CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La două secole după cotropirea Basarabiei, Rusia continuă să califice anexarea acesteia drept un act mesianic de ”eliberare”

 

 

 

Imagini pentru basarabia map

 

Două secole de la răpirea Basarabiei! Ruşii prezintă anexarea ca pe un act mesianic

 

 

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă. Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască. Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale:cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români. Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu.

Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812 şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

La  nord, proaspăta provincie rusească, botezată „Basarabia”, se afla în vecinătate cu Bucovina austriacă; la est, pe râul Nistru, cu guberniile ruseşti Herson şi Podolia;la vest, pe râul Prut, cu principatul moldav;iar la sud, pe Dunăre, cu Rumelia (Dobrogea). Crearea unor instituţii comune pentru tot acest spaţiu divers a însemnat şi procesul de „plămădire” a provinciei şi nu a fost un proces cu totul facil, durând mai multe decenii.

De altfel, graniţa pe Nistru, care lega Basarabia cu restul guberniilor ruseşti, a fost păstrată până în anul 1830, fapt care a menţinut regiunea într-o anumită izolare; (https://www.historia.ro/ doua-secole-de-la-rapirea-basarabiei).

 

La 200 de ani după ce Rusia ţaristă a ocupat Basarabia, mai circulă încă foarte multe minciuni care încearcă să prezinte acest eveniment drept o „eliberare”. 

Această formulare însăşi merită mai multă atenţie. Prin susţinerea faptului că Rusia a „eliberat” anumite teritorii se creează impresia că acţiunea a fost una justă, îndreptăţită.

O eliberare nu are cum să fie altceva decât o faptă generoasă. Nişte oameni sufereau sub jugul turcesc, iar Rusia a purces la eliberarea acestor oameni fără niciun alt interes ascuns, decât din dragoste faţă de acei oameni. Acelaşi raţionament se aplică şi pentru anii 1940 şi 1944: Uniunea Sovietică a eliberat, i-a scăpat pe oameni de un regim opresiv. Natural, dreptatea nu poate fi decât de partea eliberatorului!

Procesul ocupării Basarabiei de Rusia ţaristă a fost unul complex şi cu legături în marea politică europeană. Pe 2 decembrie 1805, Napoleon Bonaparte zdrobea la Austerlitz armata aliată a ruşilor şi austriecilor, Austria fiind silită să accepte dominaţia franceză.

În 1806, Imperiul Otoman, încurajat de înfrângerea ruşilor, îi schimbă pe voievozii din Ţara Românească şi Moldova, consideraţi a fi rusofili. Rusia ţaristă a răspuns imediat cu invadarea celor două principate – însă nu din dorinţa de „eliberare”, ci pentru a preîntâmpina un eventual atac franco-turc pornit din Dalmaţia şi sudul Dunării.

Culoarul dintre Carpaţi şi Dunăre ar fi permis un atac devastator în sudul imperiului ţarist.

Cu flancul sudic asigurat prin ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti, ruşii au pornit o nouă campanie împotriva lui Napoleon, alături de Prusia, Suedia şi Marea Britanie.

Noua campanie rusă din 1807 s-a terminat cu înfrângerile de la Eylau şi Friedland, iar pe 7 iulie 1807 s-a încheiat pacea de la Tilsit dintre Napoleon şi ţarul Alexandru al II-lea. Prin această pace, Alexandru I se angaja să se retragă din Ţara Românească şi Moldova.

În august 1807, cancelaria ţarului Alexandru I a ajuns la concluzia că retragerea trupelor ruse din Ţara Românească şi Moldova ar fi dezavantajoasă, astfel că ţarul a sistat orice fel de retragere.

Pe 26 septembrie 1807, ţarul Alexandru I îi trimitea ambasadorului rus la Paris o serie de instrucţiuni cu privire la relaţiile dintre cele două imperii.

În această scrisoare apare definiţia „Basarabiei”, aşa cum o înţelegea ţarul rus în 1807: „toată regiunea numită Basarabia, cu cetăţile Bender, Ackerman, Chilia şi Ismail”.

Ţarul îşi dorea să pună mâna pe fortăreţele turceşti de la Dunăre şi Nistru – aceasta era cerinţa lui minimă. Dorinţa maximă a ţarului era să îşi împingă graniţa cu Imperiul Otoman până la Dunăre, respectiv să ocupe Ţara Românească şi Moldova.

Decizia de răpire a Basarabiei a fost luată în primăvara anului 1812, când ţarul Alexandru I s-a confruntat cu iminenţa atacului lui Napoleon. În acest moment, diplomaţii ruşi au extins denumirea de Basarabia de la fâşia cetăţilor de la nord de Delta Dunării la jumătate din principatul Moldovei.

Toţi diplomaţii ruşi, în frunte cu ţarul, ştiau că acest lucru este o minciună. Nici vorbă de eliberare – motivele acţiunilor ţariste erau pur militare.

Pe scurt: a fost vorba de o cucerire.   

  George Damian

  Timpul.md

Publicitate

11/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Un comentariu

Un derbedeu jurnalist rus e de părere că în Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi că „a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor neoameni”

 

 

 

 

MOTTO :

 

“Cel care ţi-a făcut mult rău, te va urî şi mai mult pentru răul pe care ţi l-a făcut.”

 

 

 

Imagini pentru Газета „Эксперт новостей” din Chişinau 1993 photos

 

Gazeta „Эксперт новостей” din Chişinau scria că:

În Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi „a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor neoameni”…

Șovini de profesie

Şovinii ruşi  nu ne vor ierta niciodată pentru că ne-au rupt ţara-n două în 1812, pentru că ne-au cotropit în înţelegere cu Hitler în 1940, pentru că, în anii de după război, ne-au deportat părinţii şi bunicii în Siberii, pentru că i-au pus la zid fără cea mai mică vină, pentru că ne-au smuls limba din gură, pentru că ne-au furat alfabetul, istoria, pentru că ne-au prefăcut bisericile în grajduri şi locuri de petrecere pentru ei şi urmaşii acestora.

Iar urmaşii acestora continuă politica taţilor lor.

Ei declară că, spre deosebire de părinţii lor, care ne-au urât înaintașii, ne-ar fi iubit numaidecât dacă nu ne-am fi născut.

Aşa cel puţin ne dă de înţeles de pe paginile ziarului reacţionar, imperialist  şi xenofob Эксперт новостей (Expertul noutăților) de la 18 decembrie 2009, care apare la Chişinău, un autor rus, Roman Konoplev, corespondent al Agenţiei de Presă Новость, care în articolul „Năluca Moldova” („Призрак Молдовы”) anunţă că în Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor „neoameni”.

Roman Konoplev e supărat rău de tot pe moldovenii, numiţi de el „неорумынские радикалы” („extremişti neoromâni”), şi drept  pedeapsă pentru faptul că:

 a) nu doresc ca limba rusă să fie de stat în locul limbii lor, pe care o vorbesc mai prost ca pe cea a Federației Ruse;

b) au de gând să-şi studieze istoria neamului lor, în care se uită de rolul eliberator al Rusiei;

 c) trag pe sfoară o ţară atât de mare ca Rusia, declarând că o iubesc la Moscova şi că n-o iubesc la Bruxelles;

d) pun la cale un nou război cu Transnistria, pentru ca s-o curețe («зачистка Преднестровия») de cei „240 000 de ruşi” «240 тысяч нелегально находящихся иностранцев – вот и вся ваша Преднестровская ресспублика!» („240 de mii de cetăţeni străini care se află ilegal în Transnistria – iată toată republica voastră!”), citează autorul, chipurile, pe un oficial moldovean, care evident că nu există decât în imaginaţia sa;

 e) expulzează metodic şi insistent, obraznic şi batjocoritor Rusia din Republica Moldova („Россию выдавливают из Молдовы, как зубную пасту из тюбика, постепенно и настойчиво, дерзко и с издёвкой”) ş.a.m.d.,

crede că ei trebuie strămutaţi cu toţii din teritoriul dintre Prut şi Nistru…

Şi ca zona („регион”) să nu rămână pustie, autorul înaintează un „proiect” genial (prin tâmpenia lui).
Iată ce scrie acest șovin de profesie despre noi şi pământul nostru strămoșesc: „Dacă Basarabia nu va reveni Moscovei, de ce acest teritoriu al nimănui, care a trecut mereu de la unii la alţii, ar trebui să aparţină din nou românilor?

 De ce n-ar aparține altei naţiuni, care a fost jertfă a genocidului în perioada celui de-al Doilea Război Mondial?

E vorba de ţigani (rromi). Istoria plină de suferinţe a acestui popor îi dă dreptul ca el să aibă un stat propriu, un centru de atracţie pentru toţi ţiganii.

Şi el trebuie să devină Basarabia.” („Однако, коли Бессарабия не достанется Москве, с какой стати, это спорная, переходившая неоднократно из одних рук в другие територия, должна вновь достоваться румынам? Почему, к примеру, не другой нации, оказавшейся жертвой геноцида в годы Второй Мировой? Речь идёт о циганах (ромах)”.

Многострадальная история этого народа впольне даёт ему право на собственую родину, на свой центр притяжения. И этим местом вполне годится стать Бессарабия).

Autorul propune ca cele 3,5 milioane de români moldoveni să fie expulzaţi de pe teritoriul Basarabiei în România.

Iar întrucât cele 10 000 de ţigani, câţi au fost atestaţi la ultimul recensământ, nu vor putea să populeze un teritoriu atât de vast, în locul moldovenilor dânsul sugerează să fie aduşi toţi ţiganii trăitori în Federaţia Rusă, Ucraina, Serbia, România ş.a., ca între Nistru şi Prut să poată fi creat noul stat: Basarabia – ţara rromilor.

„Rromii au dreptul să-şi aibă ţara lor”, argumentează autorul, menţionând că Federaţia Rusă ar putea realiza acest proiect cu banii Uniunii Europene.

Cum de ţigani e plină lumea, ţările unde locuiesc aceştia, ar putea răsufla uşurat şi acorda bani Noului stat Ţigănesc, numai ca să scape de ei.
Ţiganii ar putea să se mute în noua lor patrie, în casele românilor expulzaţi, ale căror proprietăţi ar trece în mâinile ţiganilor, sugerează Konoplev.

Autorul explică de ce crede că Basarabia e un teritoriu al nimănui: „ea a trecut de la ruşi (ca şi cum a aparţinut dintotdeauna Rusiei, „istoricul” uită de anul 1812 – n.n.) la români (1918 – n.n.), apoi la sovietici (28 iunie 1940 – n.n.), şi iar la români”(în 1991, anul independenţei R. Moldova, românii fiind M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin, M. Ghimpu şi noi cele 3,5 milioane de români moldoveni, care nu merităm să avem ţară, locul nostru fiind sau dincolo de Prut, sau dincolo de Cercul Polar).

El propune ca viitorul stat ţigănesc să facă schimb de populaţie cu Federaţia Rusă: moldovenii care nu vor dori să se stabilească în România să fie mutaţi în casele (?) ţiganilor din regiunea Breansk şi din alte regiuni iar în casele lor să fie aduşi rromii din Breansk, unde aceştia „nu respectă legile”:

„В России, на Брянской земле и в других местах…. значительная часть ромов по прежнему бедствует, вынуждена нарушать законы…”, dar mutându-se în Republica Moldova şi având un stat al lor, ei nu vor mai fi infractori, ci se vor integra cu alţi țigani şi „vor ţine cont de legi”.

Autorul e un pic milostiv doar cu moldovenii care vor dori să rămână moldoveni, aceştia vor fi mutaţi în Transnistria, unde se recunoaşte existenţa „naţiunii moldoveneşti”, unde, ca pe timpul puterii sovietice, vor învăţa să scrie cu alfabet rusesc, unde visul lor cel mare li se va înfăptui: ei vor vorbi numai ruseşte şi vor avea ca vecini fraţi de-ai lor pravoslavnici – ruşi şi ucraineni.

(„Если им захочется жить в своей культуре, они смогут поехать в Приднестровье, и будут уверены, что здесь у них будет так, как было когда-то в единой Молдавии — кириллическая азбука, пеленица, а в соседних домах — их православные братья — русские и украинцы.”)

Evident şovinul a găsit o soluţie şi pentru Chişinău: el va trebui populat în următorii zece-douăzeci de ani cu populaţie evreiască, adusă din Federația Rusă (autorul în subtext se referă la o epurare etnică a Rusiei care ar fi curăţată astfel de elemente alogene, acestea fiind strămutate în Basarabia), iar capitala Basarabiei va deveni oraşul Soroca, locuit majoritar de ţigani.

Autorul spune despre România că a fost creată din nimic „în sec. XIX de către Franţa, pentru ca să oprească expansiunea influenţei ruse în Balcani”, îi scuipă pe români, care, ca şi ţiganii, nu au istorie, ei „inventând basmul că se trag din daco-romani, care n-au existat niciodată în istorie”, vorbeşte cu dispreţ despre „Armata Română care a ocupat Odesa, apoi tot ea a eliberat-o de nemţi”, de România, care „pentru participarea la războiul contra URSS n-a plătit cu nimic decât cu Basarabia”, menţionând că românii din România i-au maltratat permanent pe ţigani şi, de răul lor, trei milioane de ţigani au fost nevoiţi să se împrăştie după 1989 în toată Europa, dar care sunt gata − dacă li se va crea ţară în Basarabia – să se mute cu toţii aici.
Autorul articolului e revoltat că moldovenii nu vorbesc înde ei ruseşte, că la Chişinău sunt puţine pancarte scrise în ruseşte, că moldovenii pregătesc un nou război contra Federației Ruse şi Armatei a 14-a („Пахнет новым витком военного конфликта”). Pentru asta trebuie să li se ia Basarabia.

Cine va realiza acest proiect? Evident, Federaţia Rusă…

Autorul crede că: „Россия могла бы выступить в качестве одного из инициаторов проекта этого новейшего государства, как в своё время поддержала идею государства Израиль. Уж лучше быть донором для друзей, чем не понятно для кого.” („Rusia ar putea interveni în calitate de iniţiator al proiectului de creare a acestui stat nou, aşa cum la timpul său a susţinut ideea creării statului Israel.

Mai bine să facă acest dar pentru nişte prieteni, decât nu se ştie pentru cine”.)
Rusia a făcut în istorie mai multe „daruri”, care nu i-au aparținut (un exemplu ar fi pământurile noastre dăruite Ucrainei ş.a.), ea fiind, în viziunea acestui individ, gata să mai doneze unor „prieteni” un teritoriu care nu-i al ei, luându-l de la proprietarii lui de drept.

Mai amintim şovinului că Israelul n-a fost creat de Rusia, şi că ea n-a susţinut niciodată strămutarea evreilor de la Birobidjean la Tel Aviv.

Ţiganii, afirmă “savantul”, vor fi astfel veşnic recunoscători Rusiei şi nu vor cere să studieze în şcoli istorii care vor viza negativ Rusia, nu vor iniţia „marşuri legionare” ş.a.
Acest autor şovin şi rasist, Roman (care crede că numele lui nu are nimic comun cu „romanii”, ci doar cu „romii”) Konoplev, care-şi zice corespondent al Agenţiei de Presă Novosti, face propunerile de mai sus la modul foarte serios, argumentându-şi tezele cu ură şi încrâncenare.

Cred că ar trebui de urgenţă să i se retragă acreditarea şi să fie el cel expulzat de pe teritoriul Republicii Moldova, mai înainte ca „expertul” să le poată expulza cele 3,5 milioane de români basarabeni de pe pământul plin şi greu de mormintele moşilor şi strămoşilor lor.

Recent preşedintele rus Dmitri Medvedev şi-a propus ca până în anul 2017 să refacă URSS. Atunci Rusia va putea şi realiza, bănuim, acest proiect îndrăzneţ al acestui individ obraznic.
Dar noi am preconizat să revenim la trupul Ţării.
Să ne grăbim şi, sper, să reuşim.

Şi-atunci ei, fără de noi, facă ce vor.Le pot croi ţiganilor ţară oriunde, chiar şi la Moscova.

Sursa: Altermedia Moldova

 

 

Roman Konoplev tirasruuploadsposts201305136930112613089287
 

Foto. Roman Evgenyevich Konoplev, n.4 septembrie 1973  la Pocep,  în oblastia Briansk Oblast, Rusia. În anul 1977 s-a mutat împreună cu familia sa în RSS Moldovenească.

A fost  membru al Comitetul Central al Partidului Naţional-Bolşevic în Rusiei(1998-2003), lider al partidului în regiunea Briansk. În anul 2002 s-a mutat în Transnistria.

În perioada 2006-2009 Conopliov a fost activ şi secretar de presă în al Partidului Popular Democrat  din Transnistria separatistă şi a coordonat săptămânalul ” Russki Prorâv” (2007-2008) în Tiraspol.

Roman Conopliov , a lucrat ca redactor la agenţiei de ştiri „Lenta PMR”(2004-2008) şi „DNIESTER”(2009-2017)[1]. Conopliov a expert în consiliere de afaceri şi comunicare politică. Specializarea sa principală se axează pe problemele politice şi conflictele etnice din fostele republici sovietice şi CSI.

 

Începând din 2013, Roman Conopliov s-a stabilit la Lisabona, în Portugalia.

08/07/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

RUŞII ŞI EXPANSIUNEA LOR IN SPAŢIUL ETNIC ROMÂNESC

 

RUŞII ŞI EXPANSIUNEA LOR. RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE

Ruşii sunt descendenţii ramurii răsăritene a neamurilor slave, care au împânzit Europa orientală şi centrală în primul mileniu de după Christos. Ei au ocupat regiuni întinse şi greu accesibile din nord-estul continentului, ducându-şi viaţa izolaţi de restul lumii. Abia spre anul 1000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul eliminării relaţiilor gentilice şi în apariţia germenilor feudalismului rusesc. Cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Bizanţul, de unde adoptă şi tipul religiei creştine ortodoxe. Treptat, se va desprinde o elită socială demnă de a sta în acelaşi rând, ca rafinament şi cultură, cu nobilii ţărilor europene. În schimb, imensa masă a poporului rus trăia în cele mai inumane condiţii, cu sufletul pătruns de ignoranţă şi misticism.

S-a vorbit mult, şi nu fără temei, de barbaria rusească. Ea izvorăşte tocmai din aceste secole de incultură şi oprimare, care au făcut din poporul rus un fel de paria al Europei.
Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va realiza unitatea statală. Comparând aceste date, putem deci trage interesanta concluzie că Rusia ca atare nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!
Curând, Imperiul rus se va forma pe o mare suprafaţă în estul extrem al Europei şi nordul Asiei. Iniţial supuşi dominaţiei tătare, ruşii, după unii ei înşişi populaţie mongolă slavizată, au sfârşit prin a-i învinge şi a le cuceri hanatele de la Marea Caspică.

Ruşii au început să fie creştinaţi din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizaţie (la noi creştinismul pătrunsese cu aproape şapte secole mai devreme!). Dar creştinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor.

Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoţii trimişi din Constantinopol, organizează viaţa religioasă a ruşilor. Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credinţa nouă, adoptată mai mult ca formă, în viaţa spirituală a ruşilor persistă credinţele şi superstiţiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credinţă (dvoeverie).” (1)
Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă îşi are începutul în literatura sud-slavă şi cele dintâi opere, cu mici excepţii, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.” (2)
Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare şi Ecaterina II au civilizat cât de cât ţara, care până la ei, dar şi după aceea, era foarte înapoiată şi barbară, un criteriu de comparaţie cu nivelul civilizaţiei occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit.

În acelaşi timp, curtea ţarilor imita modelul bizantin, ruşii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moştenitor al valorilor antichităţii greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creştină, distrus de turci în 1453. Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creştinilor ortodocşi, ţarul se va considera, fireşte, părintele spiritual al unor populaţii deosebit de numeroase şi variate, locuind pe un imens teritoriu.

Bineînţeles că în viziunea ţarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl deţin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic. În acest sens, se cuvine menţionat faptul că însuşi cuvântul „ţar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.
Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el.
Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

S-a făcut chiar o reuşită comparaţie cu relaţiile româno-suedeze, şi într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între nişte popoare despărţite de distanţe apreciabile. Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, şi o mostră ar putea fi pasajul următor: „Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independenţă şi pentru formarea statului său naţional, a avut cel mai mare şi mai efectiv sprijin numai din partea poporului şi armatei ruse.

Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acţiunile diplomatice, economice, administrative şi culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.” (3) Asemenea afirmaţii necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber. Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut şi are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor.

În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul şi ruteanul, dânsul puţin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile şi moravurile sale.” (4)
Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români.

„În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică. (5) Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug.

Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.
Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg: „În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei.

Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».” (6)
La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor. În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

La 13 aprilie 1711, la Luţk, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, convins de temeinicia afirmaţiilor lui Petru cel Mare despre posibilitatea acordării independenţei principatului, a încheiat cu acesta o alianţă antiotomană. Într-o diplomă a ţarului se păstrează condiţiile acestei alianţe, primul articol menţionând: „Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru, inclusiv Bugeacul. Toate fortăreţele vor rămâne ţării.” (7) De asemenea, în articolul XI se defineau clar graniţele statului moldovean: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţarii Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginea Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări.” (8)
Dar încă de pe acum, ruşii îşi manifestau tendinţa de dominaţie asupra Moldovei, consemnată în tratat sub forma „protecţiei”.

Articolul XIII: „În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” (9)
Majoritatea istoricilor români necomunişti au privit cu neîncredere şi scepticism acest tratat încheiat cu atâta grabă cu o mare putere, încă prea puţin cunoscută la noi.

E chiar de mirare naivitatea politică a unui om educat precum Cantemir, căci chiar articolele tratatului ne permit să ne facem o idee asupra consecinţelor sale. De aceea, A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus.”

Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o ţintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşi.” (10)
Bătălia decisivă dintre ruşi şi turci s-a dat, pentru prima oară, pe teritoriul Moldovei. Pentru că, spunea Berg: „După bătălia de la Poltava, care i-a asigurat Ucraina, Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul principatelor dunărene.

Intrând în legătură cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru în 1711 a trecut Nistrul la Soroca, însă a fost bătut de turci pe Prut, în apropiere de târguşorul Stănileşti.” (11)
Principele cărturar Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiinţifice, să susţină ideea identităţii naţionale şi a unităţii teritoriale a poporului român.

Viaţa lui în înapoiata Rusie nu a fost deloc uşoară, după cum scria acelaşi cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască.

Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei ţări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui.

Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiinţifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească.” (12)
Dar tentativa lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul de a se extinde spre sud-vest. Pentru că după Petru cel Mare, în mentalitatea ruşilor s-a creat o ideologie nouă cu privire la Peninsula Balcanică. Ideile vechi, de superioritate a poporului rus faţă de alte popoare şi de misionarismul lui, căpătau o formă nouă.

Începea să se afirme mai clar ideea cuceririi Constantinopolului. Idealul pravoslavnicilor ruşi era de acum cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii. (13)
Principala continuatoare a acestei politici a fost Ecaterina II, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă.

Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti.

Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” (14)
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793.

Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac , pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.
Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti.

Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei. Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.
În octombrie 1800, ţarul Pavel I aproba planul lui Rostopcin de împărţire a Imperiului otoman între Rusia şi Austria. Rusia urma să ia Moldova, Bulgaria şi Rumelia, iar Austria – Muntenia, Serbia şi Bosnia.
La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.” (17)
În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon. Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.
La 17 octombrie 1805 s-a realizat un proiect al tratatului de alianţă între Napoleon şi împăratul Francisc I al Austriei, care prevedea în articolul IX ca Austria să ocupe „în deplină suveranitate” Muntenia, Moldova şi Bugeacul.

Mai târziu, în funcţie de schimbarea alianţelor, aceste provincii româneşti vor fi „oferite” de Napoleon şi ţarului Alexandru I. (16)
Încercând să stăvilească iureşul rusesc în continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu se va putea produce nicio defecţiune din partea lor. În scopul reducerii cât mai mult a autonomiei lor, au fost numiţi deja din 1711 în Moldova şi din 1716 în Muntenia domnii fanarioţi, credincioşi Porţii şi străini de poporul român.

Însă chiar şi unii dintre aceşti domni au continuat politica de apărare a integrităţii hotarelor.

Am văzut cum, în Moldova, Nicolae Mavrocordat a obţinut de la Poartă renunţarea la anexarea de către aceasta a cetăţii Soroca.

De asemenea, în 1775, când Poarta a încălcat angajamentele sale faţă de Moldova, cedând Austriei Bucovina cu vechea capitală Suceava, principele fanariot Grigore III Ghica, împreună cu toţi boierii, a protestat vehement, determinând uciderea sa de către trimişii Porţii doi ani mai târziu.
Oricât pare de ciudat, la edificarea Rusiei moderne o contribuţie de seamă şi-au adus numeroşi români, cum se va vedea în continuare.

Ca răsplată pentru acest nepreţuit ajutor, Rusia se pregătea să devoreze ţările române.

Note:
1 Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 26.
2 Ibidem.
3 N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 36.
4 Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 38.
5 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 31.
6 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 75-76.
7 Probleme fundamentale ale istoriei României, f.l., f.a., p. 285.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 27, 47.
11 Anton Crihan, op. cit., p. 76.
12 Ştefan Ciobanu, op. cit.., p. 367-368.
13 Ibidem, p. 241.
14 Anton Crihan, op. cit., p. 76.
15 Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 95.
16 Ibidem.

Sursa: MIRCEA RUSNAC – BASARABIA SUB STĂPÂNIREA RUSEASCĂ (1812-1914)


11/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: