CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Scurtă istorie a Basarabiei. VIDEO

Basarabia Mare (Basarabia Ţaristă, Bessarabia)

   

Pe hartă: Moldova, Basarbia și Bucovina la 1812

Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul.

Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit).

                        Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare.

                     Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.

            La 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Emanuel Mârzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani, scrie https://1859.eu/manuela-panait-scurta-istorie-a-basarabiei.

            Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.

                Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaționale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.

                Un an mai târziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.

Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in  relatiile României cu Imperiul sovietic | CER SI PAMANT ROMANESC

              

După ce, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare.

Atât româna cât și rusa au fost pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.

             La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmărește alte scopuri”, iar în 1871, țarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”.

         În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluția ale cărei consecinţe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea si drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.

         Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ

             La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.

                În martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii

         La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.

          La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

         La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.

Declaraţia de Unire a Sfatului Țării arată că:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.

            După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”

           În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918

            În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

Romanian Romania Map -Harta Ethnographic Counties-Judete Administrative

        Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…

          În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. 

Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …

CITIȚI ȘI:

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

EMINESCU: ”Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte.”


Mihai Eminescu: Rusia vrea să MISTUIASCĂ poporul român

Mihai Eminescu are pentru mulţi o imagine asemeni luceafărului din poezia cu acelaşi nume-rece, distant faţă de ceea ce se petrecea în veacul său, căutând iubirea eternă etc. Totuşi contemporanii îl cunosc puţin altfel. Mare parte din talentul său scriitoricesc s-a mistuit în opera sa publicistică.

Azi ne vom opri asupra unui text publicat în iunie 1878, la puţină vreme după ce România rupsese legăturile cu Rusia din cauza anexarii acestora a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei.

Articolul se numeşte:România în luptă cu panslavismul şi este un fel de semnal de alarmă pentru ceea ce avea să se întâmple în secolul următor.

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti „Hristos a inviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.”

25/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 3 comentarii

S-au scurs 29 de ani de la agresiunea militară rusească împotriva Republicii Moldova. VIDEO


În urmă cu 29 de ani, pe 2 martie, Republica Moldova devenea stat membru cu drepturi depline în Organizaţia Naţiunilor Unite.

Din nefericire, această zi a rămas una neagră în istorie. La Nistru începea conflictul armat împotriva Republicii Moldova scrie cotidianul https://www.timpul.md/ care apare la Chișinău.

Cum a început totul şi care au fost provocările ce au precedat războiul propriu-zis.

 Sfârşitul anilor ’90. Republica Moldova, pe atunci încă RSSM, era lovită de acţiuni de separatism în zona de sud şi regiunea de est. În timp ce planul de „creare a aşa-numitei republici găgăuze” şchiopăta, focarul separatismului este transferat şi în stânga Nistrului. Până a se ajunge la un război în toată regula, pe fundalul mişcărilor de renaştere naţională a basarabenilor, regiunea de est clocotea de mişcări secesioniste inspirate de Moscova.

Pe parcursul anului ’89 încep ample mişcări de nesupunere faţă de autorităţile de la Chişinău, manifestări împotriva limbii române şi alfabetului latin. Pe 2 septembrie 1990, la Tiraspol, este proclamată aşa-zisa „republică moldovenească sovietică socialistă nistreană”. Pe 17 septembrie este dat jos tricolorul de pe sediul comitetului executiv raional Dubăsari şi arborat steagul separatist. Prin asemenea acţiuni instigatoare, cei de la Kremlin încercau cu orice preţ să provoace vărsări de sânge, ceea ce nu le-a reuşit în sudul republicii. Continuând provocările, şi-au atins scopul. Prima confruntare sângeroasă a avut loc pe 2 noiembrie 1990 pe podul de la Dubăsari, soldată cu trei morţi şi peste 40 de răniţi de ambele părţi.

În timp ce pe malul drept abia se forma Ministerul de Interne, la Tiraspol, construcţia armatei era, în linii mari, finalizată. Suportul venea direct de la comandantul armatei a 14-a, care asigura forţele secesioniste cu ofiţeri, arme şi muniţie. Aşa-numitele forţe armate ale Tiraspolului aveau un efectiv de peste 20 de mii de oameni, plus efectivul de 6 mii 500 de soldaţi ai armatei ruse. Chişinăul putea miza doare pe cele câteva mii de poliţişti.

Între timp, provocările continuau. Pe 13 decembrie, 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, un grup de gardişti deschid focul asupra poliţiştilor moldoveni. Trei au decedat pe loc, al patrulea s-a stins la spital. Din decembrie 1991 până în martie 1992, au fost înregistrate 57 de acţiuni criminale ale separatiştilor în raport cu poliţiştii. Chişinăul privea pasiv la toate astea.

1 martie 1992. Gardiştii şi cazacii înscenează o bătaie în oraşul Dubăsari pentru a atrage poliţia subordonată Chişinăului, în ambuscada pregătită. Şeful interimar al comisariatului de poliţie Igor Skripcenco, venit la faţa locului, este împuşcat. Ulterior, sediul poliţiei este atacat, iar poliţiştii rămaşi, luaţi prizonieri şi maltrataţi. A doua zi, pe 2 martie, Republica Moldova devine membru al ONU. A fost ziua când începe războiul propriu-zis. În zilele următoare, la Tiraspol sosesc mii de cazaci în ajutorul separatiştilor.

Pe parcursul următoarelor săptămâni sunt semnate câteva acorduri de încetare a focului, dar încălcate de fiecare dată de separatişti. Pe 20 martie 1992, la Summit-ul OSCE de la Helsinki, este creat un mecanism cvadripartit de reglementare a conflictului, format din Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina. Paralel, forţele separatiste continuă atacul cu armament greu a mai multor localităţi. În luna aprilie armata rusă se implică direct în război.

La începutul lunii aprilie, poliţiştii moldoveni încearcă să elibereze oraşul Tighina. Încercare eşuată. În luptă cad opt poliţişti.

2 aprilie 1992. Comandantul Armatei a 14-a adresează un ultimatum Chişinăului. Să-şi retragă forţele militare la 15 km de Tighina pe care voia să o controleze în totalitate. Pe 5 aprilie 1992, în oraş intră 20 de blindate ale Armatei a 14-a, având arborat drapelul Federaţiei Ruse. Pe 19 mai, şeful Apărării de la Moscova ordonă mobilizarea şi pregătirea de luptă a tuturor unităţilor militare ale Armatei a 14-a, motivând că regiunea transnistreană ar fi pământ rusesc care trebuie apărat. Ostaşii noştri aveau în faţă una dintre cele mai puternice armate din lume.

Alături de poliţişti, în linia întâi, erau şi voluntarii veniţi din mai multe regiuni ale republicii.

Având susţinerea televiziunii ruse de stat, separatiştii instigau la ură şi insuflau o stare de psihoză printre locuitorii din stânga Nistrului, fluturând cu ideea unirii cu România.

Iată ce spunea, însă, un cetăţean de naţionalitate rusă, cu mintea lucidă: „Eu sunt de naţionalitate rus, dar nu afirm că trebuie să conduc cu toţi. Nu. Am venit în republică, dar să mă ierte Dumnezeu, eu nu cunosc limba „moldovenească”, dar eu copiilor mei le spun: „Învăţaţi limba „moldovenească”. În orice ţară unde te afli trebuie să-i cunoşti limba”.

Cazacii şi gardiştii, potrivit mărturiilor celor care au reuşit să fugă din calea războiului, recurgeau la crime greu de imaginat. Îşi băteau joc de băştinaşi, apoi, la televiziunea rusă, prezentau cadavrele ca atrocităţi comise de poliţia moldoveană.

Vărsarea de sânge a fost oprită pe 21 iulie 1992.

Preşedintele de atunci al Republicii Moldova Mircea Snegur şi liderul de la Kremlin Boris Elţîn îşi pun semnăturile pe aşa-numita convenţie cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat de pe Nistru. Chişinăul era silit să accepte documentul. Altă cale nu era.

02/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: