincinoase ale ocupanţilor, că totul  va începe de la o filă nouă.

Primii paşi întreprinşi de Moscova în teritoriile anexate au demonstrat că „eliberarea” Basarabiei nu a avut nimic în comun cu scopurile declarate şi vehiculate în presa sovietica  timp de două decenii.

Până la ultimatumul lui Molotov, propaganda sovietică perora lozinci de genul „eliberării poporului-frate moldovenesc asuprit de către boierii şi jandarmii români” şi a „reunirii celor două maluri ale Nistrului”.

 În nota ultimativă însă, despre „poporul moldovenesc asuprit şi oprimat” nu se mai pomenea nici un cuvânt.

În schimb, despre „populaţia ucraineană majoritară care vrea reunirea cu Ucraina-mumă” se vorbea atât în alineatele care vizau Basarabia, cât şi în cele care se refereau la Bucovina de Nord.

Mistificarea lui Molotov cu „ucrainenii majoritari” în Basarabia şi Bucovina de Nord, devenea  înţeleasă în momentul  demarcarii graniţei teritorial-administrative dintre RSS Moldovenească nou-creată şi RSS Ucraineană.

 Tinerei republici unionale i-au fost amputate cele mai importante raioane geostrategice: jumătatea de nord-est a judeţului Hotin şi triunghiul Bugeacului de Sud, cuprins între gura Prutului, Dunărea (braţul Sulina între Reni şi Vîlcov la gura braţului), ţărmul Mării Negre între gura braţului Sulina şi Limanul Nistrului, Limanul Nistrului şi satul Novoukrainka, situat la vreo cincizeci kilometri de Chişinău.

Rămasă fără ieşire la Mare şi Dunăre, RSS Moldova a ajuns din punct de vedere a infrastructurii transportului şi căilor de comunicaţii, la cheremul Kievului.

Ucraina a mai anexat cinci din cele unsprezece raioane ale fostei RASS Molddova, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa .

Pentru a justifica rapturile teritoriale la care a fost supusă RSS Moldoveneasca, au fost invocaţi factori „istorici” şi „etnici” inventaţi în pripă de către istoricii de buzunar de la Kiev şi Moscova.

Chipurile, în trecut, aceste teritorii ar fi aparţinut Rusiei Kievene sau cnezatelor „de udel”, în care aceasta tara s-a fărâmiţat în secolul XIII (este vorba de cnezatul Halici-Volînia).

Se susţinea că, din punctul de vedere al componenţei etnice, anume ucrainenii şi nu românii, ar fi alcătuit majoritatea populaţiei.

Dar:

– În primul rând, la momentul anexării, cel mai numeros grup etnic în aceste regiuni erau românii, iar în unele raioane, precum ţinutul Herţa, ei reprezentau o suta de procente!

– În al doilea rând, Moscova nu a luat în considerare niciodată factorul etnic la trasarea graniţelor administrative dintre subiecţii unionali. Astfel, regiunile răsăritene şi sudice ale Ucrainei sunt aproape în totalitate ruseşti; regiunile nordice ale Kazahstanului sunt locuite şi ele in  majoritate de ruşi;

Fertila vale Fergana, populată de uzbeci, a fost împărţită cu „generozitate” între toate celelalte republici central-asiatice limitrofe, iar oraşele tadjice, Samarkand şi Buhara, au fost incluse în componenţa Uzbekistanului.

Dacă ar fi să ne referim nemijlocit la delimitarea teritorială a Basarabiei, atunci este greu de înţeles cum de 80% din găgăuzi şi 20% din bulgarii basarabeni au rămas în Republica Moldova, iar ceilalţi – au trecut la Ucraina, deşi ei populează aceeaşi regiune?

De ce raionul Reni a trecut la Ucraina, daca românii basarabeni alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei, la fel ca şi în raionul Vulcăneşti, rămas în componenţa Moldovei?

– În al treilea rînd: Ucraina nu a avut asupra acestor teritorii nici un fel drepturi istorice.

Interfluviul Pruto-Nistrean nu a făcut parte niciodată din Rusia Kieveană (al cărei succesor de drept pretinde că este Ucraina), sau vreun cnezat rusesc.

Acelaşi lucru se referă şi la celelalte teritorii străvechi româneşti anexate (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa).

Prezenţa drujinelor (cetelor) cnejilor ruşi în aceste regiuni a avut doar un caracter episodic, de campanii scurte. Şi, în genere, până în anul 1918, lumea nu a auzit de un stat Ucraina.

Dimpotrivă, toate documentele istorice şi tratatele internaţionale (semnate şi de către Rusia, inclusiv), atestă drepturile inalienabile ale românilor şi ale statelor create de ei în diferite perioade (Ţara Moldovei, Ţara Românească şi România), asupra acestor teritorii.

După cum am mai menţionat şi în alte lucrări, în special în cele consacrate Bugeacului , Kievul a procedat imediat în regiunile anexatela schimbarea situaţiei demografice, în defavoarea românilor moldoveni. La conducerea RSS Moldovenesti  au fost aduse „cadre” de pe malul stîng al Nistrului şi din regiunile interne ale Ucrainei şi Rusiei.

Marea lor majoritate nu ştiau nici un cuvînt româneşte.

Cei şase sute de comunişti basarabeni existenti in momentul invaziei sovietice au fost parte – arestaţi, deportaţi şi executaţi (sub învinuirea standard de colaborare cu Siguranţa), parte – lăsaţi să vegeteze la nivelul secretarilor de selsovet (echivalentul sovietic al primăriilor – n. a.).

În cadrul autoconducerii locale, „activiştii” erau recrutaţi în regiunile anexate din rândurile lumpenilor locali, conformându-se principiului enunţat în imnul comunist „Internaţionala”: cine au fost odată „nime-n lume” – aceea vor fi fruntea („…Kto bîl nikem – tot stanet vsem!”)

Asemenea „cadre”, desigur că nu aveau nici un fel de remuşcări pentru politica înfăptuită de către Moscova în regiune, care altfel decît etnocid al naţiunii titulare nici nu poate fi calificată.

Etapele edificării comunismului în Basarabia, sânt în acelaşi timp şi treptele spre Golgota pe care le-a urcat românimea de la Răsărit de Prut după anul 1940 (iar cei de la Răsărit de Nistru – încă din anul 1917!).

Despre aceste chinuri s-au scris sute de tomuri cu un tiraj de milioane de exemplare.

 

1) 1940-1941 – În acest scurt răstimp, mii de români basarabeni au fost nevoiţi să se refugieze peste Prut.

Alte mii au fost supuse represiunilor, fiind împuşcaţi sau deportaţi în Siberia.

 După ce a fost introdusă grafia chirilică, milioane de români basarabeni au ajuns peste noapte „analfabeţi”, deoarece nu puteau să citească şi nici să înţeleagă acest simulacru de limbă numită în bătaie de joc „moldovenească”.

A avut loc mutilarea teritorială a Basarabiei, măsură la care nu  recursese nici „regimul antipopular”  ţarist.

 2) 1944-1947 – În această perioadă au fost consolidate „realizările puterii sovietice” întrerupte de război.

S-a încheiat procesul de nimicire a intelectualităţii şi clerului basarabean. Mâinile lungi ale NKVD-ului i-au ajuns şi pe cei care, în anul 1940,  reuşisera să se refugieze peste Prut. Prin foametea organizată din anii 1946-1947 a fost înfrântă voinţa de rezistenţă a ţărănimii basarabene.

3) 1947-1956 – În RSS Moldoveneasca  are loc colectivizarea agriculturii însoţită de deportările în masă a acelei părţi a ţărănimii, care mai era încă în stare să facă concurenţă kolhozurilor şi sovhozurilor.

Este  finalizata „revoluţia culturala” care în Moldova de la est de Prut a avut drept scop crearea unei naţiuni şi a unei limbi artificiale – „poporul sovietic moldovenesc” şi „limba moldovenească”,  diferită de cea română.

„Fabrica de oameni sovietici” ( sistemul de învăţămînt sovietic – n. a.), a purces la crearea unei noi intelectualităţi (???), devotată cu trup şi suflet regimului totalitar sovietic.

 În regiunile anexate de Ucraina se încheie procesul de schimbare a balanţei demografice în defavoarea populaţiei româneşti autohtone. După coloniştii germani şi polonezii plecaţi sau deportaţi încă în anii 1940-1941, Bucovina de Nord şi Bugeacul de Sud sunt părăsite si de evrei: parte – refugiaţi în republicile din spatele frontului, parte – internaţi în gheto-urile din Guvernămîntul Transnistriei, parte – emigraţi în Israel în perioada prieteniei sovieto-sioniste (cînd Stalin mai spera că evreii vor construi un stat socialist în Palestina), parte – deportaţi în Siberia, în cadrul campaniei de luptă împotriva cosmopolitismului.

Zecile de mii de locuinţe „eliberate” au fost imediat repartizate famililor de ucraineni şi ruşi  aduse din regiunile interne ale imperiului sovietic.

 Totuşi, pentru prima dată sunt publicate operele unor clasici ai literaturii române (desigur că strecurate prin sita cenzurii), inclusiv a acelor născuţi pe teritoriul Moldovei istorice (Eminescu, Alecsandri ş. a.) care până atunci erau etichetaţi ca „burghezi” şi „reacţionari”.

Limba maternă numită altfel („moldovenească”), nu a fost înlocuită de monstruoasa invenţie proletcultistă şantistă (şantist este  un cuvînt de ocară pentru rusificatii care stâlcesc frumoasa noastră limbă românească)

4) 1956–1968 – Această perioadă se caracterizează printr-un adevărat „dezgheţ” în problema lingvistică.

Populaţia RSSM incepe a avea acces liber la publicaţiile periodice şi beletristica românească de pe celălalt mal al Prutului.

A avut loc un congres al romaniştilor din URSS, la care s-a pus problema identităţii lingvistice română-moldoveneşti.

Culmea este că romaniştii ruşi de la institutul de limbi romanice din Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg), au susţinut această identitate, pe cînd „specialiştii” de pe malurile Bîcului în frunte cu rău famatul „savant” I. D. Ceban, s-au pronunţat împotrivă.

La congresul al III- lea  al scriitorilor din RSSM din 1965, a fost înaintată propunerea revenirii limbii la grafia latină.

 5) Anii 1968-1987 – numită şi „perioada stagnării”. Începutul ei este marcat de intervenţia trupelor sovietice şi ale statelor-membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (la care România nu a participat şi chiar a condamnat-o).

 În acest răstimp, RSS Moldoveneasca a devenit poligonul tuturor experimentelor făcute de către Kremlin asupra popoarelor Uniunii Sovietice.

Cuminţenia proverbială a moldoveanului (basarabean sau transnistrean) i-a permis regimului comunist sovietic să transforme „Moldova însorită” într-un adevărat laborator, iar pe locuitorii ei – în cobai.

Rusificarea sistemului de învăţămînt, chimizarea agriculturii, transformarea republicii într-o vilegiatura permanentă pentru militarii în retragere, nomenclaturiştii, minerii şi muncitorii regiunilor arctice care au atins vîrsta de pensionare (40-45 de ani!!!) etc. – iată numai cîteva dintre experimentele care în oricare altă republică sovietică ar fi provocat un val de proteste.

Republica a fost inundată de „specialişti” (de genul fochiştilor, agronomilor şi „cadrelor de conducere”), din republicile slave, în timp ce băştinaşii erau stimulaţi să „valorifice” întinderile nemărginite ale Kazahstanului şi Siberiei.

În problema limbii, orice aluzie la „afinităţile” existente între „limba moldovenească” şi cea română (nemaivorbind de popoare – n. a.), era calificată ca o manifestare de naţionalism şi sancţionată corespunzător.

O directivă specială a CC al PCM de pe timpurile lui I. I. Bodiul, califica drept manifestări ale „naţionalismului român burghezo-moşieresc”, simpla prezenţa în vestimentaţie ale celor trei culori de pe drapelul României, discuţiile în „moldoveneşte” în prezenţa unui rusofon, audierea muzicii folc, cărţile româneşti cu grafie latină etc., etc.

6) 1987-1991 – Trezirea conştiinţei naţionale la românii est-pruteni şi declanşarea mişcării de eliberare naţională. Din păcate, structurile KGB-ului, anticipînd evenimentele, au izbutit să pună „cadrele” lor  în fruntea acestei mişcări, reuşind să discrediteze ideea românismului.

Au apărut focare ale separatismului în raioanele de sud şi răsăritene ale Moldovei de Răsărit.

Urmările ocupaţiei sovietice au fost dezastruoase pentru conştiinţa naţională a populaţiei băştinaşe.

Românii basarabeni şi cei transnistreni au devenit, în mare parte, anti-unionişti şi chiar…românofobi (în sensul de Stat Român) !

RUSIA SAU UNIUNEA SOVIETICĂ, RUŞII SAU COMUNIŞTII ?

Niciodată Rusia ţaristă nu a recurs la genocid faţă de minorităţile naţionale şi popoarele regiunilor cucerite, precum puterile apusene.

Până în ziua de astăzi mai există regiunea numită Prusia, dar nu mai există pruşi.

Cancelarul prusac Bismarck, de pildă, spunea că Germaniei îi sunt îndeajuns douăzeci de ani ca să-i transforme pe polonezi în germani get-beget şi acestea nu erau vorbe de clacă.

După ultima împărţire a Rzeci Pospolita (Polonia), regiunile Poznan, Silezia şi Pomerania au fost într-atît de germanizate, încât către anul 1918 polonezii nu alcătuiau mai mult de zece procente din populaţie.

În Imperiul Rus, reprezentanţii minorităţilor naţionale aveau toate şansele să atingă cele mai înalte culmi ale piramidei ierarhice în administraţia imperială rusească, cu condiţia (nu întotdeauna obligatorie – n. a.) convertirii la Ortodoxie şi a cunoaşterii  limbii ruse.

Diferenţele rasiale, în genere, nu au fost un criteriu în selectarea cadrelor de conducere.

Rădăcinile arborilor genealogici ai unei bune părţi din aristocraţia rusă se duceau direct la mârzacii şi hanii tătari.

Apropo de aristocraţie: rândurile ei erau completate de oameni  de rînd care aveau merite deosebite în faţa tronului (aşa zisa „meritocraţie” – n. a.).

Un asemenea fenomen era de neântîlnit în Apus. Chiar şi în Marea Britanie putea să fie vorba numai despre titlul de „lord pe viaţă” (aşa numita „nobleţe viageră”).

Despre o nobleţe ereditară – nici vorbă !

Tatăl lui Vladimir Ulianov (Lenin), pentru meritele sale deosebite în domeniul învăţămîntului public, a fost învrednicit cu titlul de dvorean (nobil).

Faptul că el descindea din calmâci, iar soţia sa – din evrei suedezi creştinaţi, nu a împiedicat acordarea acestui titlu.

Străbunelul lui A. Puşkin (acesta era nu numai un mare poet, dar şi unul dintre cei mai înalţi nobili din camarila ţaristă), a fost un rob negru adus de prin Etiopia şi care  slujea la curtea ţarului Petru I ca bufon.

Pentru ţarul rus conta numai respectarea loialităţii sau cel puţin, a cuvântului dat.

Astfel, duşmanul de moarte al Rusiei, imamul wahhabit Şamil, care a purtat un război de uzură împotriva Rusiei, a fost graţiat şi chiar a obţinut dreptul de a face hadj la mormântul profetului (el a decedat pe pământul sfânt al islamului la reântoarcerea din pelerinaj şi a fost înmormântat la Mekka – n. a.).

În istoria Rusiei au fost de toate: mişcări de eliberare naţională înăbuşite cu cruzime, executarea, întemniţarea sau deportarea în Siberia a liderilor acestora, şcoli naţionale închise, interdicţia serviciului divin în limba maternă, lichidarea unităţilor teritorial-administrative autonome naţionale etc., etc.

Totuşi, comparativ cu politica naţională înfăptuită de către statele occidentale, cea a ţarismului părea a fi un model de liberalism.

După campania lui Oliver Cromwell în Irlanda, de exemplu, irlandezii au fost deposedaţi de pământ, devenind străini în propria lor ţară.

Amerindienii de pe teritoriul SUA au fost parte nimiciţi, parte – închişi în rezervaţii create în cele mai aride şi sterpe pustiuri ale acestui „Pământ al Făgăduinţei” (de altfel, Lumea Nouă într-adevăr a fost un pămînt al făgăduinţei, dar numai pentru lepădăturile şi aventurierii de pe bătrânul continent, nu şi pentru amerindienii băştinaşi).

În ceea ce priveşte URSS şi comuniştii, atunci ar trebui să o începem de la coadă, căci prima a fost opera secunzilor.

Comuniştii, la fel ca şi criminalii de drept comun, nu au naţionalitate şi nici patrie.

Pentru ei este caracteristică maxima „proles”-ului roman – „Ubi bene, ibi patria!” („Unde e bine, acolo e patria!”).

Lozinca lansată de către părinţii fondatori ai comunismului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”, oglindeşte cum nu se poate mai bine această stare de lucruri.

Vechii romani îi numeau proletari („proles”) pe reprezentanţii păturilor marginale ale societăţii – boschetarii, cerşetorii, cei fără de casă şi pămînt.

Această pătură socială îi includea, bineînţeles, şi pe cei care alcătuiau lumea interlopă din polisul roman în perioada republicană. Dealtfel, criminali de drept comun erau destui şi în rândurile comuniştilor din „primul val”.

În aşa zisele partide comuniste naţionale reprezentanţii naţiunii titulare alcătuiau numai masa membrilor de rând.

Nucleul conducător al acestora (comitetele centrale) erau alcătuite, mai ales, din evrei: Leon Troţki, Zinoviev, Rîkov, Kamenev (Rusia), Bela Kun şi Tibor Samueli (Ungaria), Ana Pauker (România), Karl Marx, Libknecht şi Rosa Luxemburg (Germania).

Chiar şi Lenin a fost un fel de metis evreo-kalmuko-rus. Sionismul a dat naştere unui partid pe măsură sa – un fel de tărpani fără rădăcini mânaţi de vînt care se agaţă de orice le vine în cale.

Este caracteristic faptul că în anii ’20 ai secolului trecut orice afirmare a patriotismului (mai ales a celui rusesc) sau a interesului faţă de istoria naţională era tratată ca o manifestare a naţionalismului şi sancţionată ca atare.

Bolşevicii din generaţia lui Lenin-Troţki aveau idiosincrazie faţă de ceea ce era legat de Rusia.

Anume Lenin a fost autorul împărţirii teritorial-administrative a URSS care nu a avut nimic în comun cu criteriul etnic, istoric şi nici măcar geografic.  

Principiul autodeterminării pus de către Lenin la baza politicii sale naţionale nu a fost decît un paravan pentru a ascunde scopul său adevărat – distrugerea a tot ce ţinea de patriotism, cultură naţională, limbă, spiritualitate şi religie. Altfel spus, globalizarea în acţiune.

În ura lor faţă de tot ce ţine de popor, cultură şi limbă (indiferent care), bolşevicii aveau în proiect introducerea unei limbi artificiale (esperanto) în calitate de limbă de comunicare pentru proletariatul din întreaga lume în general şi a Uniunii Sovietice, în special.

Numai cheltuielile uriaşe legate de implementarea acestei idei monstruoase şi realităţile etno-lingvistice au împiedicat realizarea lui în practică.

În această încercare se încadrează şi planurile de distrugere a familiei, iniţiate de feminista exhibiţionistă înrăită Alexandra Kollontai.

Or, se ştie că anume în familie se educă o cultură a limbii materne, dragostea faţă de patrie, popor, cultură, religie şi limbă, adică a faţă de tot ce provoca bolşevicilor din generaţia lui Ilici adevărate accese de isterie.

Practica a dovedit, însă, că distrugerea familiei duce în mod inevitabil la dezintegrarea societăţii şi statului.

Către acel moment ideea revoluţiei mondiale şi-a demonstrat inconsistenţa sa şi bolşevicii s-au văzut nevoiţi să construiască comunismul într-un singur stat luat în parte.

Prin urmare, familia, în calitatea sa de celulă de bază a societăţii şi statului, trebuia încă păstrată.

Clica comunistă cosmopolită, care a uzurpat puterea în fostul Imperiu Rus, avea nevoie de o masă amorfă de oameni cu creierii bine spălaţi, un fel de zombi care nu ar avea nici un fel de memorie istorică.

În acest context, ea a fost duşmanul oricărui popor, cultură, limbă şi religie, adică a tot ce ţine de a fi om.

Iată din ce cauză este profund greşit de a confunda Rusia cu URSS şi poporul rus – cu comuniştii.

Comuniştii au fost, în egală măsură, duşmanul oricărui popor din Uniunea Sovietică, indiferent de faptul dacă acesta a fost cel rus (de o sută de milioane de oameni) sau tofalarii (care abia dacă mai sunt vreo şapte sute de inşi).

 

 

 

 

 

 

 

 

Romani basarabeni in lagarele din Siberia

 

 

 

 

Comuniştii au încercat să creeze un „om al viitorului” (vezi: „Codul moral al constructorului comunismului” din programul PCUS – n. a.).

Pentru a putea fi mai uşor manipulat, el trebuia lipsit de orice lipsit de orice „prejudecăţi” de ordin etnic, religios, lingvistic şi cultural.

Pentru a atinge acest scop, bolşevicii au procedat la nimicirea fizică a intelectualităţii şi clerului.

Fondul genetic al tuturor popoarelor care au avut neşansa să construiască comunismul a fost deteriorat iremediabil.

Jertfă a acestor experimente inumane au fost toate popoarele fostei Uniuni Sovietice, fără excepţie . 

Atunci cînd nemţii au ajuns la porţile Moscovei şi ştreangul călăului a devenit aproape palpabil, diriguitorii de la Kremlin şi-au amintit de „marele popor rus”.

Pentru a-l adula, s-au şters de colbul arhivelor chipurile lui Alexandru Nevski, Kutuzov şi Uşakov, s-au redeschis bisericile transformate în cluburi, muzee de ateism „ştiinţific” şi depozite.

Stalin a ordonat, chiar, ca la rubrica „naţionalitate” din paşaportul şi biletul său de partid să fie scris ca „rus” şi nu „gruzin”.

Războiul a fost cîştigat cu jertfa supremă a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice, dar, laurii victoriei au fost uzurpaţi de aceeaşi clică criminală. După ce prima spaimă a trecut, s-a revenit la prigoana Bisericii Ortodoxe şi a culturii spirituale a popoarelor sovietice.

Măscăriciul de curte al lui Stalin, Nichita Hruşciov, a declarat în anul 1961, că peste douăzeci de ani, poporul sovietic va trăi în comunism, iar el personal îl va arăta la televizor pe „ultimul popă”.

Represaliile anti-creştine au fost reluate cu o forţă întreită. Hruşciov a închis vernisajul pictorilor de la centrul de expoziţii Manej, sub motiv că ele au fost organizate de „pidorasî” (cuvinţelul îi aparţine, vezi memoriile lui Vladimir Vîsoţki) şi a ordonat să fie ras cu buldozerele.

Cum, însă, Dumnezeu nu bate cu băţul, bustul său funerar de la cimitirul Vagansk a fost îndeplinit de către sculptorul Ernst Neizvestnîi care într-adevăr a fost homosexual.

Prima foamete organizată a fost cea din regiunile de pe Volga şi au suferit de pe urma ei, în primul rănd, ruşii.

Colectivizarea, valurile de represalii din anii ’30 ai secolului trecut au decimat toate popoarele Uniunii Sovietice .

Milioane de oameni au murit de foame în Kuban, Stavropol, Kazahstan şi în alte „republici-surori”.

Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre foametea din anii 1946-1947, când şi-au pierdut viaţa şi sute de mii de români basarabeni.”

 

 

 

 

 

 

 A. Apolschi

Revista Moldova Noastra, Chisinau

 

 

 

 

 

VIDEO: GOLGOTA BASARABIEI

 

 

 

 

 

 

 

03/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DESPRE ROMANII DIN BUGEAC- o suta cincizeci de ani de atrocitati rusesti

 

 

File:BasarabiaBugeac.jpg

 

ROMÂNII DIN BUGEAC

 

 

 

Cahul, Bolgrad şi Ismail (1856 – 1878)Înfrîntă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul şi toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieşire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafaţă totală de 10.977 km2.

 

Restituirea acestor teritorii s-a făcut în urma unor complicate negocieri între Franţa, Austria, Anglia şi Rusia (Imperiul Otoman, şi cu atît mai mult Principatele, erau spectatori).

 

Deşi cunoştea prea bine, fie şi numai din rapoartele consulului de la Iaşi, Victor Place, românitatea întregii Basarabii, Napoleon al III-lea al Franţei a dorit să menajeze Rusia, un posibil viitor aliat, şi nu a impus, ca de altfel nici Austria, părăsirea întregului teritoriu ocupat cu cîteva decenii înainte, ci doar a malurilor Dunării.

 

De altfel, Tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, a fost modificat printr-un protocol, care înapoia Turciei Delta şi Insula Şerpilor, atribuite iniţial Moldovei; memorandumul Adunării ad-hoc de la Iaşi, prin care se argumenta românitatea Deltei şi se cerea restituirea sa, a fost ignorat. Totodată, Rusia reuşea să recîştige, în schimbul oraşului Bolgrad, din care făcuse o chestiune de amploare europeană, 329 de verste pătrate (cca. 350 km2) din pămîntul basarabean retrocedat, iniţial, Principatului Moldovei.

 

În teritoriile revenite la Moldova s-au păstrat toate drepturile coloniştilor Bulgari şi Găgăuzi aşezaţi după 1812, precum şi posesiunile lor. Divanul a aprobat, prin lege, funcţionarea şcolilor primare de limbă Bulgară, avînd ca obiect de studiu şi limba Română.

 

A fost sprijinită înfiinţarea unei biblioteci şi a unei tipografii la Bolgrad (1860). De asemenea, încă din 1858 s-a deschis Liceul Bulgar din Bolgrad, care a primit şi o bază economică, şi anume dreptul de exploatare a lacurilor dunărene.

 

Acest liceu, deschis în Bugeac înaintea vreunei şcoli similare de limbă Română, a avut rolul cel mai important în formarea generaţiei care a restabilit statalitatea Bulgariei.

 

O vreme, atitudinea coloniştilor Bulgari faţă de administraţia Românească a fost de respingere violentă; s-au revoltat în 1860, au cerut guvernare directă de la Istanbul, iar către cancelariile diplomatice au redactat proteste şi au publicat broşuri precum “Les atrocites du gouvernement Moldave” (1861).

 

Ele au fost primite cu răceală pentru că, aşa cum a recunoscut unul dintre autori, nu atît necazurile pricinuite de unii funcţionari, cît banii şi instigaţiile Imperiului Ţarist i-au îndemnat la agitaţii. În scurt timp, emiţîndu-se şi un decret ce întărea drepturile acestei minorităţi, tensiunea se risipeşte.

 

Bugeacul a făcut parte din Statul Român, constituit în acei ani, prin dubla alegere, la Iaşi şi Bucureşti, a domnului Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866).

 

Reformele legendarului Cuza-Vodă şi ale primului său ministru, Mihail Kogălniceanu (ale cărui origini sînt într-adevăr legate de Cogîlnicul Bugeacului) au determinat stabilirea capitalei la Bucureşti, organizarea armatei şi a jandarmeriei, a învăţămîntului primar gratuit şi obligatoriu, a primelor Universităţi (Iaşi şi Bucureşti); de asemenea, a fost secularizată averea mănăstirilor (care ocupau un sfert din pămînturi şi erau controlate de clerul Grec), s-a impus sistemul metric (“ocaua lui Cuza”) şi, mai ales, s-a realizat actul de împroprietărire cu pămînt a ţăranilor (1864).

 

 Doi ani mai tîrziu, primul domnitor al României a fost constrîns să abdice. Statul s-a menţinut sub forma unui principat, apoi (1881) a unui regat parlamentar, condus de Carol I de Hohenzollern (1866 – 1914).

 

Ţinutul Basarabean redobîndit în 1856 a fost împărţit în trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail, cuprinzînd comune urbane şi comune rurale. În fiecare comună s-au înfiinţat şcoli primare de băieţi şi de fete, precum şi şcoli secundare la Ismail (Şcoala normală de învăţători rurali, Seminarul ortodox, liceul, din 1873), Cahul (şcoală de catiheţi); fiinţa, de asemenea, Liceul Bulgar din Bolgrad. Cazinoul comercial din Ismail a întreţinut şi un gimnaziu de băieţi, cu profil economic.

 

Tot la Ismail s-a organizat şi Episcopia Dunării de Jos (1864), aici fiind intronizat eruditul ierarh Melchisedec Ştefănescu. Ea acoperea judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui şi Brăila, în timp ce judeţul Cahul depindea de episcopia de la Huşi.

 

 La început, situaţia bisericii din ţinut fusese mai mult decît precară: în 1857 consistoriul ecleziastic pentru Basarabia socotea nu mai mult de zece preoţi corespunzător pregătiţi. În acelaşi an s-a deschis la Ismail o şcoală primară şi seminarială, în limbile Română şi Rusă.

 

Seminarul de pe lîngă Episcopia Dunării de Jos s-a deschis în 1864, formînd preoţi pentru judeţele mai sus amintite. Gavriil Muzicescu, originar din Ismail, a funcţionat cîţiva ani (1866 – 1871) ca profesor de muzică la acest seminar.

 

Între personalităţile care se ridică de aici amintim şi pe Mareşalul şi omul politic Alexandru Averescu (1859 – 1938). El s-a născut în satul Babele (azi Oziornoie) de pe malul lacului Ialpug, clasele primare urmîndu-le la Ismail.

 

Lunga sa carieră militară a început cu voluntariatul în Războiul de independenţă şi a culminat cu apărarea Văii Oituzului şi victoria de la Mărăşti, în vara anului 1917, după care s-a angajat în viaţa politică.

 

Bugeacul la 1900

 

Bugeacul a fost reocupat de către Imperiul Rus în 1878. Trupele sale sosiseră în ţară cu permisiunea, riguros condiţionată, a României (convorbirile de la Balta – Liman) şi trecuseră Dunărea, într-un nou război Ruso-Turc.

 

După ce Mihail Kogălniceanu a proclamat Independenţa (9 mai 1877), Armatele Româneşti au fost solicitate, în urma înfrîngerilor Ruseşti, să treacă Dunărea la rîndul lor şi să participe la lupte.

 

 Turcii au fost respinşi pînă aproape de Istanbul. Rusia şi-a însuşit o parte din teritoriul aliatei sale România, motivînd că Basarabia este pentru sine o chestiune de onoare, că minoritatea Bulgară de aici a fost prost tratată, că, în sfîrşit, cedează României o parte din Imperiul Otoman – Dobrogea, pînă la linia Silistra – Mangalia.

 

În ziarul “Timpul”, urmărind pas cu pas această tîlhărie, Mihai Eminescu indică termenii reali ai problemei; “Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept.

 

Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg”. În acelaşi timp, criticînd teama şi slăbiciunile politicienilor Români, el a stabilit poziţia de principiu faţă de insolenţa imperială: “Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.”

 

În toamna anului 1878, în urma hotărîrilor Tratatului de pace de la Berlin, la care România nu a putut lua parte decît printr-un protest al ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, colţul de sud-vest al Basarabiei este reîncorporat Rusiei.

 

S-a suprimat legătura Românilor cu ţara, s-a interzis alfabetul latin şi apelativul de Român, Episcopia Dunării de Jos a fost retrasă la Galaţi, slujbele bisericeşti au fost admise doar în Ruseşte, în învăţămînt au fost închise iarăşi toate şcolile Româneşti, adică liceul clasic complet de la Bolgrad, o şcoală normală, un gimnaziu cu seminar, două gimnazii de fete, 7 şcoli primare urbane, 124 şcoli primare rurale.

 

Pînă la prăbuşirea Imperiului ţarist, în 1917, nici o oră de curs nu s-a mai ţinut în Bugeac, de altfel ca în toată Basarabia, în limba Română.

 

Un fapt puţin cunoscut este că sistemul instituţional Românesc a persistat, într-o anumită măsură, şi după reanexarea din 1878. În Bugeacul Românesc s-a păstrat ca diviziune administrativă judeţul (judeţele Cahul şi Ismail), cu consilii, în loc de “zemstve”, comune, în loc de obştii şi “voloste”. S-a păstrat şi codul civil al României, în vigoare la data anexării.

 

Către 1900, cîmpia Bugeacului aparţinea, în cea mai mare parte, noilor veniţi. Ţăranii colonizaţi aici deţineau suprafeţe cu mult superioare mediei din “gubernia” Basarabiei: în judeţul Cetatea Albă 99.6% din proprietăţi cuprindeau peste 5 deseatine (5,5 ha) de teren, în timp ce în Basarabia centrală, cu populaţie aproape exclusiv Românească, această proporţie era de 6,7% în judeţul Orhei, 19,9% în judeţul Lăpuşna.

 

Autoritatea ecleziastică duce aceeaşi politică anticreştină, în care se distinge acum un alt episcop, fost colonel în armata ţaristă şi fost infractor – episcopul Serafim.

 

Confirmînd spusele lui Napoleon – “un arhiepiscop e în acelaşi timp şi un inspector de poliţie” – el a fost intronat, în 1908, ca să înlăture “moldofilismul” unor preoţi, adică mişcarea de renaştere naţională, ce prindea contur în anii de după Revoluţia Rusă din 1905.

 

În Bugeac, pentru a contracara acest curent, s-au înfiinţat un vicariat şi o mănăstire Rusă; Serafim considera că s-a făcut puţin pentru aderarea acestei “părţi spălate de Dunăre” la “spiritul pravoslavnic Rus şi la cultura Rusă”.

 

Totuşi, speriat de călugărul Inochentie de la Balta, care îi grupa pe Moldoveni în mişcarea sa, Serafim a trebuit să admită susţinerea de predici şi discursuri de combatere în limba Română.

 

Trebuie să adăugăm că “inochentismul”, cu toată cumplita prigoană, este activ pînă astăzi, mai ales în satele Româneşti de la est de Nistru, şi constituie un factor ignorat încă, deşi esenţial, de conservare a naţionalităţii.

 

Revoluţia de la 1905, care are drept explicaţie imediată înfrîngerea Rusiei de către Japonia, a rezonat puternic şi în conştiinţele Româneşti din Bugeac.

 

În 1906, din Ismail s-a trimis către ţar următoarea telegramă: “Noi locuitorii oraşului Ismail şi ai mahalalelor ne declarăm solidari cu Duma (Parlamentul Rusiei – n.n.) cerem cu stăruinţă amnistie şi drepturi naţionale”.

 

Însă, la alegerile pentru Dumă, Basarabia nu a trimis nici un deputat Român (din 9 locuri). Explicaţia este simplă, dacă vom preciza că mulţi lideri Români – precum, în Bugeac, Mircea Bondariu (învăţător din Cetatea Albă), Bolzuş şi Gălăţeanu de la Comrat, Captarencu şi Vornicu, din Gălileşti – Gheltova – au fost arestaţi şi eliberaţi în ajunul deschiderii Parlamentului, deja ales (27 aprilie 1906).

 

În Duma de la Sankt Petersburg s-a depus, în 1911, un proiect de lege pentru funcţionarea şcolilor primare.

 

Deputatul (lipovean) al Basarabiei, Gulikin, a fost de părere ca şi Moldovenii să aibă dreptul la acest fel de învăţămînt. Consultaţi, ceilalţi deputaţi ai guberniei Basarabia s-au opus; în răspunsul său, deputatul Purişchevici (al cărui nume este legat de mai multe pogromuri organizate, cu sprijinul autorităţilor, în oraşele Basarabiei) a arătat că Moldovenii sînt nedemni de cultură, “sălbăticiuni”, ca de altfel şi Iacuţii, Bureaţii, Ceremîşii, Osteacii, ţiganii!

 

Cu toată politica de ignorare voită, asuprire şi dispreţ, ideea naţionalităţii s-a păstrat mereu vie între autohtoni. În satul Zaim din partea Tighineană a Bugeacului se forma în aceşti ani Alexei Mateevici, marele apostol al Românismului, autorul supremei definiri poetice a limbii Române.

 

 

Etalonul de normalitate

 

 

Victoriile româneşti de pe Siret, din vara anului 1917, au ferit Basarabia de ocupaţia Puterilor Centrale, altminteri sigură, pentru că Rusia a fost cuprinsă de revoluţie, armatele sale au refuzat lupta şi s-au destrămat.

 

Basarabia era colindată de bande de dezertori şi de jefuitori. Instituţiile civile au devenit, la rîndul lor, “colegiale” şi fără autoritate. În ciuda propagandei venită de la centru, în gubernia basarabeană nu se poate vorbi de transformarea societăţii în sens comunist, ci se face simţită tendinţa de organizare după criteriul naţional.

Românii din Basarabia şi Transnistria organizează un Partid Naţional Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind preşedinte de onoare); el este susţinut de îndată şi în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul naţional de la Bolgrad (Ion Andronic, Ştefan Ciobanu – viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

 

Un Partid Progresist Moldovenesc organizează la Odesa căpitanul Emanoil Catelli. Acest militar patriot, alături de generalul Donici şi “praporşcicul” Ciornei, are o iniţiativă hotărîtoare: organizează primele comitete ostăşeşti Moldoveneşti, în marea garnizoană de acolo.

 

Un mare miting al acestora s-a organizat, chiar de Ziua Internaţională a Muncii (18 aprilie / 1 mai 1917). Alte unităţi şi nuclee organizatorice Româneşti apar la Sevastopol, Iaşi, Herson, Nicolaev, Chişinău (“Sfatul central al deputaţilor de soldaţi şi ofiţeri Moldoveni”); în garnizoana Bolgrad, unităţi de Moldoveni au organizat ofiţerii Lupu, Rotar şi Posa.

 

Formată în aprilie 1917, Republica Ucraina are de la început în intenţie înglobarea Basarabiei. Ea va cere să participe şi la convorbirile de pace dintre Germania (şi celelalte puteri aliate) şi România, pretinzînd cel puţin Bugeacul şi Hotinul. Intenţia a iscat numeroase proteste, printre care nu au lipsit cel al evreilor din Chişinău (în iulie 1917) şi chiar al Partidului socialist-revoluţionar ucrainean din Chişinău (8 iulie 1917). Acest lucru a canalizat eforturile de conducere autonomă a fostei “oblastii” Basarabia.

 

 Se menţineau legăturile cu puterea de la Petrograd, care intenţiona reorganizarea imperiului ca federaţie de republici.

 

Una dintre primele cereri ale congreselor, sovietelor, adunărilor de Moldoveni a fost oprirea colonizării Ruseşti. Acest lucru a scandalizat pe alogenii Basarabiei, care au început o intensă propagandă antiromânească. “Zemstva” (consiliul ţinutal) din Cetatea Albă a protestat contra autodeterminării Basarabiei şi a cerut ca ţinutul să fie recunoscută ca parte a Rusiei. Forţa populaţiei autohtone începe să se manifeste.

Acelaşi căpitan Emanoil Catelli organizează la Chişinău, la 20 octombrie, Congresul tuturor Moldovenilor din Rusia, care decide, între altele, o “autonomie teritorială şi politică” pentru Basarabia şi hotărăşte “a constitui de îndată un Sfat al Ţării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome” (25 octombrie 1917).

 

 Deputaţii în Sfat sînt desemnaţi de către “zemstve”, oraşe, partide şi categorii profesionale. La 21 noiembrie Sfatul Ţării şi-a început lucrările. Naţionalităţile din Basarabia erau reprezentate proporţional, în conformitate cu situaţia etnică a momentului; din 150 de deputaţi nominalizaţi pentru prima şedinţă (21 noiembrie 1917), 105 erau Români (70%), 15 ucraineni, 14 evrei (“izraeliţi”), 7 Ruşi, 2 Bulgari, 2 Germani, 2 Găgăuzi.

 

Între deputaţii Români din Bugeac, amintim pe Elena Alistar-Bălan (medic, ţinutul Cetatea Albă), Ion Creangă (învăţător, Tighina), Vasile Cijevski (ofiţer, Tighina), Gheorghe Mare (profesor, Cetatea Albă), Vitalie Zubac (ofiţer, Ismail). Au fost reprezentate şi minorităţile din Sudul Basarabiei; reţinem pe Germanii Filip Almendingher (ţăran, Cetatea Albă) şi Lesch von Robert (contabil, Cetatea Albă), pe ucraineanul Teodor Nichitiuc (agronom, Cahul), pe Bulgarul Cristo Misircov (profesor, Bolgrad).

Jaloanele istorice ale activităţii acestui Parlament au fost 2 decembrie 1917 (proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti), 24 ianuarie 1918 (proclamarea independenţei acestei republici) şi 27 martie 1918 (proclamarea unirii sale cu România). Ca şi cei din restul Basarabiei, deputaţii Români ai Bugeacului au votat pentru Unire, iar cei minoritari s-au abţinut (la aceştia se adaugă şi ţăranul român Alexe Culava, din ţinutul Ismail). Consemnăm, încă o dată, celebrul proces-verbal al şedinţei consacrată Unirii: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă (un Bulgar şi doi ucraineni), 36 de abţineri, 12 absenţe (din care una motivată).

 

Sfatul Ţării a hotărît ca şi după actul Unirii, să se menţină şi să continue realizarea Reformei agrare. Într-adevăr, în 1918 se expropriază peste 14.000 km2 de pe 4.900 de moşii, din care 10.430 km2 vor fi împărţiţi ţăranilor, în loturi individuale.

 

Legea agrară din 26-27 noiembrie 1918, care a încheiat activitatea Sfatului Ţării, a stabilit ca fiecare familie nevoiaşă să primească cam 6 hectare – în realitate s-au obţinut între 3-6 hectare, transmise titularilor între anii 1920-1923. În Bugeac au sosit mai multe sute de familii de ţărani din restul Basarabiei, care au primit loturile din trupurile marilor moşii de aici; pămînturile coloniştilor Germani au fost şi ele restrînse cu o pătrime.

 

Pe plan politic, votul a devenit mult mai democratic (totuşi erau excluse femeile). La început, un mare succes l-a avut Partidul Ţărănesc din Basarabia, ce trimite în Parlament 100 de deputaţi; în 1920 se uneşte cu Partidul Ţărănesc din România; acesta a contribuit la adoptarea unei legi agrare lărgite în întreaga Românie, pornindu-se de la modelul Basarabean.

 

În Bugeac se vota, în general, pentru partidele ce se proclamau agrare, ţărăneşti, naţionale şi ţărăneşti. Liberalii, care apărau băncile şi marea industrie, au avut mai puţin succes. Minorităţile votau şi ele cu aceleaşi formaţiuni, numai Germanii avînd un partid etnic reprezentat în Parlament.

 

În anii ‘30 a crescut influenţa dreptei, din ce în ce mai alterată de exclusivismul etnic şi de către fascism.

 

În Bugeac, această opţiune a alegătorilor se explică cel puţin printr-un fapt: atentatele pe care Imperiul Sovietic nu a încetat să le organizeze, strecurînd arme, material propagandistic, spioni, chiar comandouri în interiorul ţării. Între 15-17 septembrie 1924, după o serie de omucideri şi jafuri în întreaga regiune, terorişti trimişi de către URSS au ocupat, conform acţiunii prestabilite, localitatea Tatarbunar, unde au proclamat o “Republică Sovietică Moldovenească”, şi au anunţat că revoluţia a început în Bugeac.

 

A fost necesară utilizarea forţelor armate pentru eliberarea satului; nici unul din cei 85 de condamnaţi penal nu a fost de naţionalitate Română.

 

Partidul Comunist a fost interzis de către Statul Român în 1924, pentru că, urmînd recomandările Internaţionalei Socialiste, nu a recunoscut graniţele României.

 

 O mare parte din activiştii săi erau alogeni, lucru valabil şi pentru organizaţia comunistă din Basarabia, (375 membri în mai 1940, 9/10 din rîndul minorităţii evreieşti). Mai mult, această organizaţie nici măcar nu aparţinea Partidului Comunist Român, ci direct Partidului Comunist (bolşevic) din Uniunea Sovietică!

 

Două judeţe acopereau în cea mai mare parte Bugeacul – Ismail şi Cetatea Albă, la care se adaugă părţile de sud ale judeţelor Cahul şi Tighina.

 

În fruntea judeţelor erau numiţi prefecţi, de către guvern. Primarii, consiliile judeţene şi cele comunale (comunele erau urbane – majoritatea orăşele, sau rurale) erau stabilite prin alegeri locale.

 

Profilul economic al zonei nu s-a schimbat prea mult în cele două decenii interbelice. Reţeaua bancară a devenit mai densă (Banca Sud-Basarabeană, Banca Cetatea Albă, Banca Germană, Banca Tighina, Banca Dunării de Jos etc., pe lîngă filiale ale băncilor centrale).

 

A crescut fenomenul asocierii economice (cooperativele, băncile populare). În domeniul investiţional, merită amintită construcţia, de către unităţi de geniu, şi inaugurarea, în 1931, a căii ferate Căinari – Revaca.

 

Această linie a scurtat distanţa dintre Chişinău şi Bugeac cu 114 km, şi era gîndită ca parte a unei magistrale nord – sud, care ar fi pornit de la Soroca, pînă în Cadrilater. S-au amenajat mai multe şosele, s-a extins reţeaua telefonică, s-a inaugurat una dintre primele linii aeriene interne: Bucureşti – Galaţi – Cetatea Albă.

 

Bugeacul nu era lipsit de industrie, în special aceea alimentară, dar şi a utilajelor şi maşinilor agricole, textilă, de pielărie şi încălţăminte. Cetatea Albă (36.000 locuitori în 1928) era al doilea centru industrial al Basarabiei, unde se fabricau conserve de peşte, postav, săpun, dulciuri (fabrica “Record”), mobilier, produse de panificaţie.

 

În judeţ, reţinem Fabrica de maşini agricole “Iacob Staib” din Sărata; selectorul “Victoria”, conceput de ing. C. Rieb şi produs aici, a obţinut Marele premiu al Expoziţiei economice din Chişinău (1933). Unităţi industriale existau în mai multe localităţi germane, dar şi la Ismail, Tatarbunar, Bolgrad, Reni etc.

 

Agricultura asigura an de an o producţie excedentară (o bună parte era exportată). Din Bugeac provenea cel puţin jumătate din uleiul de floarea soarelui, precum şi o treime din fructele exportate de către România. În judeţul Cetatea Albă viile ocupau o suprafaţă uriaşă – 285 km2, aici funcţionînd şi o staţiune viticolă.

 

O activitate meritorie se înregistrează în învăţămînt. Rata analfabetismului s-a redus de la 90% în 1917 la 62% în 1930 (date pentru întreaga Basarabie; în ansamblul României, această rată era, în acelaşi an, de 43%).

 

 Şcolile erau de nivel primar, gimnazial şi liceal (cel puţin cîte un liceu în fiecare oraş), la care se adăugau grădiniţele (o inovaţie pentru Basarabia) şi şcolile speciale şi de meserii. În limbile minorităţilor existau mai ales şcoli particulare, dar şi unităţi de stat – de exemplu Liceul din Bolgrad.

 

 Iată care era structura reţelei şcolare în 1923, la Cetatea Albă: liceu de băieţi, liceu de fete, şcoală normală (de pregătire a învăţătorilor), liceu particular de fete (“Chemnitz”), liceu particular comercial (mixt, două gimnazii mixte, 5 şcoli primare de băieţi, 2 şcoli primare de fete, 2 şcoli primare mixte, un orfelinat.

 

Pentru învăţămîntul superior, se recurgea de obicei la serviciile centrelor universitare Bucureşti, Iaşi, Chişinău (pentru învăţămîntul agricol şi teologie).

 

Tot în mediul educaţional s-au format şi grupările de literaţi de la Cahul (Andrei Ciurunga, A. Tibereanu, Ion Enache, N. Nicolaev), Cetatea Albă (B. Baidan, B. Frunte), Tighina, Ismail. La Bolgrad, în jurul revistei culturale Bugeacul (1935 – 1940), sub directoratul lui Dragomir Petrescu, s-au grupat scriitori precum Vladimir Cavarnali, Gh. Bujoreanu, T. Nencev, I. Slavov.

 

Cu performanţele şi scăderile lor, anii interbelici reprezintă pentru istoria Bugeacului etalonul de normalitate şi bunăstare.

 

Vîrsta de fier

 

În 1940, România, neutră în războiul care se declanşase, se află izolată. După îngenuncherea Franţei, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, uniunea sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenţii teritoriale.

 

Ameninţat cu invadarea simultană din mai multe direcţii, Statul Român cedează mai întîi în faţa notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în faţa Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viaţa a milioane de oameni.

 

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populaţie (existau Bulgari în judeţele Constanţa şi Tulcea, precum şi Români în Durostor şi Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populaţia Românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit.

 

Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum şi fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuţii.

 

Pentru Bugeac şi celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomeneşti devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuşi produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei uniuni sovietice.

 

De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călăraşi şi Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc.) Ţăranilor li s-au rechiziţionat recoltele pe chitanţe şi li s-au impus cote de produse, imposibil de atins.

 

Multora li s-a luat lotul individual şi au fost încadraţi în colhozuri şi sovhozuri. Mii de Basarabeni din Bugeac au fost declaraţi chiaburi („culaci“), fiind executaţi sau aruncaţi în ţinuturi asiatice pustii.

 

 Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populaţie demilitarizată, rurală în mare majoritate, şi a avut grijă, de pildă, să suprime preoţii (revenind în municipiul Tighina, Armata Română regăseşte un singur preot), sau să execute pe ţăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941.

 

De altfel, foarte mulţi locuitori au fost mobilizaţi în echipe de muncă forţată. Un supravieţuitor dintr-un asemenea detaşament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri şi că supravieţuitorii trăiau din mila ţăranilor Români din Transnistria.

 

La Ismail, între alte orori, autorităţile Române au descoperit, în subteranele vechii cetăţi, o temniţă a Poliţiei secrete sovietice. Aici fuseseră ucişi sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră veşti bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaţilor, înainte de execuţie.

 

Populaţia Română a fost redusă, în acest prim interval de ocupaţie sovietică (iulie 1940 – iulie 1941), cu cel puţin 25%.

 

Tot acum s-a încheiat şi epopeea comunităţii Germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940.

 

 Ceilalţi au fost aduşi în Germania, triaţi şi diferenţiaţi în impuri din punct de vedere rasial – aceştia au fost trimişi în România – şi puri – aceştia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau şi Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foştii colonişti Germani ai Basarabiei au fost în mare parte ucişi sau au îngheţat, încercînd să se salveze de la atrocităţi.

 

Germanii din România au fost şi ei vînaţi de autorităţile sovietice; aşezările rămase pustii au fost repopulate – primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiţi din România, de la Galaţi (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

 

În noiembrie 1940 sînt fixate graniţele noii Republici sovietice socialiste Moldoveneşti, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum şi 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, create în Transnistria în 1924.

 

Nordul judeţului Hotin, nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei au fost incluse în componenţa Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistenţă de către conducerea de la Kiev, care a obţinut şi teritorii neprevăzute iniţial de către autorităţile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane Transnistrene precum Valea Hoţului. Faptul a părut ciudat pînă şi presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputaţi ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broşuri de propagandă în limba Română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a judeţului Hotin şi cu sudul Basarabiei au fost ataşate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populaţie Românească: „Cum se vede, autorităţile s-au lovit cu capul de realitate, şi acuma, pe ocolite, constată că şi în aceste ţinuturi au de-a face cu bietul Moldovean.“

 

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format iniţial o regiune, cu reşedinţa la Cetatea Albă; după război, reşedinţa se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferenţieri, în regiunea Odesa, din care face parte şi în prezent.

 

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors ţării, prin acţiunile Armatelor Germană şi Română, desfăşurate între 22 iunie – 25 iulie.

 

Retrăgîndu-se, forţele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic şi au căutat să distrugă cît mai mult. Oraşul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acţiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împuşcături, vestind unităţile Române de situaţia creată şi grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraş au fost arborate pe ascuns drapele Româneşti şi Germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi oraşului; numai o mică parte din clădirile şi instalaţiile portuare minate au putut fi distruse.

 

Inventarul agricol a fost rechiziţionat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalaţiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, şi în primul rînd tinerii apţi de luptă, au fost ridicaţi din satele lor.

 

Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populaţiei civile care rămînea pe loc. De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ştefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împuşcat.

 

Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată şi violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

 

După îndepărtarea frontului, potenţialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut. Din aceşti ultimi ani de administraţie Românească reţinem un fapt demografic unic: repopularea unor localităţi din fosta zonă de colonizare Germană, cu ţărani sosiţi din satele româneşti din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului.

 

După clipe emoţionante de regăsire sufletească, primii care şi-au exprimat intenţia de a fi repatriaţi au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord şi Dunăreanca (Dunaievca) din judeţul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov.

 

 Repatrierea s-a făcut prin grija personală a Mareşalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Raţiu. Românii repatriaţi au primit cîte o casă şi cinci hectare de teren, cei mai mulţi fiind aşezaţi în comuna Sărata (centrul Bugeacului).

 

 

 

Perioada contemporană

 

 

 

După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deşi armele amuţiseră, pentru populaţia Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului – chinurile foametei.

 

La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriaşe fixate ţăranilor, precum şi distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat şobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în judeţul Cahul, între decembrie 1946 – februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În acelaşi timp, conducerea RSS Moldoveneşti raporta depăşirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% – Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

 

Pacea de la Paris, din acelaşi an, a oficializat statutul teritoriilor Româneşti ocupate în 1940, şi apoi în 1944, ca părţi componente ale Uniunii Sovietice. Cîţiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puţin cu sute de metri, în dauna statului Român (devenit la 30 decembrie 1947 din Regat, republică populară).

 

În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localităţile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuţii Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la Bucureşti, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă Română“, în schimbul ocupării Insulei Şerpilor (aceasta rămăsese României şi la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

 

De asemenea, la 25 noiembrie 1949 frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe braţul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut şi cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de oraşul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

 

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai Rss Moldoveneşti de refacere a unităţii administrative a teritoriilor Româneşti din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei şi, uneori, chiar a teritoriilor Româneşti din Transnistria.

 

Aceste încercări nu au fost departe de reuşită (se pregătiseră, în 1946, şi textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, şi chiar a unor judeţe din Ardeal, sub pretextul refacerii unităţii „poporului moldovenesc“.

 

Argumentaţia liderilor comunişti F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenţia însăşi, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaşte unitatea istorică şi economică a teritoriilor dezmembrate.

 

 Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca şi cele ţariste, sînt considerate false şi se propun cifre, mai apropiate de evaluările Româneşti. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Ştiinţifice al RSS Moldoveneşti, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în judeţul Akkerman (Cetatea Albă – n.n.) satele cu populaţie mixtă, formată din Moldoveni şi ucraineni, erau incluse în rîndul localităţilor populate de Maloruşi, adică de ucraineni“, atrage el atenţia, printre altele.

 

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populaţiei Româneşti, pentru cei mai mulţi drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinaţie au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc.

 

Nu a existat şi aproape că nu există nici astăzi o viaţă culturală Românească. Şcolile s-a căutat mereu să fie desfiinţate, încă de pe vremea aşa-numitei stagnări brejneviste. De pildă, în 1971 şcoala din satul Românesc Cioara – Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba Rusă de predare.

 

 Procesul continuă şi după destrămarea Uniunii Sovietice, cu şcoli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) şi altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de şcoli Româneşti, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar şi gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor Româneşti.

 

Dintre aceste şcoli, unele sînt de fapt mixte, Româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în Româneşte. La oraş limba Română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, ameninţînd şi pe părinţii solicitanţi cu concedierea din serviciu.

 

Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chişinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea şi Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoş, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunităţile Româneşti.

 

 Ei aduc şi la Ismail această societate, încearcă să susţină publicaţii precum „Luceafărul“ de la Odesa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianţei Creştin – Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuţi din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăţi şi obstrucţii, în satul Babele (Oziornoie) s-a ţinut doar o conferinţă a acesteia. În noiembrie 1991 Românii au fost chemaţi, prin foi volante, să protesteze şi să boicoteze referendumul pentru independenţa Ucrainei, de la 1 decembrie, acelaşi an.

 

Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc şi pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste şi-au dovedit eficienţa imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea şcolii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunţat, intervenind şi ambasada României la Kiev.

 

Tratatul din anul 1998 dintre România şi Ucraina stipulează o recunoaştere reciprocă a graniţelor şi o protejare a minorităţilor Română din Ucraina (cel puţin 600.000 de persoane, diferenţiate în „Români“ şi „Moldoveni“) şi a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul judeţului Maramureş şi în judeţul Suceava, în timp ce Românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureşul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul – Bug, precum şi în sate puţin cunoscute şi depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbas, din Crimeea; la aceştia se adaugă comunităţile Româneşti din marile oraşe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunităţi lipsite de organizare şi supuse cel mai uşor deznaţionalizării. Conştiinţa apartenenţei la neamul Românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoriceşte.

 

Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul naţiunii Române. Piedicile din partea autorităţilor sînt mari, şi constituie, în limbajul democraţiei, încălcări ale drepturilor omului.

 

Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicaţiile româneşti din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Republica Moldova sau din România). Situaţia se poate îmbunătăţi mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator Statul Român – în acest sens consemnăm vizita preşedintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odesa din Ucraina, a Republicii Moldova (judeţul Cahul), a judeţelor Galaţi, Brăila şi Tulcea din România.

 

Idealul comunităţii Româneşti este ca o parte din tezaurul inalterabil al naţiunii să poată fi păstrat şi în Bugeac.

 

Ioan RĂDUCEA

 

 

05/06/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: