CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Scurtă istorie a Basarabiei. VIDEO

Basarabia Mare (Basarabia Ţaristă, Bessarabia)

   

Pe hartă: Moldova, Basarbia și Bucovina la 1812

Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul.

Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit).

                        Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare.

                     Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.

            La 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Emanuel Mârzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani, scrie https://1859.eu/manuela-panait-scurta-istorie-a-basarabiei.

            Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.

                Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaționale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.

                Un an mai târziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.

Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in  relatiile României cu Imperiul sovietic | CER SI PAMANT ROMANESC

              

După ce, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare.

Atât româna cât și rusa au fost pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.

             La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmărește alte scopuri”, iar în 1871, țarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”.

         În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluția ale cărei consecinţe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea si drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.

         Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ

             La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.

                În martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii

         La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.

          La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

         La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.

Declaraţia de Unire a Sfatului Țării arată că:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.

            După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”

           În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918

            În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

Romanian Romania Map -Harta Ethnographic Counties-Judete Administrative

        Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…

          În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. 

Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …

CITIȚI ȘI:

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Știința istoriei și clarificarea semnificaţiei datei de 28 iunie 1940 pentru poporul român

Carol al II-lea despre pierderea Basarabiei: „O zi a ruşinei naţionale...”  - Romania Military

Avizul savanţilor „Cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940”

Evenimentele care s-au derulat pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate.

Este de datoria Academiei de Ştiinţe a Moldovei să se pronunţe în această privinţă, în spiritul rigorilor academice şi al responsabilităţii ştiinţifice.

Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop.

Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est. În punctul trei al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”.

Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte.

Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia statului polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.

Primele semnale privind intenţia guvernului U.R.S.S. de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Ţările Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu. Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda.

Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei.

La 3 iunie şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor.

La 13 iunie la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful marelui stat major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României.

În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului marelui stat major nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”. 

Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov. La 23 iunie Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.

La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.

Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei.

Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene. Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, U.R.S.S. era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie.

Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, opunându-se însă pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, U.R.S.S. se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

La 26 iunie, la ora 22.00, comisarul poporului pentru afacerile externe, V. Molotov, l-a convocat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna textul notei ultimative prin care U.R.S.S. pretindea Basarabia şi Nordul Bucovinei.

Nota sovietică era plină de falsuri.

În primul rând, în 1918 România nu s-a folosit de slăbiciunea Rusiei pentru a „desface” Basarabia. Parlamentul de atunci al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), Sfatul Ţării, a decis în mod democratic să unească Basarabia cu România.

În al doilea rând, România nu putea să desfacă de la Uniunea Sovietică nimic, deoarece aceasta s-a constituit abia în 1922.

În rândul al treilea, în nota ultimativă autorităţile sovietice au insinuat că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni” şi că România ar fi călcat în 1918 „unitatea seculară a Basarabiei” cu R.S.S. Ucraineană, „unitate” care nu a fost atestată niciodată în istorie.În plus, Guvernul U.R.S.S. a cerut drept „despăgubire” pentru „dominaţia” de 22 de ani a României în Basarabia partea de nord a Bucovinei a cărei populaţie ar fi fost „legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”, un teritoriu care nu a aparţinut vreodată Imperiului Rus sau Rusiei Sovietice.

Sfidând realităţile istorice şi etnice din Basarabia şi Nordul Bucovinei, precum şi o serie de angajamente asumate de guvernul U.R.S.S. pe plan internaţional, ultimatumul sovietic era o mostră a mentalităţii şi conduitei imperiale sovietice în sfera relaţiilor internaţionale, un exemplu de dictat şi ameninţare cu recurgerea la forţa armată la adresa României.

Izolate pe plan internaţional, strâmtorate de propriile resurse militare şi economice, strivite de presiunea colosului din Răsărit şi incapabile de un efort de luciditate şi curaj politic, autorităţile României au cedat în faţa ameninţării sovietice şi au decis evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei fără a opune rezistenţă.

28 iunie 1940: CEDAREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TINUTULUI HERTEI URSS-ului  IN URMA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV. Alianta  Germania-Rusia-Ungaria-Bulgaria si sfasierea Romaniei Mari - Cuvântul  Ortodox

La 28 iunie 1940 Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă. În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv.

Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele.

Numai în intervalul 1940-1941 regimul sovietic de ocupaţie (1) a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice; (2) a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli; (3) a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă; (4) a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat; (5) a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni; (6) a format abuziv R.S.S. Moldovenească la 2 august 1940 prin sfârtecarea teritorială a Basarabiei şi desconsiderarea Constituţiei sovietice care prevedea doar dreptul Uniunii Sovietice de a admite noi republici în cadrul U.R.S.S., nu şi de a le forma cu de la sine putere; (7) a extins asupra teritoriului din dreapta Nistrului conducerea administraţiei şi a organizaţiei de partid din R.A.S.S.Moldovenească şi legislaţia ucraineană; (8) a promovat o politică fiscală de strangulare economică şi socială a ţărănimii libere; (9) a interzis alfabetul şi limba română şi a impus alfabetul rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. din 11 noiembrie 1940; (10) a închis şi profanat locaşe de cult; (11) a anulat pe nedrept cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S.

„Cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord”, din 8 martie 1941; (12) a deportat, la 13 iunie 1941, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S., zeci de mii de oameni nevinovaţi, de unde mulţi nu s-au mai întors; (12) au fost mobilizaţi forţat zeci de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din U.R.S.S. şi în Armata Sovietică; (14) a promovat o politică şi o propagandă de deznaţionalizare şi dezumanizare a fiinţei umane; (15) a interzis organizaţiile politice şi obşteşti din Basarabia, inclusiv organizaţia comunistă şi comsomolistă basarabeană etc. Aceste nelegiuiri au continuat şi după 1944.

Toate acestea s-au derulat sub lozinca „eliberării” oamenilor muncii de sub povara asupririi „burghezo-moşiereşti române”. Pe teza strâmbă a „eliberării sovietice” din 28 iunie 1940 s-a edificat ulterior un întreg eşafodaj istoriografic sovietic – la fel de fals şi mincinos.

Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi din alte ţări atestă de o manieră indubitabilă că actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de influenţă” între cele două regimuri totalitare ale secolului XX.

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.

28 iunie 1940. Zi de doliu. 78 de ani de la anexarea Basarabiei, Bucovinei  de nord și Ţinutului Herţa: "Au rupt şi au călcat în picioare tricolorul  românesc" | Ziarul Unirea

Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră.

Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate.

Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă.

Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

Comisia de experţi: academician Andrei EŞANU, preşedinte, membru corespondent Demir DRAGNEVdr. Ion JARCUŢCHIdr. hab. Anatol PETRENCU, dr. Anatol ŢĂRANU,dr. Gheorghe NICOLAEV, dr. Gheorghe COJOCARU, dr. Mihai TAŞCĂ.

10/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce-ar fi fost Basarabia fără Unirea din 1918?

Cu ceva timp în urmă, în parlamentul Republicii Moldova, un deputat, după un discurs dur îndreptat contra simpatizanților României din RMoldova, a rupt în public harta României Mari.

Poate că e dreptul său, dar aș dori să-i transmit acestui deputat unele date istorice care, dacă le-ar fi cunoscut, poate nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Să-i explic ce ar fi fost Basarabia dacă din 1918 nu ar fi făcut parte din România Mare, cea pe care o detestă în așa măsură încât să rupă această hartă ce reprezintă o bucată de istorie. Iar în această perioadă istorică de 22 de ani, între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat la adăpost de cel mai criminal regim pe care l-a cunoscut omenirea, regimul comunist.

deputat-rupe-harta

Deputatul socialist Vlad Bătrâncea rupând harta României Mari

Înainte să vă descriu, pe bază de documente, cum ar fi arătat Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România, e necesară o foarte scurtă privire retrospectivă istorică.

Basarabia până la 1918

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați.

Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele. Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

  Puteți să-mi dați un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului? Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Dacă da, publicați-o, dacă nu, toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează. Se pot da multe nume de contemporani, majoritatea zdrobitoare în stânga acestui râu.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.
Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, care făcea slujbele doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori a republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.

Cu toate că încă din secolul XIX, au fost mari autori ruși, oameni de stat, persoane importante în politica rusă care au recunoscut deschis că acești moldoveni sunt români. Am făcut o mică listă aici, doar o parte dintre ei, aici: Românitatea Basarabiei după autorii ruși. Minciună dejucată chiar de autorii ei.

O Basarabie independentă la 1918?

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s-a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Am făcut-o în alte articole, Curățirea Basarabiei I și II. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, va trebui să ceară și ea armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea-București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într-o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, armata română a trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să-l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. (vezi Primele lupte cu bolșevicii și Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic). Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională, devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l-ai privi. Adepții statalității republicii Moldova sunt de asemenea pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu au redus această posibilitate. În sensul că în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s-a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s-ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. Vă faceți cumva iluzia, moldoveniștilor, că armata moldoveană, chiar dacă ar fi fost cât de cât încropită, ar fi putut face față unui atac bolșevic peste Nistru? Sau că bolșevicii lui Lenin v-ar fi lăsat în pace dacă v-ați fi declarat independenți și neutri? O astfel de prostie, de a susține o astfel de idee, denotă o totală necunoaștere a istoriei.

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le-a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic? Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v-ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v-ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți a amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut! Am dat câteva exemple despre aceste lupte aici: Lupte antibolșevice după Unire și în Românii și anticomunismul.

Posibilitatea existenței unei Basarabii independente la 1918 sau mai târziu este total exclusă. Chiar dacă regimul comunist ar fi fost răsturnat de ofensivele rușilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, și la conducerea Rusiei ar fi venit aceștia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeași. Fiindcă în toate declarațiile lor, în tată corespondența lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor și susținere, peste tot ei subliniau intenția lor de refacere a Imperiului Țarist între granițele sale, așa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacă atunci, când erau la strâmtoare, acești lideri ruși albi nu acceptau ideea renunțării la pretențiile lor, credeți că odată ajunși la putere ar fi făcut o excepție pentru Basarabia independentă? Vă îmbătați cu apă rece, tovarăși moldoveniști. Vă mai reamintesc faptul că românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni și bucovineni luați de armata rusă de la armata austro-ungară și duși în Siberia, unde s-au constituit în unități luptătoare, au refuzat să lupte alături de Kolceak tocmai din cauza faptului că acesta nu dorea să recunoască unirea Basarabiei cu România. Acești români au intrat în luptă și s-au bătut cu mult curaj abia când au fost amenințați direct de bolșevici prin acțiunea lor de partizani și când ofensiva roșie a ajuns la pozițiile lor, vezi Luptătorii români din Siberia.

Deci, moldoveniștilor, Basarabia nu avea cum să supraviețuiască independentă, vă place sau nu această realitate, dar acesta este adevărul crud. La fel și astăzi, se vede pentru oricine, mai puțin pentru adepții statalității Republicii Moldova, țara de la stânga Prutului nu are cum să funcționeze ca un stat viabil. Fără ieșire la mare, fără resurse, bogății naturale sau rezerve ale subsolului, cu o economie agrară dependentă de capriciile vremii, îndatorată peste măsură, Republica Moldova este în pragul intrării în incapacitate de plată. România îi mai dă ajutor, gaze, curent, ajutoare bănești, dar RM nu are cum să reziste și să susțină un stat de durată. Mai devreme sau mai târziu, poate foarte devreme, liderii și populația vor trebui să ia o decizie: ori cu România, ori cu Uniunea Euroasiatică, nu există cale de mijloc, oricât ar încerca moldoveniștii să propage această idee absurdă. Mai trebuie să amintesc că 11% din teritoriu este ocupat militar de o putere străină, pe acest teritoriu recunoscut de ONU ca parte a RM Chișinăul nu are nicio autoritate?

Dar, revenind la 1918, o dată detestată de adepții moldovenismului, să facem o comparație și să vedem ce ar fi fost Basarabia dacă nu ar fi existat unirea de la 27 martie 1918, dacă nu ar fi existat protecția statului și armatei române care să țină timp de 22 de ani bolșevismul la est de Nistru.
Ce-ar fi fost dacă?

Chiar așa, ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă din 1918 nu ar fi fost între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

Cred că am lămurit mai sus faptul că Basarabia nu ar fi avut cum să fie independentă, că în cazul în care armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia, între granițele URSS, cel târziu în 1920. Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei. Nu mă refer numai la Holodomor, marea foamete din Ucraina din 1932-1933, ci la evenimentele mult mai apropiate de 1918, și chiar necunoscute, respectiv anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat. Iar foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum a rămas ea după 1917. Dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, și ea ar fi suferit aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, voi publica aici câteva rapoarte străine, ca să nu fiu acuzat că dau documente românești, care ar putea fi subiective, după părerea moldoveniștilor care, în discuțiile avute până acum, au dat dovadă de o crasă necunoaștere a istoriei în general, ca să nu mai vorbim de istoria considerată a lor proprie, a Basarabiei. Am avut parte doar de sloganuri și nimic mai mult, din păcate. Încă mai aștept un moldovenist care să vină cu argumente clare, istorice, și cu care să se poată discuta. Până atunci, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918.

Pentru asta, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în imediata vecinătate, imediat dincolo de Nistru, pe malul stâng al acestuia. Putem, prin extensie, să ajungem la concluzia că aceeași soartă ar fi avut și locuitorii Basarabiei în anii 1919-1922 dacă nu ar fi făcut parte din România Mare, atât de urâtă și detestată de unii de la Chișinău, încât să treacă la ruperea hărții acesteia. Dar basarabenii au avut șansa să nu trăiască pe pielea proprie ceea ce au pătimit cei din stânga Nistrului, în marea majoritate români, dar care au fost exterminați sub regimul sovietic. Ne amintim de discursul lui Toma Jalbă, român de dincolo de Nistru, care striga la Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917: Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!

Da, Toma Jalbă și românii de dincolo de Nistru au fost lăsați în afara granițelor României Mari, și au fost exterminați în mare parte, vezi Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Iar acest fenomen a început mult mai devreme față de cele prezentate în articol, în anii 1919-1922. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Basarabia fără Unirea cu România

Fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi fost doar o anexă a Transnistriei, spunea cineva pe bună dreptate. Citind cele ce urmează, chiar vă puteţi întreba dacă ar mai fi existat Basarabia, fără interbelicul românesc.

Situaţia tragică a provinciilor ruseşti la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial sau ale războiului civil în desfăşurare, ci chiar directivelor conducerii bolşevice în frunte cu Lenin. Acesta, pentru a diminua criza din oraşe, apărută şi în urma naţionalizării tutror intreprinderilor cu mai mult de cinci angajaţi (fapt care va duce la prăbuşirea producţiei şi a economiei, 90% din marile întreprinderi deveniseră de stat în 1919 în oraşele controlate de bolşevici), ordonă rechiziţionarea cerealelor şi produselor agricole din zonele rurale. În acest scop se organizează detaşamente de rechiziţie, formate din gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitori de la oraşe etc. Aceştia luau toate alimentele găsite la ţară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a ţăranului.

Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi rechiziţionare, cu maximum de batoze şi utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine.

Vladimir Ilici Lenin, către Comisarul Aprovizionării A.D. Ţiuriupa, 5 august 1918

Rechiziţia cerealelor şi mijloacelor alimentare bineînţeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executaţi ca şi duşmani ai poporului. A fost luată şi hrana necesară ţăranului, dar şi cerealele de sămânţă, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete şi în anii următori. Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită şi mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, Holodomorul, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puţin mediatizată.

Referitor la această foamete, ca să puteţi afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulată Rusia înfometată (1919-1923) Acţiunea umanitară europeană. Documente din arhivele româneşti. În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum şi imagini. De această carte, respectiv de documentele prezentate, m-am folosit în unele descrieri şi citate de mai jos.

Ţăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolşevicii. Alteori se opuneau cu forţa, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale înăbuşite în sânge de Armata Roşie. Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziţie ce scotoceau şi confiscau toate alimentele ascunse. Într-un sat din regiunea Samara, unde detaşamentul a jefuit şi a executat sumar câţiva ţărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai brigăzii de rechiziţie şi le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment. Trei săptămâni mai târziu, satul este bombardat şi ras de pe faţa pământului de Armata Roşie. În 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai detaşamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizaţiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziţii. Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolşevică, reprimate dur de Armata Roşie, care beneficia de raţii speciale, prin grija liderilor comunişti.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria. Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de stânga Prutului. În satul Ploti, judeţul Balta, a fost asasinat comisarul militar judeţean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiţi” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Coimtetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, judeţul Balta, o bandă a pătruns în sediul şcolii unde îşi desfăşura activitatea comisia pentru impozite, l-a răpit şi ucis pe preşedinte.

Prea puţine date avem despre românii transnistreni morţi de foame, nu ca rezultat al deportărilor sau execuţiilor în acea perioadă. Am sintetizat nişte date cu imagini în articolul Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni. Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, dacă în localităţile de pe malul Nistrului procentele par destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragaşi 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuţă, procentul celor morţi de foame este de 51,3% (500 de morţi în 1922 şi 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului). Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piaţa europeană mai mare decât a restului Rusiei şi a României luate la un loc (17,7% faţă de 8,85% şi 7,98%).

Sunt imposibil de cuantificat victimele foametei din Rusia anilor 1919-1923. Oficiosul Pravda în 1921 admitea că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete. Scopul a fost pentru a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune despre gravitatea situaţiei, din moment ce regimul sovietic îşi susţinea permanent superioritatea. Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, face şi Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse: Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populaţia lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte şi gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeţi mâna şi ajutaţi-i pe fraţii aflaţi în suferinţă!

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulţit cazurile de canibalism şi necrofagie. Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii: Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000. La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulaţie), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%). Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în oraşul Ekaterinoslav 47500 de înfometaţi, iar în oraşul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici şi pentru Chişinău, Cernăuţi, Balta, Tighina sau Comrat?

Despre Odessa, o notă Poliţiei şi Siguranţei generale din 5 octombrie 1922 include o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis ce a stat o vreme sechestrat în portul Odessa: Pe 15 aprilie a sosit în Odessa şi s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populaţia din interior. Cum populaţia din oraş aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbaţi, femei şi copii au atacat această magazie pentru a-şi procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriţi decât când autorităţile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane şi au rănit o mulţime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de puşcă, aceasta mi-a atras atenţia deoarece ele se auzeau regulat în aceeaşi direcţie, în apropiere de nişte fabrici ce erau lângă port. În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împuşcare cei judecaţi şi condamnaţi de bolşevici.

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 şi 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populaţie, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi şi a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice. Totuşi, extrapolând cifrele parţiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenţionat micşorată, regimul comunist nu putea admite o cifră mai aproape de adevăr.

Din 1923 situaţia s-a mai ameliorat, deşi în Ucraina va mai exista o răbufnire în 1925, în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechiziţiile forţate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă ţăranului care capătă dreptul de a-şi vinde partea lui. La asta se adaugă şi ajutorul internaţional care reuşeşte să salveze o parte din populaţia care altfel ar fi fost condamnată. Lenin a înţeles că a greşit şi a pus în aplicare planul NEP, noua politică economică, dar care va fi anulată de Stalin câţiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori. Lenin a înţeles prea târziu că a greşit, rezultatul fiind milioane de morţi de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morţi, de foame, în Gulag sau în faţa plutoanelor de execuţie.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor. Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului. Totuşi, şi reprezentanţi ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia. Liga Naţiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie.

Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere. S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză:

Samara, decembrie 1921:Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni.Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921:Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe.31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră:
Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922:

Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste.
Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk. A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos.

Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921. Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi.(…) Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport.

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş:
Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922.

Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul. Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre. Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine. Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame şi 300000 vor muri înainte de noua recoltă.

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România şi Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia spun despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România. La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulaţie zvonul că foametea va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar? Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar şi 50000 de soldaţi masaţi pe frontieră (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie). Dar acţiunile teroriste prin agenţi infiltraţi ce atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuţia populaţiei româneşti care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru. Mai multe în Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni.

Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar, vezi mai multe în Lupte antibolşevice după Unire. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922: Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine.

Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare. O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923.

Naivi moldovenişti, încă mai credeţi că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă şi independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Aţi uitat oare faptul că, după înghiţirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii v-au şi fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-aţi pierdut pe cele din 1919-1923 şi 1931-1933? Şi nu aţi avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă aţi fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit şi apărat! Şi drept mulţumire, un deputat al vostru rupe harta ţării care i-a ocrotit bunicii şi părinţii să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniţi de foame, să decidă să-şi devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest!

sursa: cristiannegrea.ro

…………………………………………………………………

31/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: