CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DESPRE OBSESIA IMPERIALĂ A RUȘILOR

Istoricul și specialistul în geopolitică Cristian Negrea, titrează în publicația online https://www.activenews.ro :Răzuiește primul strat al rusului și vei descoperi tătarul – proverb francez din 1814”.

Asta a fost impresia lăsată civililor francezi, când au venit pentru prima dată în contact cu armata rusă, după campania din Franța din 1814 împotriva lui Napoleon, care a dus la înlăturarea acestuia și exilarea sa în insula Elba.

Au participat atunci împotriva Franței armatele celei de a Șasea Coaliții, formată din Prusia, Austria, Rusia, Anglia, Bavaria, Olanda, Saxonia și Württenberg, Franța a fost parțial și temporar ocupată de armatele aliate.

Ne dăm seama din acest proverb ce impresie a lăsat civililor francezi cei câteva zeci de mii de soldați ruși, o mică parte din armata aliată de aproximativ 350000 de soldați. Au trecut mai bine de două sute de ani de atunci, francezii nu au mai avut ocazia să vadă ce înseamnă ocupația rusă, dar impresia a rămas.

Ce pot spune germanii în 1945, sau cei din estul Europei, pentru care ocupația rusească (apoi sovietică) a rămas ca o permanentă amenințare, de prea multe ori pusă în practică? Ce să spunem noi, românii, care în decursul a trei sute de ani, de când rușii au ajuns la granițele noastre, am avut de-a face cu 12 invazii rusești?

Iar mărturiile despre atrocitățile celor care se autonumeau eliberatori abundă nu numai în documente, ci și în amintirile bunicilor noștri ce au prins anii 1944-1945.

Astăzi, întreaga lume civilizată asistă siderată la atrocitățile comise de armata rusă la adresa civililor, la crimele de război, la bombardamentele nediscriminatorii asupra orașelor și zonelor rezidențiale, la țintirea directă a civililor ce încearcă să fugă din zonele de război și se miră, de unde atâta ură și cruzime?

Au uitat sau s-au uitat în altă parte când aceiași ruși făceau același lucru nivelând cu artileria Groznâi în 2000 sau Alep în 2015.

Spunem că Putin este un criminal fără scrupule, dar acest criminal fără scrupule era foarte frecventabil în ultimii 20 de ani, până la 24 februarie 2022. Dar nu despre Putin vreau să vorbesc acum, ci despre rusul de rând, atât militar cât și civil, urmașul mujicului căruia nu îi păsa de nimic altceva, decât să aibă sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere.

Nu conta că nu avea ce să mănânce, că era exploatat la sânge, nu conta.

Dacă avea sticla de votcă și era convins că Rusia este o mare putere, orice conducere făcea ce dorea cu el, fie țari, lideri comuniști sau președinți. Și orice mujic era bucuros să lupte și să își dea viața ca Rusia să fie o mare putere, chiar dacă el nu beneficia cu absolut nimic, tot strivit de exploatare și muritor de foame rămânea.

De aceea apare de fiecare dată mirarea rusului de rând când campaniile de cucerire îl ducea ceva mai la vest, era siderat că alți oameni de rând trăiau mai bine ca el în țările pe care le invada, vedem ce spun soldații ruși în convorbirile telefonice cu cei de acasă.

Și atunci se punea pe jafuri și violuri, dar în mintea aburită de votcă nu își punea niciodată întrebarea de ce alții o duc mai bine ca și el.

Dar nu Putin îndreaptă tunurile spre blocurile ucrainene, nu Putin trage rafale de armă automată asupra civililor ce fug fără apărare, nu Putin jefuiește și violează civilii ucraineni, ci rusul de rând, soldatul rus.

Așa că ideea vehiculată conform căreia Putin este principalul vinovat de ce se întâmplă astăzi în Ucraina nu stă în picioare.

La fel de vinovați sunt și soldații ruși din Ucraina, la fel de vinovați sunt civilii ruși din Rusia care susțin și aprobă acțiunile criminale, și îl susțin pe Putin în proporție de peste 80%.

Dar rămâne întrebarea, de unde atâta cruzime și poftă de omor? Această întrebare și-au pus-o și istoricii noștri interbelici. Unul dintre ei, istoricul Alexandru Boldur (din păcate uitat astăzi), pe care evenimentele din 1917 l-au prins chiar la Sankt Petersburg, fiind martor direct al revoluției rusești, vine cu o ipoteză interesantă.

El spune că în timpul dominației tătare asupra cnezatelor rusești (care a durat 300 de ani) s-a produs un melanj între ruși și tătari, nu numai la nivelul claselor conducătoare (mama lui Ivan cel Groaznic era tătăroaică, de aici o explicație pentru cruzimea lui ieșită din comun) ci și în rândul populației.

Alexandru Boldur pune și o întrebare asupra unui lider al rușilor contemporan cu el. Spune să ne uităm la figura lui Lenin, nu are trăsăturile caracteristice ale unui tătar? Și ne mai mirăm că francezii au sintetizat asta într-o singură propoziție în 1814?

Mai vreau să aduc în discuție un aspect esențial. Un scriitor rus contemporan (Mihail Siskin) spunea acum câteva zile că Rusia are nevoie de o înfrângere totală și zdrobitoare, la fel ca și Germania pentru a putea renaște.

Eu zic că nu este suficient. Nu este suficientă o înfrângere a Rusiei pentru ca poporul rus să scape de meteahna imperială cuceritoare, cu care este hrănit zi de zi pe canalele de propagandă oficiale (altele nu sunt).

O simplă înfrângere în Ucraina nu este destul pentru ca rusul de rând să se schimbe, să nu mai aibă visuri imperiale și să nu mai sară imediat în barca primului politician care să îi promită refacerea imperiului rus sau sovietic, deși el, ca rus de rând, nu va beneficia cu nimic din asta. Dar așa este structura rusului, o va face din nou, cu prima ocazie.

URSS a pierdut Războiul Rece și s-a dezintegrat. După trei decenii, rușii revin și încearcă să recreeze imperiul, fiindcă ei consideră că dizolvarea URSS a fost o trădare, o catastrofă geopolitică, cea mai mare a secolului XX (Vladimir Putin).

Nu este ceva nou, și Germania a considerat că înfrângerea din 1918 a fost o trădare și de aceea Germanii s-au încolonat în spatele celui care le-a promis refacerea imperială și douăzeci de ani mai târziu au declanșat un război și mai distrugător numai pentru asta. Dar după 1945 Germania nu a mai încercat așa ceva, la fel cum nu a mai încercat așa ceva nici Japonia după 1945, deși militarismul german și cel japonez și-au dominat societățile timp de decenii, încă din secolul XIX.

Care este diferența dintre Germania din 1918 și cea din 1945? De ce Rusia nu se va schimba dacă va fi înfrântă în Ucraina, ci doar va lua un respiro, poate de ani sau decenii, apoi va încerca din nou, poate cu mai mult succes, la fel ca și Germania după înfrângerea din 1918? Cu ce se aseamănă înfrângerea Germaniei din 1918 cu cea a URSS din 1991?

O diferență care pare mică, dar este mare și esențială. Ocupația militară. În 1918 Antanta nu a ocupat Germania. Germanul de rând nu a văzut efectele înfrângerii, consecințele ei, nu a văzut nici un militar al Antantei pe străzile principalelor orașe germane. Nu au înțeles că au fost înfrânți, nu au conștientizat asta. Așa că s-au raliat primului politician charismatic care le-a spus că au fost trădați, nu înfrânți.

Și a urmat ww2. În 1945, atât Germania, cât și Japonia, au fost ocupate militar. Germanii au putut vedea trupele aliate defilând pe străzile orașelor, patrule militare la fiecare colț de stradă, autoritățile locale și naționale sub controlul învingătorilor, plus judecarea liderilor germani și japonezi care i-au condus cu puțin timp înainte.

Mai mult, prizonierilor germani li s-au proiectat filmări din lagărele de concentrare naziste, să vadă și să știe ce au făcut germanii, să iasă de sub propaganda inoculată timp de ani de zile.

La fel, Ungaria bolșevică nu a înțeles că a pierdut în urma ofensivei române din aprilie 1919 când trupele lor au fost aruncate peste Tisa, ci doar în august 1919, când trupele române defilau în Budapesta, iar vestul Ungariei până la capitala lor era sub ocupație militară românească.

Ori, în 1991 rușii au aflat că au pierdut Războiul Rece și URSS s-a dezintegrat, că țările din Pactul de la Varșovia au plecat din frăția condusă de sovietici, apoi s-au integrat în NATO.

Rusul de rând nu a înțeles nici în ziua de astăzi cum s-a putut întâmpla asta, au fost învinși, au pierdut, dar nu au văzut nici un militar occidental care să îi ocupe.

Au perceput-o ca o trădare, și l-au urmat pe primul lider charismatic care le-a promis că va remedia asta, că Rusia sub conducerea lui va redeveni la statutul de mare putere și că va remedia problema imperiului pierdut. Și a început în Cecenia, Georgia, Crimeea, Ucraina.

Iar rusul de rând aplaudă și susține, în ideea fundamentală transmisă de generații, sticla de votcă și conștiința că Rusia este o mare putere. La fel cum germanii îl aplaudau pe Hitler în anii 30.

A fost nevoie de 30 de ani ca Rusia să își arate adevărata față după înfrângerea din 1991. Germania a avut nevoie de 20 de ani după înfrângerea din 1918. Dacă rușii vor fi înfrânți în Ucraina, în cât timp vor reveni agresiv, mai bine pregătiți, pentru a-și reface imperiul și prestigiul Rusiei de mare putere.

Fiindcă aici nu sunt de acord cu Mihail Siskin, Rusia nu are nevoie numai de o înfrângere totală și catastrofală pentru a scăpa de obsesia imperială inoculată adânc în mintea și sufletul rusului de rând, ci și de o ocupație militară măcar până la Urali, care să înglobeze și marile orașe cum ar fi Moscova și Sankt Petersburg.

Ori, asta nu se poate întâmpla. Decât dacă Rusia face greșeala de a provoca militar și a implica în război NATO.

Publicitate

04/04/2022 Posted by | POLITICA | , , , , , , | Lasă un comentariu

UN BILANȚ AL CELOR 12 INVAZII RUSEȘTI PE TERITORIILE ROMÂNEȘTI: jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, distrugeri, sechestrări de persoane, dislocări forțate de populație

Harta publicată de Daniil Dimitrie Philippide, în lucrarea Geografia României, Leipzig, 1816. A fost prima mențiune a numelui România, facută într-o lucrare stiințifică. Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți. Este cel dintâi care, într-o lucrare științifică, dă și încetățenește numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numârul lor” (Istoria României).

Într-o carte datorată istoricului român din Statele Unite, Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată ”1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane” – (două volume, 1.100 de pagini, edit. “Vremea”), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie.

Aurel Sergiu Marinescu - Armata rosie in Romania

Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane. În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului.

Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti.

În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova , noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând “înmărmuriţi de beţi.” 
Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 – citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire.

Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. 
Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria , manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse.

Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez: “Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci.” 
Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 (“Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor.

În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor.”). Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova .

La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române “pentru chestiuni de onoare”. Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne “exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani”. Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful. 
Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista.

Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:

“În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor.” 
Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă. 
Ultimei cotropiri – cea sovietică – i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare.

Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză.

Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.

De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive. În aceeaşi lună s-au capturat ca “trofee de război” 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular.

Scrie în carte: “Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei.” Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa.

În secul limbaj al cifrelor: “în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani.” 
În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi.

Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.

Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii… Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente – numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!

Încât “România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa.” 
Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: “Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)”. În schimb, din înaltă umanitate se specifica: “oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe.” 
În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări. O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27″.

Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva. Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează.

Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii. Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit. “Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!” (23 August 1944 – din Cotidianul) 
Jaful sovietic 
Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat.

Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului, parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad.

Dispunem de o asemenea statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680 soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829 ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in prizonierat sovietic. 
Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1 iunie – 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent. 
 Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble. Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni. 
Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: “Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. 
In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946.

In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din Rusia.

Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic.

Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale, privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. 
Astazi, din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte. Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur.

Si asta in conditiile in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania, intr-adevar, se putea jefui din gros. 
Si primele ordonante emise de comandamentele ruse au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica. Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare. Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu, niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani, deseori frizand nebunia.

Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf. Furau sub amenintarea armei cai din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din coloane si-i lasau de izbeliste. 
In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite.

Sa nu fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de o furca de fan, si de un pumn de graunte? Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei.

Incepand cu 1 septembrie 1944, in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au calarit armasarii, iepele, mânjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. 
Daca salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza.

Nimeni nu putea intelege de unde venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii. 
Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei.

In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au mai gasit altceva. 
Alti ostasi ai asa-zisei armate “eliberatoare” se instalau intre timp in alte locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania . 
Sa fim intelesi, aici nu era vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie.

Nu intamplator, autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre soldati rusi, ci despre “indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice furate”. 
Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi.

De regula, mai de frica, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa, dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. 
La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat la hotii de o stranietate marcata. Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.

Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu.

Din Teatrul Alhambra, rusii au furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de… Mos Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. 
In sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin de ciorapi de dama, de corsete si sutiene.

De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la amiaza zilei. Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic, nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator.

Aproape un pluton intreg de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.

Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar, oferindu-le si o gustare pe langa vin. 
De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor.

“Nu exista nici un fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva sa le faca vreo observatie.”

La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: “Modul de comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat de o coloana in trecere prin acel oras.

Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca. 
Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in mana.”

De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu.

A fost gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza, padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur. 
In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip:

“Nu recunosc culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani sau germani travestiti in uniforme sovietice.”

Conform logicii sale, la data aceea, Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene, carora “dezertorii romani sau germani” le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia . 
Mult mai dureros era faptul ca asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale noilor autoritati romane. “Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.” Asa “episodice si fara importanta” cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de romani si pe multi i-au costat viata. 
Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic.

De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief

. Din astfel de documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm , ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. 
Insa, despre tragedia adevarata a acestei natiuni încă nu se stie prea mare lucru.

Ceea ce le permite unor diversionisti contemporani ai politicii românești sa sarbatoreasca ziua de 23 august 1944 drept “o victorie fenomenala impotriva nazismului”, cand ea rămâne, în realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de români. 
In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist în misiune, si am fost invitat la un mic banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba, rusul se imbatase si începuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzându-mi compatrioții si acuzându-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui Ceausescu.

Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu, foarte calm:

“Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mâna pe inima, ca voi ati pierdut razboiul, nu nemtii.”

In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: “Asa este! Si eu am fost in Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!” 
Si asa a ramas, pana in zilele noastre.

SURSA: https://arhiva-romanilor.blogspot.com

(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare.

16/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Un derbedeu jurnalist rus e de părere că în Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi că „a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor neoameni”

 

 

 

 

MOTTO :

 

“Cel care ţi-a făcut mult rău, te va urî şi mai mult pentru răul pe care ţi l-a făcut.”

 

 

 

Imagini pentru Газета „Эксперт новостей” din Chişinau 1993 photos

 

Gazeta „Эксперт новостей” din Chişinau scria că:

În Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi „a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor neoameni”…

Șovini de profesie

Şovinii ruşi  nu ne vor ierta niciodată pentru că ne-au rupt ţara-n două în 1812, pentru că ne-au cotropit în înţelegere cu Hitler în 1940, pentru că, în anii de după război, ne-au deportat părinţii şi bunicii în Siberii, pentru că i-au pus la zid fără cea mai mică vină, pentru că ne-au smuls limba din gură, pentru că ne-au furat alfabetul, istoria, pentru că ne-au prefăcut bisericile în grajduri şi locuri de petrecere pentru ei şi urmaşii acestora.

Iar urmaşii acestora continuă politica taţilor lor.

Ei declară că, spre deosebire de părinţii lor, care ne-au urât înaintașii, ne-ar fi iubit numaidecât dacă nu ne-am fi născut.

Aşa cel puţin ne dă de înţeles de pe paginile ziarului reacţionar, imperialist  şi xenofob Эксперт новостей (Expertul noutăților) de la 18 decembrie 2009, care apare la Chişinău, un autor rus, Roman Konoplev, corespondent al Agenţiei de Presă Новость, care în articolul „Năluca Moldova” („Призрак Молдовы”) anunţă că în Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor „neoameni”.

Roman Konoplev e supărat rău de tot pe moldovenii, numiţi de el „неорумынские радикалы” („extremişti neoromâni”), şi drept  pedeapsă pentru faptul că:

 a) nu doresc ca limba rusă să fie de stat în locul limbii lor, pe care o vorbesc mai prost ca pe cea a Federației Ruse;

b) au de gând să-şi studieze istoria neamului lor, în care se uită de rolul eliberator al Rusiei;

 c) trag pe sfoară o ţară atât de mare ca Rusia, declarând că o iubesc la Moscova şi că n-o iubesc la Bruxelles;

d) pun la cale un nou război cu Transnistria, pentru ca s-o curețe («зачистка Преднестровия») de cei „240 000 de ruşi” «240 тысяч нелегально находящихся иностранцев – вот и вся ваша Преднестровская ресспублика!» („240 de mii de cetăţeni străini care se află ilegal în Transnistria – iată toată republica voastră!”), citează autorul, chipurile, pe un oficial moldovean, care evident că nu există decât în imaginaţia sa;

 e) expulzează metodic şi insistent, obraznic şi batjocoritor Rusia din Republica Moldova („Россию выдавливают из Молдовы, как зубную пасту из тюбика, постепенно и настойчиво, дерзко и с издёвкой”) ş.a.m.d.,

crede că ei trebuie strămutaţi cu toţii din teritoriul dintre Prut şi Nistru…

Şi ca zona („регион”) să nu rămână pustie, autorul înaintează un „proiect” genial (prin tâmpenia lui).
Iată ce scrie acest șovin de profesie despre noi şi pământul nostru strămoșesc: „Dacă Basarabia nu va reveni Moscovei, de ce acest teritoriu al nimănui, care a trecut mereu de la unii la alţii, ar trebui să aparţină din nou românilor?

 De ce n-ar aparține altei naţiuni, care a fost jertfă a genocidului în perioada celui de-al Doilea Război Mondial?

E vorba de ţigani (rromi). Istoria plină de suferinţe a acestui popor îi dă dreptul ca el să aibă un stat propriu, un centru de atracţie pentru toţi ţiganii.

Şi el trebuie să devină Basarabia.” („Однако, коли Бессарабия не достанется Москве, с какой стати, это спорная, переходившая неоднократно из одних рук в другие територия, должна вновь достоваться румынам? Почему, к примеру, не другой нации, оказавшейся жертвой геноцида в годы Второй Мировой? Речь идёт о циганах (ромах)”.

Многострадальная история этого народа впольне даёт ему право на собственую родину, на свой центр притяжения. И этим местом вполне годится стать Бессарабия).

Autorul propune ca cele 3,5 milioane de români moldoveni să fie expulzaţi de pe teritoriul Basarabiei în România.

Iar întrucât cele 10 000 de ţigani, câţi au fost atestaţi la ultimul recensământ, nu vor putea să populeze un teritoriu atât de vast, în locul moldovenilor dânsul sugerează să fie aduşi toţi ţiganii trăitori în Federaţia Rusă, Ucraina, Serbia, România ş.a., ca între Nistru şi Prut să poată fi creat noul stat: Basarabia – ţara rromilor.

„Rromii au dreptul să-şi aibă ţara lor”, argumentează autorul, menţionând că Federaţia Rusă ar putea realiza acest proiect cu banii Uniunii Europene.

Cum de ţigani e plină lumea, ţările unde locuiesc aceştia, ar putea răsufla uşurat şi acorda bani Noului stat Ţigănesc, numai ca să scape de ei.
Ţiganii ar putea să se mute în noua lor patrie, în casele românilor expulzaţi, ale căror proprietăţi ar trece în mâinile ţiganilor, sugerează Konoplev.

Autorul explică de ce crede că Basarabia e un teritoriu al nimănui: „ea a trecut de la ruşi (ca şi cum a aparţinut dintotdeauna Rusiei, „istoricul” uită de anul 1812 – n.n.) la români (1918 – n.n.), apoi la sovietici (28 iunie 1940 – n.n.), şi iar la români”(în 1991, anul independenţei R. Moldova, românii fiind M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin, M. Ghimpu şi noi cele 3,5 milioane de români moldoveni, care nu merităm să avem ţară, locul nostru fiind sau dincolo de Prut, sau dincolo de Cercul Polar).

El propune ca viitorul stat ţigănesc să facă schimb de populaţie cu Federaţia Rusă: moldovenii care nu vor dori să se stabilească în România să fie mutaţi în casele (?) ţiganilor din regiunea Breansk şi din alte regiuni iar în casele lor să fie aduşi rromii din Breansk, unde aceştia „nu respectă legile”:

„В России, на Брянской земле и в других местах…. значительная часть ромов по прежнему бедствует, вынуждена нарушать законы…”, dar mutându-se în Republica Moldova şi având un stat al lor, ei nu vor mai fi infractori, ci se vor integra cu alţi țigani şi „vor ţine cont de legi”.

Autorul e un pic milostiv doar cu moldovenii care vor dori să rămână moldoveni, aceştia vor fi mutaţi în Transnistria, unde se recunoaşte existenţa „naţiunii moldoveneşti”, unde, ca pe timpul puterii sovietice, vor învăţa să scrie cu alfabet rusesc, unde visul lor cel mare li se va înfăptui: ei vor vorbi numai ruseşte şi vor avea ca vecini fraţi de-ai lor pravoslavnici – ruşi şi ucraineni.

(„Если им захочется жить в своей культуре, они смогут поехать в Приднестровье, и будут уверены, что здесь у них будет так, как было когда-то в единой Молдавии — кириллическая азбука, пеленица, а в соседних домах — их православные братья — русские и украинцы.”)

Evident şovinul a găsit o soluţie şi pentru Chişinău: el va trebui populat în următorii zece-douăzeci de ani cu populaţie evreiască, adusă din Federația Rusă (autorul în subtext se referă la o epurare etnică a Rusiei care ar fi curăţată astfel de elemente alogene, acestea fiind strămutate în Basarabia), iar capitala Basarabiei va deveni oraşul Soroca, locuit majoritar de ţigani.

Autorul spune despre România că a fost creată din nimic „în sec. XIX de către Franţa, pentru ca să oprească expansiunea influenţei ruse în Balcani”, îi scuipă pe români, care, ca şi ţiganii, nu au istorie, ei „inventând basmul că se trag din daco-romani, care n-au existat niciodată în istorie”, vorbeşte cu dispreţ despre „Armata Română care a ocupat Odesa, apoi tot ea a eliberat-o de nemţi”, de România, care „pentru participarea la războiul contra URSS n-a plătit cu nimic decât cu Basarabia”, menţionând că românii din România i-au maltratat permanent pe ţigani şi, de răul lor, trei milioane de ţigani au fost nevoiţi să se împrăştie după 1989 în toată Europa, dar care sunt gata − dacă li se va crea ţară în Basarabia – să se mute cu toţii aici.
Autorul articolului e revoltat că moldovenii nu vorbesc înde ei ruseşte, că la Chişinău sunt puţine pancarte scrise în ruseşte, că moldovenii pregătesc un nou război contra Federației Ruse şi Armatei a 14-a („Пахнет новым витком военного конфликта”). Pentru asta trebuie să li se ia Basarabia.

Cine va realiza acest proiect? Evident, Federaţia Rusă…

Autorul crede că: „Россия могла бы выступить в качестве одного из инициаторов проекта этого новейшего государства, как в своё время поддержала идею государства Израиль. Уж лучше быть донором для друзей, чем не понятно для кого.” („Rusia ar putea interveni în calitate de iniţiator al proiectului de creare a acestui stat nou, aşa cum la timpul său a susţinut ideea creării statului Israel.

Mai bine să facă acest dar pentru nişte prieteni, decât nu se ştie pentru cine”.)
Rusia a făcut în istorie mai multe „daruri”, care nu i-au aparținut (un exemplu ar fi pământurile noastre dăruite Ucrainei ş.a.), ea fiind, în viziunea acestui individ, gata să mai doneze unor „prieteni” un teritoriu care nu-i al ei, luându-l de la proprietarii lui de drept.

Mai amintim şovinului că Israelul n-a fost creat de Rusia, şi că ea n-a susţinut niciodată strămutarea evreilor de la Birobidjean la Tel Aviv.

Ţiganii, afirmă “savantul”, vor fi astfel veşnic recunoscători Rusiei şi nu vor cere să studieze în şcoli istorii care vor viza negativ Rusia, nu vor iniţia „marşuri legionare” ş.a.
Acest autor şovin şi rasist, Roman (care crede că numele lui nu are nimic comun cu „romanii”, ci doar cu „romii”) Konoplev, care-şi zice corespondent al Agenţiei de Presă Novosti, face propunerile de mai sus la modul foarte serios, argumentându-şi tezele cu ură şi încrâncenare.

Cred că ar trebui de urgenţă să i se retragă acreditarea şi să fie el cel expulzat de pe teritoriul Republicii Moldova, mai înainte ca „expertul” să le poată expulza cele 3,5 milioane de români basarabeni de pe pământul plin şi greu de mormintele moşilor şi strămoşilor lor.

Recent preşedintele rus Dmitri Medvedev şi-a propus ca până în anul 2017 să refacă URSS. Atunci Rusia va putea şi realiza, bănuim, acest proiect îndrăzneţ al acestui individ obraznic.
Dar noi am preconizat să revenim la trupul Ţării.
Să ne grăbim şi, sper, să reuşim.

Şi-atunci ei, fără de noi, facă ce vor.Le pot croi ţiganilor ţară oriunde, chiar şi la Moscova.

Sursa: Altermedia Moldova

 

 

Roman Konoplev tirasruuploadsposts201305136930112613089287
 

Foto. Roman Evgenyevich Konoplev, n.4 septembrie 1973  la Pocep,  în oblastia Briansk Oblast, Rusia. În anul 1977 s-a mutat împreună cu familia sa în RSS Moldovenească.

A fost  membru al Comitetul Central al Partidului Naţional-Bolşevic în Rusiei(1998-2003), lider al partidului în regiunea Briansk. În anul 2002 s-a mutat în Transnistria.

În perioada 2006-2009 Conopliov a fost activ şi secretar de presă în al Partidului Popular Democrat  din Transnistria separatistă şi a coordonat săptămânalul ” Russki Prorâv” (2007-2008) în Tiraspol.

Roman Conopliov , a lucrat ca redactor la agenţiei de ştiri „Lenta PMR”(2004-2008) şi „DNIESTER”(2009-2017)[1]. Conopliov a expert în consiliere de afaceri şi comunicare politică. Specializarea sa principală se axează pe problemele politice şi conflictele etnice din fostele republici sovietice şi CSI.

 

Începând din 2013, Roman Conopliov s-a stabilit la Lisabona, în Portugalia.

08/07/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

%d blogeri au apreciat: