CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tragica soartă pe care au avut-o la curtea Moscovei, Domniţa Elena (Olena) Voloşanca şi fiul său Dimitrie, fiica şi nepotul marelui Ştefan voievod

 

 

Картинки по запросу Stefan cel Mare Elena Voloșanca

 

Foto: Extras de pe tabloul votiv al bisericii Sf.Nicolae Domnesc din Iaşi : Prima din stanga, Domniţa Elena (Olena), fiica lui Ştefan cel Mare şi a Evdochiei de Kiev.

 

CUM AU FOST OMORÂȚI LA CURTEA MOSCOVEI FIICA  ȘI NEPOTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE  

 

 

Politica de alianţe a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare împotriva pericolului turcesc a fost o constantă a întregii sale domnii. Pentru această cauză a încercat să se apropie de curtea Moscovei, nepregetând să ofere mâna fiicei sale, Elena, fiului Cneazului Ivan al III-lea.

Aceasta avea însă să sfârşească tragic, căzând victimă intrigilor de la curtea cneazului, ratându-se astfel unica şi nerepetabila şansă ca ţarii ruşi să coboare din apărătorul creştinătăţii.

Cu aproape o sută de ani în urmă, Alexandru Papadopol-Calimachi prezenta într-o şedinţă a Secţiunii Istorice a Academiei Române o lucrare amplă despre Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin XII Paleolog, şi Domniţa Elena(1465 – 1505), fiica Voievodului Moldovei Ştefan cel Mare.

Era prima încercare a unui istoric de reconstituire a tragicului destin al fiicei Domnului Moldovei, care căzuse victima unor uneltiri şi încâlcite interese politice de la curtea Cneazului Moscovei.

Nicolae Iorga a preluat şi el o parte din ideile şi concluziile lui Papadopol despre această dramă în „Istoria lui Ştefan cel Mare”, iar mai târziu, Constantin Gane în „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, fără prea multe informaţii suplimentare.

Prin deceniul şapte al secolului trecut, apar date noi, rezultate din cercetarea bibliografiei ruseşti, în monografia „Ştefan cel Mare”, scrisă de Alexandru V. Boldur, după care subiectul a fost practic uitat.

Cu câţiva ani în urmă, tragicul destin al Domniţei Elena a fost readus în actualitate, cu date noi, de către istoricul Maria Magdalena Szekely.

O scrisoare neterminată

 

 

„Slăvitului şi prin darul lui Dumnezeu fericitului şi de Hristos iubitului şi de Dumnezeu binecuvântatului cu mare cinste, încununatului şi în toate ţările prea măritului şi singur stăpânitorului, iar pentru noi prea dulcelui şi scumpului domn şi dragului părinte Ioan Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, închinăciune adâncă şi dragoste credincioasă şi adevărată de la iubita fiică a Domniei Tale şi Domniţă Elena, Mare Cheaghină a Moscovei.

Întru aceasta, scumpe şi iubite Domn al nostru şi drag părinte, cerând mila lui Dumnezeu, am fost bucuroşi până acum să auzim despre a Domniei Voastre viaţă şi bună sănătate, pentru care noi, auzind despre viaţa şi buna sănătate a Domniei Voastre, cu sârguinţă aducem laudă milostivului Dumnezeu şi ne bucurăm din suflet, şi întru aceea rămânem în mulţumire şi vă ţinem pe toţi în cinste, şi tot astfel, scumpe Domn şi prea dulce părinte al nostru, dau ştire Domniei Voastre că doresc ca milostivul Dumnezeu şi Prea Cinstita Maica Domnului să vă aducă Domniei Voastre fericire…”

Iată un fragment de scrisoare neterminată pe care Domniţa Elena a început să o scrie acum o jumătate de mileniu, „din îndepărtatele şi neprimitoarele ţinuturi ruseşti”, cum spune doamna Szekely, părintelui ei, Ştefan cel Mare. Nu se ştie din ce motive epistola nu a fost expediată şi nici terminată. Ea s-a păstrat într-o arhivă, ajungând până în zilele noastre.

Să fi vrut domniţa să-i comunice tatălui ei drama pe care o trăia la curtea din Moscova? Să fi dorit să-l roage să intervină pentru a-i curma suferinţele? Să fi răbufnit în sufletul ei dorul mistuitor faţă de părintele pe care îl iubea atât de mult, căruia îi brodase pe steagul de luptă chipul Sfântului Gheorghe? Întrebări la care este greu să dai un răspuns.

 

Un mariaj cu substrat politic

 

Domniţa Elena era rodul căsătoriei, din 5 iulie 1463, a lui Ştefan cel Mare cu Evdochia de Kiev, sora Cneazului Simeon Olelkovici. Numele ei apare, pentru prima dată, într-un document din 10 mai 1466. Elena mai este numită uneori şi Olena, în forma rutenească a numelui dat de părinţi. Aşadar, ea s-a născut în intervalul 1464-1466.
Abia ridicată din leagăn, Elena rămâne orfană de mamă, la 25 noiembrie 1467.
În 1479, s-a ivit ocazia ca tânăra domniţă să contracteze o căsătorie cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului ei, într-o Europă dominată din ce în ce mai mult de turci.

În acest scop, Ştefan face apel la sora răposatei sale soţii, Cneaghina Teodosia. În aprilie 1480, aceasta îi trimite o scrisoare Domnului Moldovei, în care îi comunică faptul că atât Marea Cneaghină, cât şi Marele Cneaz au binevoit „că să vrea să ia pentru fiul său pe fiica ta. Şi Marea Cneaghină şi Marele Cneaz au poruncit ca să poruncesc către tine ca tu cu acest lucru cu tot să trimiţi la Marele Cneaz pe omul tău bun”.

O logodnă, ca un adio

Nu se ştie din ce motive Ştefan a tergiversat un an de zile tratativele pentru această căsătorie. În 1481, el trimite totuşi o solie la Moscova, după ce, în prealabil, îl rugase pe Craiul Cazimir al Poloniei să lase liberă trecerea „prin Marea Cnejie a Litvei” a soliilor lui către „Cneazul Moscovei”.

Un an mai târziu, o solie moscovită, formată din Andrei şi Petre Plesceev şi Ivan Zinovievici, soseşte la curtea lui Ştefan cel Mare, unde s-a şi săvârşit logodna Elenei, „probabil în Biserica Mirauţilor, în care-şi odihnea trupul doamna Evdochia, mama miresei”, după cum crede istoricul Maria Magdalena Szekey. Solia de la Moscova avea să plece de la curtea lui Ştefan cu mireasa.

Din acel moment, Elena nu avea să-şi mai vadă niciodată tatăl şi ţara.

Un alai de mare prinţesă

Drumul pe care l-a străbătut alaiul tinerei mirese poate fi reconstituit după descrierea din salv-conductul (permisul de liberă trecere) dat de regele Poloniei, Cazimir, la 28 martie 1482.

Astfel, Elena era însoţită de o suită de soldaţi, de nobili, oameni cu stare, care şi cai. Alaiul a trecut prin Sniatin, Trembovla, Liov, Belz, Chelm şi Brest-Litowsk.

Domniţa Elena a ajuns la Moscova spre sfârşitul anului 1482, după sărbătoarea Sfântului Filip, plecarea ei din Moldova făcându-se mult mai târziu, după data la care intra în vigoare salv-conductul de la regele Poloniei.

Prinţesa a fost primită la Moscova de bunica logodnicului său, mama lui Ivan al III-lea, şi cazată la Mănăstirea Voznesenskaia, unde a rămas până la oficierea căsătoriei, la 6 (sau 16) ianuarie 1483.

 

 

 

 

Viaţa secretă a fiicei lui Ştefan cel Mare. Drama Olenei, prinţesa moldoveancă implicată în lupte dinastice la Moscova şi în secte religioase interzise

 

Detaliu din giuglgiul brodat care înfăţişeaza încoronarea lui Ivan cel Tânăr, soţul Olenei Voloşanca. În imagine s-ar afla şi fiica lui Ştefan cel Mare.

 

 

 

Căderea în dizgraţie a Domniţei

 

La 10 octombrie anul următor, Elena dădea naştere unui fiu, botezat cu numele de Dimitrie. Toate lucrurile păreau a merge bine „pentru mlădiţa Marelui Ştefan, numai că la 7 martie 1490, soţul ei, Ivan, murea fie de podagră, cum s-a spus, fie, mai sigur, de otrava strecurată de medicul evreu din Veneţia, Leon”, este de părere Maria Szekely.

Din acel moment, viaţa Domniţei Elena a început să se transforme într-un calvar, din cauză că Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan al III-lea, nu vedea cu ochi buni atenţia pe care Marele Cneaz o acorda nurorii şi nepotului său.

„Mai mult, ea dorea cu orice preţ ca Elena şi Dimitrie să cadă în dizgraţie, iar fiul ei, Vasile, să devină moştenitor al tronului. Aceste manevre au declanşat ceea ce istoricii au numit „criza dinastică moscovită din intervalul 1497-1502”, spune doamna Szekely. Situaţia era deosebit de gravă pentru că, până la această dată, niciodată la curtea rusească nu se pusese problema alegerii moştenitorului între urmaşul primului născut (acesta din urmă fiind deja mort) şi cel mai mare supravieţuitor dintre fiii prinţului domnitor. Acest impas a fost creat din pricina Domniţei Elena şi a fiului ei.

Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?

Aflând despre situaţia creată la Moscova, Ştefan cel Mare cere în 1496 principelui lituan Alexandru cale liberă spre Rusia pentru solii săi, „ca să se încredinţeze de sănătatea fiicei sale, a Marii Cneaghine şi a nepotului său”.

În această perioadă, la curtea lui Ivan al III-lea, Sofia Paleolog împreună cu o parte dintre boierii ruşi puneau la cale un complot, care în cele din urmă a fost dejucat de Marele Cneaz, care l-a proclamat pe Dimitrie Mare Cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi Novgorodului. Liniştea Elenei avea să dureze doar trei ani. Sub influenţa soţiei sale, Ivan al III-lea şi-a îndepărtat în cele din urmă nora şi nepotul, închizându-i în temniţă, numindu-l pe Vasile moştenitor al tronului.

Ştefan era la curent cu ceea ce se întâmplase la curtea cuscrului său. De aceea, în septembrie 1502, la puţin timp după întemniţarea Elenei şi fiului ei, cerea informaţii despre aceştia de la hanul tătar Mengli Ghirei, întrebându-l:

„Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?” Din necunoaştere sau din dorinţa de a-l menaja, hanul tătar îl informează pe Domnul Moldovei că nimic nu este adevărat, că „aceasta tot e minciună, neadevăr”.
În 1504, Ştefan avea să treacă la Domnul, întunecat de grija fiicei şi nepotului său, neştiind exact care era soarta lor.

Înainte de marea plecare, dezamăgit de faptul că mult dorita alianţă cu Moscova nu s-a concretizat şi că Europa catolică nu-i acorda un sprijin concret, de pe patul de suferinţă, caută întelegerea cu turcii şi lăsa urmaşilor ţara liberă, în pace.

La 18 ianuarie 1505, greu încercata Domniţă Elena îl urma în veşnicie pe tatăl său, atât de drag, după o lungă suferinţă trăită într-un turn, legată în fiare, după cum consemnează o cronică rusească.

Dizgraţia şi moartea „Voloşancăi”

Căderea în dizgraţie a „Voloşancăi”, cum o alinta socrul său Ivan al III-lea pe Domniţa Elena, a făcut obiectul analizei mai multor istorici. Alexandru Papadopol-Calimach o punea exclusiv pe seama intrigilor Sofiei Paleolog şi a complotului boierilor.

În ultima vreme, s-a mai conturat o ipoteză ciudată, legată de apartenenţa Elenei la secta iudaizanţilor, apărută la Novgorod şi răspândită repede şi la Moscova.

Un sobor al Bisericii ruse, întrunit în 1504, a condamnat erezia iudaizanţilor.

Imediat, au început arestările, multe mănăstiri unde aceasta pătrunsese fiind închise sau chiar arse. În ceea ce o priveşte pe Domniţa Elena, se pare că ea ar fi fost convertită de Ivan Maximov la această sectă. Istoricul George Vernadsky, care s-a ocupat de subiect, este cel care a emis această ipoteză.

El este de părere că ascensiunea la putere a Elenei, prin fiul său, ar fi însemnat şi ridicarea iudaizanţilor, căderea ei marcând începutul sfârşitului acestei erezii.

Un manuscris rusesc din secolul al XVI-lea cuprinde trei miniaturi, în care sunt înfăţişate scene din ultimii ani de viaţă ai Elenei: căderea în dizgraţie a domniţei şi fiului ei Dimitrie, proclamarea ca moştenitor a lui Vasile Ivanovici, arestarea Elenei şi a lui Dimitrie şi moartea Elenei.

Dintr-un text explicativ, aflăm că ea a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia, cu titlul de Mare Cneaghină, iar alteori cu numele de Elena „Voloşanca”, cum o numea socrul ei….

 

 

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/09/o-istorie-a-zilei-de-9-decembrie-video-4/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/31/fiica-lui-stefan-cel-mare-al-moldovei-olena-elena-volosanca1465-%E2%80%93-1505/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/09/ziua-de-9-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

Surse:

http://ziarullumina.ro/sfarsitul-tragic-al-domnitei-elena-fiica-lui-tefan-cel-mare-7998.html

http://basarabialiterara.com.md/?p=35394

 

 

09/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

O inscripţie din timpul lui Ștefan cel Mare

 

 

Lumea unei inscripţii din timpul lui Ștefan cel Mare

Pentru a înțelege mai adânc țara și istoria nu sunt trebuincioase întotdeauna, cred, tomurile grave și stufoase ale tratatelor academice, nici deslușirea savantă – în nuanțe, aluzii și detalii – a unor acte solemne, a unor hrisoave sau cronici.

Despre dramaticele evenimente care, acum o jumătate de mileniu, au dus la una dintre cele mai mari bătălii pentru indepedență din istoria românească – mă gândesc la lupta lui Ștefan cel Mare din locul, cu nume de rezonanță și înțelesuri, al Războienilor – au vorbit, la timpul lor și în posteritate, cronicari și soli, istorici și poeți.

Știm astăzi aproape în amănunt cum, în fruntea ordiilor otomane, călca pământul Moldovei, venind dinspre Adrianopol și Dunăre, însuși cuceritorul Bizanțului, al doilea dintre sultanii cu numele de Mahomed, cel ce voia să șteargă pata rușinii pe care cu numai un an înainte o suferiseră oștile sale la Vaslui, în fața oastei moldovenești evocate de Marx undeva, în paginile scrierilor sale, drept o „oaste de țărani” gata să-și apere glia.

Știm bine, de asemenea, cum singur în fața Turcului, așteptând zadarnic ajutorul acelei Europe ce se crezuse o clipă amenințată, dar care își uitase prea curând temerile, Ștefan cel Mare a adăstat și a întâlnit, la 26 iulie 1476, lângă Codrii Neamțului, la Valea Albă, pustiitoarea armată invadatoare, cum s-a retras în adâncul pădurilor, cum și-a adunat – după spusa cronicarului – „păsătorii din munți și argații” și cum a silit în cele din urmă pe sultan să se retragă la rându-i lăsând în urmă, dincolo de jale și lacrimi, o Moldovă liberă.

Despre pierderile mari de ostași ai Semilunei ne vorbește chiar un martor ocular, italianul Angiolello, despre imensul pericol prin care îi trecuse țara grăia voievodul, prin ambasadorii săi, în cetatea Veneției – „m-au găsit singur pe mine, cu toți ostașii mei împrăștiați ca să-și apere casele” -, despre evenimentele acestea au scris nu puțin, la noi și aiurea, contemporanii și urmașii.

Dar nimic, absolut nimic, îmi pare, nu poate evoca mai exemplar faptele decât graiul simbolului plastic pe care-l reprezenta, pe chiar locul bătăliei, lăcașul înălțat douăzeci de ani mai târziu, în 1496, de către voievod, ca și graiul potolit, măsurat – cum e graiul românului -, în maiestuoasă și severă cadență, parcă de sorginte latină, de adâncă și pioasă reculegere pentru jertfele luptei, care este cel al inscripției dedicatorii aflate deasupra intrării amintitei ctitorii pe care până astăzi călătorul o poate cerceta în părțile Războienilor:

„În zilele bine cinstitorului… Io Ștefan Voievod… fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (= 1476), iar al domniei sale anul curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene…”.

Dând ocol simplei biserici ștefanine, amintitoare de cele din Borzești sau din târgul Pietrei – una dintre numeroasele ctitorii datorate celui mai mare domn al Moldovei, dar poate cea mai plină de ecoul luptelor lui necurmate -, ceva din freamătul așteptării, din încleștarea și din vuietul luptei te cuprinde aievea.

„Și au ajuns până aici – continuă inscripția – la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan Voievod, și cu fiul nostru, Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și… au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit țara Moldovei din partea aceea…”

Cunosc puține texte ale literaturii românești din toate vârstele ei, în care câteva propoziții să-ți poată aduce înainte imagini de luptă sângeroasă, de apărare îndârjită, de moarte eroică, de durere reținută.

Și dincolo de toate – la douăzeci de ani după bătălia pe care inscripția și lăcașul o prăznuiesc -, prin chiar gestul ctitorului voievodal rămâne pilduitoare o atât de directă afirmare a cultului românesc pentru libertate, pentru o libertate ce nu și-a uitat niciodată jertfiții, pe cei de la Rovine și de la Călugăreni, de la Oituz și de la Mărășești, din atâtea și atâtea locuri, din câmpia dunăreană până la trecătoarea carpatică.

Departe, în timp, preț de cinci veacuri de luptă intrată în istoria poporului nostru sub numele Văii Albe, al Pârâului Alb și al Războienilor, ne aflăm, de fapt, nespus de aproape în inimă, de acea vară fierbinte a luptelor „ostașilor Moldovei”, cei rechemați în mintea și în conștiințele noastre de modesta inscripție medievală.

autor: acad. Razvan Theodorescu

sursa: Revista Clipa

10/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Soarta nefericita a Domniței Elena, fiica lui Ștefan cel Mare

Destinul nefericit al Domniței Elena, fiica lui Ștefan cel Mare

Domniţa Elena a fost rodul căsătoriei, din 5 iulie 1463, a lui Ştefan cel Mare cu Evdochia de Kiev, sora Cneazului Simeon Olelkovici. Numele ei apare, pentru prima dată, într-un document din 10 mai 1466.

Elena mai este numită uneori şi Olena, în forma rutenească a numelui dat de părinţi. S-a născut în anul în anul 1465, însă, abia ridicată din leagăn, Elena a rămas orfană de mamă la 25 noiembrie 1467.

Frumoasa Evdokia, mama ei, s-a stins din viaţa la doar patru ani după căsătoria cu Ştefan cel Mare, și nu se ştie dacă de boală sau în urma unei naşteri.

Mormântul ei s-a descoperit, în urma săpăturilor arheologice, la biserica Mirăuţilor, fosta mitropolie a Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare.

Cînd Evdokia se afla pe patul de moarte, Ştefan era plecat în campania împotriva lui Matei Corvin. Prima sa soţie n-a apucat să vadă nimic din gloria soţului ei. Ştefan a fost, se pare, foarte afectat la aflarea veştii, şi a rămas mult timp neconsolat.

Chiar şi după a treia căsătorie, cu Maria Voichiţa, mai făcea danii pentru sufletul Evdokiei.

 

 Voievodul Ştefan cel Mare împreună cu Doamna Evdochia, părinţii Domniţei Elena
Tablou votiv al bisericii Sf.Nicolae Domnesc din Iaşi

 

 

…Prin anii 1480 se pomeni Voievodul Ștefan, al cărui nume era cunoscut în toată Europa, cu o delegație a țarului Moscovei Ivan Vasilievici al III-lea, care venea să-i ceară mâna domniței lui, Elena, pentru fiul său, Ion cel tânăr.

Mihai Pleștev, trimisul țarului, sosi la Suceava cu o numeroasă și strălucită întovărășire de boieri moscoviți și cu împuternicirea de-a săvârși logodna, ca procurator al tânărului Ion.

Urmară ospețe și serbări și domnița Elena porni, prin Polonia, înspre destinul ei. Ștefan Vodă îi dărui trei boieri s-o întovărășească – pe Lascu, pe Sînger și pe Gherasim, cu jupânesele lor.

Regele Cazimir al Poloniei primi pe tânăra domniță moldoveancă și pe însoțitorii ei cum se și cuvenea viitoarei țarine moscovite, dându-i bogate daruri și alaiul domnesc porni mai departe, ajungând la Moscova de postul Sfântului Filip.

Acolo, tânăra domniță fu dusă întâi într-o mănăstire, unde, prin mijlocirea mamei țarului, făcu cunoștință cu logodnicul ei, iar de Bobotează avu loc nunta. Din această căsătorie se născu, doi ani mai târziu, un fiu, Dumitru.

Fericirea Elenei părea asigurată. Soție și mamă iubitoare, ea mai avea și bucuria de a fi favorita țarului Ivan, socrul ei, care, la nașterea nepotului Dumitru, văzându-și dinastia asigurată, de multă voie bună își încărcă  fiul și nora cu cele mai bogate daruri.

 

 

 

 

 

Ivan III-lea Vasilievici cel Mare, Cneaz al Moscovei (1462-1505)

 

 

De după ușă, nenorocirea o pândea. Ivan, la bătrânețe, se însură a doua oară, cu o greacă ambițioasă, de neam împărătesc, Sofia Paleologa, fiica celui din urmă despot al Peloponezului.

Din această căsătorie se născu un fiu, Vasile. Din clipa aceea, inima bătrânului începu să se înstrăineze de a nepoțelului Dumitru și de a mamei sale Elena.

 

 

 

 

Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan III-lea, reconstituire S.A.Nikitin, 1994

 

Pe ascuns, greaca lucra, deși fără sorți de izbândă, deoarece n-ar fi fost niciun chip de al putea înlătura pe Ion, soțul Elenei, de la drepturile sale de moștenitor legitim al tronului.

Soarta o favoriza pe Sofia. În 1490, de boală, sau poate din altă pricină, țareviciul Ion muri.

Din clipa aceea, țarina Sofia nu mai avu odihnă până nu-și îndeplini scopul: de-a vedea pe fiul ei proclamat moștenitor al tronului.

Curtea, boierii, țara se împărțiră în două tabere: una – pentru Dumitru, fiul Elenei, moștenitor prin drept de primogenitură, alta – pentru Vasile, fiul Sofiei, ca fiind fecior, nu nepot al țarului Ivan.

Partida Elenei era mai tare, întâi fiindcă memoria lui Ion cel tânăr era dragă moscoviților și al doilea, fiindcă Sofia bizantina, înconjurată numai de greci, era mai puțin simpatizată în țară decât moldoveanca noastră.

Simțindu-se în inferioritate, Sofia recurse la complot. Ea puse la cale omorârea copilului rivalei sale, precum și, se pare, înlăturarea, printr-o lovitură de stat, a însuși soțului ei, ca fiind prea bătrân și incapabil de a domni.

Complotul fu descoperit înainte de-a fi înfăptuit. Țarul Ivan condamnă pe conjurați la mănăstire și proclamă pe fiul nurorii sale moștenitor al tronului.

În 1498, Dumitru, băiețaș de 5 ani, fu dus cu un strălucit alai la catedrala din Moscova și încoronat, în văzul și auzul întregului popor, drept viitor țar al Moscovei, al Vladimirului și al Novgorodului. Mamă-sa, stându-i de-a stânga, plângea de bucurie.

Iar dincolo, în mănăstire plângea greaca de necaz. Dar, nu era doar în zadar vlăstarul împăraților bizantini, trăiți de veacuri în viclenii, în intrigi, în comploturi. Schimbându-și cu totul felul de a fi, ea se arătă pocăită și smerită, până căpătă iertarea soțului ei.

Odată întoarsă la curte, începu, dulceagă din mândră ce fusese, să puie întâi stăpânire pe inima bărbatului ei, și apoi, încetul cu încetul, să-și câștige dragostea boierilor și a poporului.

Când, după patru ani de trudă, se simți destul de tare pentru a lovi, ea învinui la rândul ei pe Elena de complot, asigurând pe Ivan că nora lui vrea să-l omoare, pentru a-și vedea fiul ajuns mai curând stăpânitorul ținutului moscovit.

Țarul Ivan, bătrân acum de tot, ajuns în mintea copiilor, crezu această înscenare, dezmoșteni pe Dumitru, îl trimise cu mamă-sa la închisoare și proclamă pe fiul său Vasile moștenitor al tronului.

Acestea se întâmplau în 1502. Ștefan cel Mare, la auzul acestei nedreptăți făcute fiicei lui și în neputință de a se răzbuna împotriva acestui cuscru a cărui țară era despărțită de a lui prin Polonia și Lituania, își răcori necazul oprind și băgând la închisoare pe niște soli de-ai lui Ivan al III-lea ce treceau prin Moldova în drumul lor din Italia în Rusia.

Platonică răzbunare, care nu folosi nici bietei domnițe Elena, nici fiului ei Dumitru.

Ei rămăseseră în închisoarea Moscovei, unde, doi ani mai târziu, Elena află de moartea tatălui ei Ștefan, ultimul sprijin în care mai nădăjduia.  La 18 ianuarie 1505, greu încercata domniţă Elena îl urma în veşnicie pe tatăl său, atât de drag, după o lungă suferinţă trăită într-un turn, legată în fiare, după cum consemnează o cronică rusească.

Fiul ei, Dumitru, a fost otrăvit din porunca țarinei Sofia.

Bibliografie:

 

C.Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Vol. 1, Chişinău, Universitas, 1991, pag. 37 – 39

Alte surse:  istoria.md ; ziarullumina.ro ; redescoperaistoria.ro

 

 

 

Citește mai multe despre  soarta nefericita a Domniței Elena, fiica lui Ștefan cel Mare accesand http://www.redescoperaistoria.ro/2014/02/11/destinul-nefericit-al-domnitei-elena-fiica-lui-stefan-cel-mare/

21/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: