Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

Publicitate

A FOST NICOLAE TITULESCU UN EROU NATIONAL ?

 

 

Foto: Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes, Franţa).

 

 

Istorie falsificată: Cazul Titulescu

 

Trebuie să ne învățăm să privim istoria ca pe o un șir de crime.

În cele mai multe cazuri criminalul e cel care scrie cărțile de istorie, dar, cum bine se știe, nu există crimă perfectă.

De-aceea e bine să citim printre rânduri și să căutăm documente ale vremii pentru a înțelege cu adevărat ce s-a petrecut într-un moment sau altul al istoriei.

Pentru azi o să vă aduc în față o personalitate care este văzută aproape în unanimitate pozitiv: Nicolae Titulescu. 

A fost geniul care a prevăzut Uniunea Europeană, ba chiar a pus și-o cărămidă la temelia ei.

A fost – ni se spunea la școală – cea mai mare personalitate politică pe care-a dat-o țara aceasta înainte de socialism.

Practic tot aceste festivism, toată această apreciere de care se bucura Titulescu în comunism, m-a făcut să-l privesc circumspect.

După ce ne spălau creierii cu „regimul burghezo-moșieresc”, a-l lăuda pe un individ de frunte al respectivului regim era cel puțin ciudat.

După răsturnarea comunismului de la noi, în ceea ce-l privește pe Titulescu, opiniile au rămas neschimbate.  

Dar să nu anticipăm. O să încep prin a vă spune lucruri pe care, probabil, nu le cunoașteți despre Titulescu.

În primul rând realitatea că, în ciuda faptului că era Ministru de Externe al României, Titulescu nu prea se obosea să stea în țară. Mai deloc.

În fapt, toată politica externă o conducea de la Geneva, unde funcționa într-un organism vizibil (Liga Națiunilor), al unor organisme oculte.

Dacă ar fi să-i găsim vreo calitate, aceasta ar fi cea de strecurător. A reușit remarcabil să pătrundă în zonele rarefiate ale organizațiilor oculte care, pe vremea aceea, făceau politica lumii.

Însă asta a transformat-o prea puțin în beneficiu pentru România.

De altfel, strecurarea lui Titulescu spre zonele înalte din politica mondială s-a făcut pe umerii țării sale. Fără a avea funcțiile pe care i le dădea țara, n-ar mai fi fost băgat în seamă de nimeni.

În timp ce oamenii din țară își făceau iluzii că avem „reprezentantul nostru de frunte” în liga mare a grangurilor mafioți, în fapt noi aveam – prin Titulescu – un shortcut prin intermediul căruia mafioții puneau în practică prima dată în România deciziile lor discutabile.

Citind biografiile lui veți fi surprinși să constatați cât se insistă pe iubirea lui pentru România. Culmea e că, în fapt, Titulescu este unul dintre artizanii distrugerii naționalismului autohton.

La fiecare manifestare în care țara încerca să-și scoată în evidență independența și suveranitatea, Titulescu urla din toți bojocii că „suntem de râsul Europei”.

Probabil cea mai scandaloasă acțiune a lui Titulescu – din partea căreia suferim și în prezent – a fost politica față de URSS.

În timp ce URSS era izolat pe scena politică mondială, cel care l-a luat de mânuță pe Litvinov (Ministrul Sovietic de Externe de atunci) și l-a împins în politica mondială, a fost Titulescu.

Practic toată politica externă a URSS se lovea de Polonia ca de un zid. Atunci, breșa găsită de comuniștii sovietici a fost România.

Semnarea pactului de neagresiune care, cumva, prin neaducerea în discuție a Basarabiei ne-a creat un avantaj aparent.

Asta însă a venit la pachet cu semnarea unui pact de asistență mutuală potrivit căruia se se acorde ajutor reciproc în cadrul Ligii Națiunilor împotriva oricărui agresor.

Asta însemna nici mai mult nici mai puțin, aruncarea noastră cu totul în barca rusească.

Norocul nostru a constat în faptul că Titulescu a fost destituit pe nepusă masă de către Carol al II-lea la 29 august 1936. Mă rog, acesta nu a fost vreun gest de eroism de-al deviantului rege de atunci al României.

A făcut-o nu din patriotism, ci pentru că popularitatea lui Titulescu risca să-i strice lui calculele în ceea ce privește propriul cult al personalității.

Răul însă fusese deja făcut. Rusia sovietică reușise prin intermediul politicii duplicitare a României, să spargă blocada și să-și întindă tentaculele acolo unde nici nu visase.

Cu un loc în Liga Națiunilor și băgată în seamă de toate forțele Continentului, Rusia se pregătea să acapareze o halcă cât mai mare din Europa.

În fapt, prin politica sa de „europenizare a URSS”, Titulescu n-a făcut altceva decât să întindă Rusiei Sovietice o mână tovărășească pentru a-i deschide „calea europeană”.

N-a fost o inițiativă a sa, ci a stăpânilor săi oculți, pe care însă Titulescu a dus-o la îndeplinire cu sfințenie, chiar dacă asta a însemnat sacrificarea țării sale.

Acesta este motivul pentru care comuniștii îl lăudau atât de mult: el a fost cel care le-a servit interesul.

Și-acesta este motivul pentru care e lăudat și în prezent. Comunismul e același, doar fața sub care se prezintă e alta.

 

 ADDENDA:

Nicolae Titulescu a fost un diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor.

A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române. A fost inițiat în francmasonerie, dar nu se cunoaște dacă loja în care a fost inițiat aparținea masoneriei naționale sau celei franceze.

Actualii reprezentanți ai Marii Loji Naționale din România (M.L.N.R.), care afirmă că ar fi continuatorii ordinului fondat de Constantin C. Moroiu (1880), promovează imaginea de mason a lui Nicolae Titulescu, acest fapt putând constitui o dovadă menită să probeze faptul că acesta a făcut parte din M.L.N.R.

În această eventualitate, este posibil ca N. Titulescu să fi fost inițiat în loja intitulată sugestiv „Fiii României”, de la Bruxelles, care reunea numeroși români aflați la studii în străinătate.

[…]

Nicolae Titulescu a intrat în politică în 1909. În anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanați.

Este posibil ca debutul și ascensiunea sa politică să se datoreze lui Take Ionescu, exponent important al masoneriei, care l-a promovat în funcția de deputat și ministru al Partidului Conservator Democrat (1908, respectiv 1917).

Câţiva ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I C Brătianu ca Ministru al Finanțelor.

[…]

În februarie 1917 a avut loc revoluția rusă care a condus la înlăturarea Țarului Nicolar al II-lea și la instalarea unui guvern provizoriu în frunte cu Prințul Gheorghi Evghenovici Lvov . Câteva luni mai târziu, în aprilie 1917, a fost înlocuit de Aleksandr Kerenski .

În scurt timp Lenin și Troțki s-au  întors  în Rusia și au început pregătirea revoluției bolșevice, promițând populației, dacă aveau să ajungă la putere, „pâine, pace și pământ”.

Toate autoritățile statului russe dezintegrau, în armată se dezerta pe capete, întreaga Rusie fiind cuprinsă de haos.

În aceste condiții guvernul României care inițial sistase transportul celei de-a doua tranșe a Tezaurului ţării la Moscova, la  propunerea lui Nicolae Titulescu, proaspăt numit ministru de finanțe, decide totuși să trimită a doua tranșă a tezaurului în Rusia .

La 17/30 martie 1917, Aleksandr Gucikov, ministrul de război în Guvernul provizoriu rus, declara la întâlnirea cu șefii misiunilor militare aliate că situația din  Rusia este gravă, armata și flota sunt în plină dezorganizare și se arăta sceptic în ceea ce privea viitorul cooperării militare în cadrul Antantei.

Totuși, în această situație, prin „Jurnalul Consiliului de Miniștri” nr. 272 bis, din 18 iulie 1917, la numai o săptămână după numirea în funcție, la propunerea ministrului de finanțe Nicolae Titulescu se hotărește strămutarea în Rusia a sediului și avutului Băncii Naționale.

Câteva zile mai târziu, la 22 iulie, Titulescu autoriza Banca Națională – refugiată deja la Iași – „să-și strămute aiurea sediul și avutul ei, cât și pe cel pe care îl are în păstrare”.

Aceeași comunicare s-a trimis și instituțiilor bancare mai importante, ca Banca Marmorosch-Blank, Banca Comercială Română, Banca Românească, Banca Comercială, Banca de Scont, etc…

Încarcărea trenului care avea să conțină al doilea transport al tezaurului s-a facut în perioada 23–27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornind spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de cca. 1,5 miliarde lei. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

[…]

Nicolae Titulescu a fost demis în 29 august 1936, printre altele și pentru faptul că cedase cu de la sine putere comuniștilor spanioli, o comandă românească făcută în Franţa, de 100 tunuri grele Schneider-Creusot și 3 escadrile Dassault.

Această operațiune i-a fost cerută lui Titulescu de către ministrul aerului francez, Pierre Cot, dovedit ulterior, în urma decriptărilor din cadrul Proiectului Venona, drept agent sovietic.

De altfel Walter Roman (Ernő Neuländer), locotenent-colonel NKVD, activând cu gradul de maior în Brigăzile Internaționale din Spania îi va trimite o scrisoare de mulțumire, căreia Titulescu îi va răspunde cu căldură.

 Datorită acestei acțiuni, armata română va fi complet lipsită de armament greu la asediul Odessei.  

Mulți istorici sunt de părere că motivul demiterii ar fi catastrofalul eșec al politicii sale externe. Rezultatele concrete se vor vedea pe harta României la sfârșitul lui august 1940.

 

 

 

 

Surse:

https://saccsiv.wordpress.com/2014/12/21/nicolae-titulescu-un-monstru-prezentat-ca-erou-national/

Trenduri economice

http://ro.wikipedia.org/wiki/NicolaeTitulescu