CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O formă ludică de furt de identitate

 

 

 

 

Cântărețul din cobză Ion Crețeanu

 

 

 

 

COBZA „PIRATATĂ” DE UNGURI

 

 

 

Formele de distrugere sau de distorsionare a relicvelor identitare și spirituale ale unui neam sunt nenumărate.

În vara lui 2011, cu ocazia festivalului „Zilele Municipiului Oradea”, o trupă maghiară de muzică medievală avea în componența sa și un… cobzar.

Foarte frumos, s-ar putea zice, iată o formă de resuscitare a unui instrument străvechi specific culturii și tradiției noastre precreștine, instrument pe care Vergiliu, în secolul I î.Ch., îl numea LIRA TRACĂ (Thrace cytara).

 

Da, numai că trubadurul nostru își numea instrumental „COBZĂ UNGUREASCĂ”.

Nu era o „cobză ungurească”, instrument care, de altfel, nici nu există, era o cobză pur și simplu.

Un prieten istoric căruia i-am povestit faza, mi-a spus indignat: „Bă, tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate?

Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”.

Prestigiul cobzei nu vine numai din faptul că a făcut gloria lăutarilor noştri de până la apariţia ţambalului (a fost, printre altele, instrumentul emblematic al celebrului staroste Barbu Lăutaru), ci din vechimea lui aproape ancestrală.

Fapt mai puţin ştiut, cobza se numea în Antichitate „lira tracă” şi a fost instrumentul specific imensului teritoriu ocupat de populaţia tracă din care făceau parte şi geto-dacii. Tot din neamul tracilor făceau parte şi frigienii din Asia Mică.

Reprezentantul legendar al culturii muzicale tracice a fost, după cum se ştie, Orfeu. De altfel, dacă e să judecăm după scrierile antice, muzica strămoşilor noştri pare să fi avut un rol determinant în cristalizarea artei universale a sunetelor.

În „Geografia” sa, istoricul şi geograful Strabon din Amesia (60 î.H.-21 d.H.), referindu-se la originea muzicii vechi, face următoarele consideraţii: „Muzica întreagă, privită atât ca melodie, cât şi ca ritm şi cuprinzând şi instrumentele, e socotită ca fiind de origine tracă şi asiatică. Aceasta se vede şi din locurile unde muzele sunt cu deosebire cinstite.

Într-adevăr, în vechime, Pieria, Olimpul, Pimpla, Leiberthros erau localităţi şi munţi ai tracilor, pe câtă vreme acum pe acestea le stăpânesc macedonenii.

Heliconul a fost închinat muzelor de către tracii care locuiau în Beoţia şi care au consacrat nimfelor peştera lui Leiberthros.

Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica – Orfeu, Musaios şi Thamiris – sunt traci. Şi numele Eumolp (personaj trac al cărui nume se traduce «cel care cântă bine») tot de la traci vine”.

Aşadar, dacă luăm ca reper adevărul unanim acceptat că Orfeu era trac şi faptul că instrumentul la care cânta era lira, îndrăznim, în lipsa oricărei cercetări de specialitate în acest sens, să ne întrebăm dacă nu cumva e logic ca lira la care cânta Orfeu, tracul, să fie chiar „lira tracă”.

Şi cum „lira tracă” era cobza, putem să ne întrebăm („insinuând”, în acelaşi timp, un adevăr) dacă nu cumva Orfeu a fost cel mai mare cobzar al tuturor timpurilor.

Cercetarea în această direcţie a fost blocată, printre altele şi de faptul că reprezentările iconografice sunt mult ulterioare presupusei perioade în care a trăit eroul.

Fiind preluat de cultura greacă, primele astfel de reprezentări ni-l arată în haine greceşti şi având, evident, recuzita aferentă.

 

Lira Tracă sau Thrace cytara

 

 

Sintagma „lira tracă” nu apare în niciunul din studiile de cercetare româneşti, fie ele istorice sau muzicale.

Poate fi găsită în schimb într-un catalog din 1833, descoperit de subsemnatul în arhiva unui muzeu din Mantova (Museo della Reale Academia di Mantova), unde, alături de imaginea unui basorelief reprezentându-l pe „Orfeu în Infern”, este prezentată şi povestea personajului.

Scrie, în acel catalog, la pagina 12: „Non è alcuno, che ignori la pietosa istoria d’Orfeo, il quale coll’ incanto della SUA LIRA TRACA uomini e fiere a seguirlo…”. („Toată lumea ştie povestea lui Orfeu, cel care, cu cântecul LIREI SALE TRACE, oameni şi fiare făcea să-l urmeze etc., etc…”).

Deci italienii începutului de secol XVIII n-aveau nicio problemă să facă analogii între identitatea eroului şi lira sa. Iar Vergiliu numea acest instrument specific tracilor şi atribuit lui Orfeu „Thrace cytara”.

 

 

 

  

 

 

Având în vedere cele expuse, cobza (lira tracă) are virtuţi de brand naţional.

Puţine popoare au privilegiul să posede un instrument atât de vechi care să le traseze, pe o perioadă istorică de multe mii de ani, continuitatea identităţii.

Iată de ce, în general vorbind, dar în cazul COBZEI în special, este atât de importantă acuratețea proprietății termenilor în raport cu ceea ce indică sau denumesc ei.

De aceea, rezumând cele scrise aici, subliniez încă o dată: Nu a existat și nu există COBZĂ UNGUREASCĂ.
Instrumentul formației maghiare de muzică medievală, la care am făcut referire la început, era o COBZĂ ROMÂNEASCĂ (scuzați pleonasmul!) rebotezată.

E o formă (ludică, dacă vreți) de furt de identitate.

 

Autor: Miron Manega ,  http://www.certitudinea.ro/

 

 

 

11/12/2014 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: