CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De la Basarabia rusească la Basarabia românească si caile diferite de dezvoltare ale românilor moldoveni de pe cele doua maluri ale Prutului dupa anul 1812

bessarabskaia_gubernia

Harta Basarabiei ocupate de Rusia

 

(Fragment din cartea lui Onisifor Ghibu ”De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, Vol. I, Cluj, 1926)

Până cătră anii ’40 ai secolului trecut, desvoltarea elementului românesc, din cele două părţi ale vechei Moldove din dreapta şi din stânga Prutului, a mers în general într’un oarecare paralelism.

Dar încetul cu încetul acest paralelism începe a dispărea şi, de-o parte şi de alta a popularului râu viaţa începe să se desfăşoare în forme tot mai deosebite.

Principatul Moldovei ajunge, graţie unui întreg complex de împrejurări, într’o altă constelaţie de viaţă politică, culturală şi economică.

Dinspre Orientul, de care fusese legată până aci prin toate interesele ei, ea se îndreaptă acum spre Occident. In locul limbei greceşti şi a celei ruseşti pătrunde în clasa de sus limba franceză, cultura franceză, moda franceză. O năvală de idei nouă, ”progresiste”, are loc peste vechea viaţă patriarhajă a ţării.

Tinerii, trimişi la studii în Apus, se întorc acasă cu vederi înaintate şi se apucă să le introducă în grabă în viaţa ţării.

Instituţii vechi şi puternice îşi pierd pe zi ce merge importanţa şi o viață nouă se pregăteşte, după reţete aduse din străinătate.

In timp de câteva decenii, Moldova este inundată de o literatură profană, tradusa mai ales din franţuzeşte şi cuprinzând preocupări cu totul deosebite de acelea, cari se obişnuiseră înainte în ţară.

Se încep reprezintaţii de teatru, se înjghebează societăţi filarmonice, se abandonează vechiul alfabet eirilic, înlocuindu-se mai întâi cu unul civil, de transiţie, pe urmă cu cel latin.

Apoi încep o serie de profunde reforme politice şi sociale: la 1859 Moldova încetează de a mai exista ca ţară deosebită; ea devine o parte a României.

Vechea ei capitală, Iaşii, devine oraş de-a doua mână, ceeace aduce cu sine gravitarea elementelor ei celor mai de seamă spre Bucureşti.

Tendinţa centralizatoare a Bucureştilor face ca viaţa Moldovei să scadă necontenit în vigoare şi oraşele ei să se înstrăineze an de an tot mai mult.

La câţiva ani după Unire, legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, urmată de alte dispoziţii in acelaş spirit, creează Bisericii o situaţie cu totul nouă.

Vechea instituţie atât de binemeritată pentru neam în unele privinţe, începe a-şi pierde din zi în zi importanţa.

Conducătorii ei ajung într’o penibilă dependenţă faţă de puterea laică a Statului şi, în afară de unele excepţii, se îndepărteaiză şi dela Vechea tradiţie şi dela datoria lor apostolică, lăsând seminarele într’o dureroasă părăsire, iar pe preoţi într’o înspăimântătoare ignoranţă, sărăcie şi dispreţ.

Mănăstirile, cari odinioară fuseseră lăcaşuri de pietate, muncă şi lumină, au ajuns simple pepiniere de trândăvie brevetată de Stat. Biserica a ajuns să fie considerată de cătră oamenii cu cultură nouă ca o instituţie de obscurantism, iar de cătră slujitorii ei înşişi ca un fel de pedeapsă dela Dumnezeu.

Conflicte peste conflicte se ivesc între Stat şi Biserică, între arhierei şi preoţi, între preoţime şi popor şi ele ţin încordarea permanentă, împiedecând şi progresul Bisericii şi pe al Statului. In acelaş timp, Dinastia strănă, (adusa în ţară la 1866 de cătră patrioţii, cari nu găsiau în altceva putinţa de liniştire a patimlior, era şi ea un element nou în viaţa țării şi ca atare avea să fie înţeleasă în diferite feluri de cătră Românii din singuraticele ţări.

In timp ce aveau loc toate aceste profunde prefaceri în Moldova de dincoace de Prut şi în întregul românisnr eisprutean, care se adapta din ce în ce mai conştient la viața vest-europeană,— în Moldova de dincolo de Prut lucrurile mergeau cu totul altfel.

Boierimea, care a simţit că e în interesul ei să rămâie supt ocrotirea Rusiei, simţia tot mai puţin necesitatea de a păstra legături cu capitala Moldovei, cu Iaşii, care decenii de-arândul, până după 1834, şi- altfel fusese mai mult la cheremul Ruşilor, neputându-le oferi ceva de preţ deosebit.

Pentru boierimea, de acum „basarabeană”, se desenau centre noi, de o atracție puternică: Odesa, Chievul, Moscova, Petrogradul, Gravitarea ei spre acestea era, în împrejurările date, un proces cu totul firesc (La 1866 boierul C. Stamati, care fusese ales membru al Academiei Române, refuză cinstea oferită şi nu veni niciodată la Bucureşti) . Pe de altă parte, ţărănimea n’avea nici un motiv să fie nemulţumită de regimul nou, supt care intrase, căci ei nu era, în primele decenii, mai rău decât cel din Moldova.

Preoţimea, la rândul ei, se găsia într’o situaţie mai bună, decât în Moldova: pe seama fiilor ei s-a deschis la Chişinău un seminar mai bine organizat decât cei dela Iaşi,— partea materială a vieţii ei era pe deplin şi din belşug garantată, silințele căpeteniilor ei erau îmbrăţişate sus de blagocestivul împărat cu o solicitudine necunoscută până aci, munificenţa împărătească se cobora asupra Vlădicăi şi asupra întregului norod pravoslavnic în forme mai mult decât ademenitoare.

Nici un conflict între Biserică şi Stat, ci tocmai dimpotrivă,— nici o inovaţie bătătoare la ochi în viața Bisericii şi a ţării,— totul lăsat să-şi meargă mersul său firesc, patriarhal: Biserica îşi vedea de slujbele sale în aceeaşi limbă a poporului,—ţărănimea îşi lucra mai departe pământurile sale, fără a fi măcar obligată decenii de-arândul, să facă serviciu militar, — iar boierimea, atrasă spre înalta societate rusească, şi chiar spre Curtea împărătească, prin fel de fel de atenţii şi răsplătiri, mergea în mod fatal spre contopirea cu aristocraţia ţarii,— proces care s’a petrecut la fel aproape în toate timpurile şi în toate țările din lume.

Ideia naţionala, în sens politic şi cultural, — idee care la 1812, când Basarabia s’a despărţit de Moldova, încă nu exista, de cât doar în colţul sufletului vre-unui visător singuratec, dar care idee se cristaliza în ţările române an de an tot mai limpede şi mai puternic în Basarabia nu putea nici să răsară, nici să crească, în împrejurările date.

Câtă vreme toate clasele cari constituiau poporul nostru socotiau, că Rusia garantează mai bine viaţa şi fericirea lor, o organizare pe baze naţionale, politice, culturale şi religioase, a Moldovenilor din Basarabia, era o imposibilitate şi în consecinţă ea nici n’a avut loc.

Dimpotrivă, desvoltarea Moldovei le părea acestora, — în măsura în care aveau posibilitatea de a lua cunoştinţă de ea — de-a dreptul catastrofală.

Cultura profană adusă din Apus li se părea şi ridiculă şi primejdioasă, căci era împotriva legilor apucate din bătrâni şi chiar împotriva canoanelor şi a pravilei; alfabetul latin li se părea o profanare şi o cădere dela pravoslavia cea adevărată; înoirea limbei moldoveneşti, devenită „românească”, o socotiau drept o înstrăinare; dinastia străină o considerau ca ultima treaptă, care duce la pierderea Moldovenilor,—prinţul, şi, mai târziu „corolul” fiind şi „Neamţ” şi „catolic”.

O profundă milă se aşternea în sufletul Basarabenilor, an de an, faţă de biata Moldovă, care şi-a trădat şi tradiţii, şi limbă şi suflet şi viitor, din pricina boierilor înstrăinaţi şi a corolului străin şi de neam şi de lege.

Mulţimea dezertorilor din armată, cari treceau Prutul şi se aşezau definitiv în Basarabia, făcea ca acest sentiment să nu se şteargă nici cum din sufletul fraţilor noştri, cari socotiau a fi singuri pe calea cea dreaptă.

Decenii de-arândul această cale a urmat-o sufleteşte Basarabia. Sistemul politic autocrat al Rusiei ea nu l-a simţit ca o povară prea mare, căci ştia din Scriptură că stăpânirile sunt dela Dumnezeu şi că, pe cine-l iubeşte Dumnezeu, pe acela îl şi ceartă. Nimeni nu a încercat vr’odată, până înainte cu 20 de ani, să o convingă că adevărul ar fi altfel, de cum îl ştia ea. Căci boierii s’au dat cu boierii ruşi şi, fără să se rusifice totdeauna cu totul, renegându-şi originia,—nu se simţiau niciodată îndemnaţi să facă cauză comună nici cu ţăranii, şi cu atât maţ puţin cu nenorocitul de popor din minuscula țară de cealaltă parte a Prutului.

Pe de altă parte, preoţimea, crescută în cultul imensei împărăţii chemate de Dumnezeu să apere creştinătatea de păgâni şi să regenereze însăşi omenirea demoralizată de o cultură fără de Dumnezeu, precum şi în acela al împăratului prea puternic şi prea bun care este însuş chipul lui Dumnezeu pe pământ, — preoțimea, care simţia la fiecare pas binefacerile părinteşti ale împăratului, în formă de pământuri întinse şi bogate, de salar mai mult decât suficient, de biserică şi odăjdii pompoase şi de autoritate impunătoare pe care i-o împrumuta—, preoțimea aceasta n’avea nici un motiv să dorească o stare mai bună decât cea pe care o avea.

Dacă mai adăogăm la acestea şi locurile Sfinte ale Ruşilor, cu pelerinagiile la Chiev şi Moscova, apoi mulţii sfinţi ruşi, cari erau înfăţişaţi ca modele de viată şi de virtuţi, în vreme ce Românii n’aveau nici un singur sfânt al lor, şi dacă mai amintim şi situaţia materială înfloritoare şi impunătoare a mănăstirilor basarabene, putem înţelege de ce Moldovenilor de supt oblăduirea rusească nici prin gând nu le-ar fi putut trece că în alte ţări li-ar putea fi mai bine.

Că n’aveau şcoli, şi că şi câte erau, dela o vreme împărtăşiau învăţătura tot mai mult numai în ruseşte, aceasta nu-i supăra, din simplul motiv că şcoala, la ei nu avusese nici o tradiție.

Şi-apoi, şcolile pe cari le cunoscuseră ei în vechea Moldovă, fuseseră tot şcoli străine, greceşti. Iar împotriva limbei ruseşti nu puteau avea nimic de zis, căci ea era o limbă pravoslavnică, era limba împăratului şi a celei mai mari împărăţii din lume.

A învăţa o astfel de limbă este o adevărată fericire pentru Moldovan. Limba proprie nu trebue s’o mai înveţe în şcoală, căci o ştie de-acasă.

Cu o astfel de ideologie nu este de mirare că decenii de-arândul aproape nici un Basarabean nu s’a simţit, îndemnat să vie dincoace de Prut, fie la studii—Universitatea din Iaşi a fost socotită totdeauna inferioară celor ruseşti, de asemenea seminariile din România, cari până în ziua de astăzi sunt inferioare celui din Chişinău,— fie pentru alte motive.

Nici un ţăran basarabean n’a venit în timp de o sută de ani să se aşeze în România, nici măcar temporal, pentru nici un motiv. In vreme ce plugarii ardeleni ajunşi la sapă de lemn din cauza sistemului de oprimare politică şi economică, treceau cu zecile de mii la diferite servicii „în ţară”, Moldovenii, în setea lor după pământ, se duceau mai bucuros în Siberia, decât să treacă dincoace, Prutul, la fraţii pe cari îi ştiau într’o mizerie înfiorătoare.

Pe de altă parte, trebue să recunoaştem că, în vreme ce dincolo de Prut domnia această mentalitate, dincoace de Prut nimeni nu s’a sinchisit de ea. Împrejurările din noua Românie nu le permiteau celor dela conducerea ţării să se ocupe de Românii din afară de hotare.

Nici chiar puţinii moldoveni veniţi şi aşezaţi în ţară, n’au încercat să schimbe, pe oarecare căi, acea mentalitate.

Un В. Р. Haşdeu, care-i ura din suflet pe Ruşi, mai ales din cauza sistemului politic care domnia in ţara lor, n’a pus niciodată în discuţie chestiunea Românismului de peste Prut în forme concrete. Se pare că marele om de ştiinţă şi înflăcăratul patriot nu era nemulţămit de stările din Basarabia, în măsura în care să le vadă alarmante.

Deasemenca Mitropolitul Iosif Naniescu, născut şi ei în Basarabia— a stat un sfert de veac în scaunul de mitropolit a Moldovei, fără să fi făcut nimic pentru ţara lui de origine, de care totuş nu-l despărţiau decât câţiva zeci de chilometri. Tot astfel filozoful V. Conta, n’a lucrat nici el nimic pentru ţara lui natală.

Abia în timpul mai nou, dela 1896 încoace întâlnim câţiva Basarabeni, cari pun în discuţie problema basarabeană, dar aproape numai din latura ei de politică antirusească şi nu de viață integrală românească: Z. Arbore, D. Moruzzi (Singurul care făcea, de la 1905 încoace, excepţie), С. Stere, Dr. P. Cazacu, Ax. Frunză şi Alexis Nour.

Ce-au făcut aceştia în cursul petrecerii lor în România, este extrem de caracteristic nu numai pentru ei, ci şi pentru mediul din care au venit şi pentru acela în care au trăit.

Unul din ei, profesorul A. Frunză dela Iaşi, mărturisia la 1916 în „Viața românească”[1] următoarele, vorbind despre intelectualii basarabeni aşezaţi în România:

Cei vreo 5—6, maximum 10, câţi se găseau în ţară, se simţiau prea străini de spiritul societăţi, în care îi aduseseră alte nevoi, decât dorul praznicului şi carierei, şi credeau absolut inutil, aproape un Sacrilegiu la adresa ţării lor,— de a mai vorbi despre nevoile acestei ţări, unei societăţi, unde goana după franc sâu o clipă de plăcere, e unicul scop al vieţii, unde cultul minciunii şi pălmuirea zilnică a adevărului constituia o dogmă morală, unde fraza umflată şi lipsită de conţinut era aproape singura hrană intelectuală şi estetică a elitei culte„.

Aceste cuvinte explică în deajuns, pentru ce n’a existat dincolo de Prut o „problemă basarabeană” şi pentru ce o astfel de problemă n’a existat şi n’a putut să existe nici dincoace de Prut.

Moldovenii din Basarabia trăiau în convingerea că starea lor este foarte bună şi că România este o ţară rătăcită şi slabă, a cărei mântuire de boeri, de nemţi şi de catolici n’o poate aduce decât tot Rusia.

Basarabenii emigraţi în România pentru motive revoluţionare, cari îi făcuseră imposibili în Rusia ţarista, socotiau România atât de decăzută, încât n’o credeau capabilă să înţeleagă problema naţională a românismului întreg şi să se expuie pentru ea, iar conducătorii politici ai României ocupaţi peste măsură cu alte probleme, n’au ajuns niciodată să vadă şi problema Românilor din afară de hotare ca o problemă naţionajă permanentă şi să lucreze pentru rezolvarea ei aşa cum lucrau,—dacă nu Francezii, Germanii şi Italienii pentru fraţii lor in diasporă, cel puţin cât făceau Sârbii, Bulgarii şi Grecii pentru ai lor.

Cercetările noastre au arătat paralelismul între desvoltarea Moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, până în preajma Unirii Principatelor române într’o singură ţară, România,— unire care însemnează un moment deosebit în istoria întregului românism.

Acest fapt făcu să tresară sufletul întregului popor român de pretutindenea, de mândrie şi de speranţă.

Un fior tainic străbătu întreaga fiinţă a neamului, cu privire la destinele viitoare ale lui. Literatura românească din toate provinciile se resimte de acest fior.

Nu face excepţie nici Basarabia, unde ideea general-românească, isvorîtă din istorie şi filologie, o găsim exprimată în forme bine cristalizate încă la 1848 in Crestomaţia românească a lui Iacob Hânculov, tipărită la St. Petersburg. In cărţile lui Ioan Doncev
apărute în anii 1865 şi 1866 la Chişinău, ideea unităţii naţionale româneşti o găsim exprimată cu aceiaşi tărie şi cu aceleaşi mijloace ca şi în provinciile de dincoace de Prut: Doncev a evoluat dela moldovenism la românism.

Cărţile lui se intitulează: „Curs primitiv de limba română” şi Abecedă română (în loc de Bucoavnă moldovenească); ele se tipăresc cu alfabetul din România, adecă parte cu cel civil şi în cea mai mare parte cu cel latinesc, care se impunea încetul cu încetul ca singurul alfabet românesc.

Dar, ce este mai caracteristic, cuprinsul cărţilor este dela un capăt la altul curat românesc şi vest-european, ca şi în cărţile de dincoace de Prut. Astfel, găsim aci istorie românească, literatură românească curentă şi orientări româneşti generale.

Printre multe alte lucrări de această natură întâlnim bucăţi patriotice româneşti ca: Imn închinat Domnului Moldovei Grigore Ghica, Adio Moldovei de V. Alecsandri, Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul de D. Bolintineanu şi chiar Imnul român în cinstea lui Alexandru I. Cuza, de G. Tăutu[2].

Dar, cu toate acestea, nu trebuie să ascundem adevărul, că manifestațiunile de românism, ca cele din cărţile lui Hânculov şi Doncev, devin tot mai rari.

Orientarea boierimii şi preoţimii basarabene mergea din zi în zi tot mai pronunţat spre Rusia. Centrele universitare ale acesteia atrăgeau cu o putere tot mai mare pe fiii Moldovei anexate. Scriitori ca C. Stamaţi, A. Donici şi A. Nacco se inspirau în producţiile lor româneşti aproape exclusiv din literatura rusească, iar acesta din urmă, deşi scriitor destul de bogat, se depărta aşa de mult de concepţia românească, încât în cartea sa de Istorie â Basarabiei, tipărită în limba rusească la 1873-1876, afirma că poporul român este o amestecătură de sânge, in care elementul principal este elementul slav, că Ruşii au pus stăpânire pe Basarabia incă în timpurile formării statului rus, şi că la 1812 ea era o ţară pustie etc.

In astfel de împrejurări, când boierimea, în dorinţa ei de a se face simpatică puternicilor zilei şi de a-şi menţinea şi spori privilegiile personale şi de tagmă, renunţă însăşi la drepturile sfinte ale poporului din care se cobora,—e uşor de înţeles că conştiinţa românească nu se putea cristaliza în Basarabia la fel ca în celelalte provincii româneşti, libere sau sub stăpâniri străine încă.

Nu poate fi, astfel, nisi o mirare că alfabetul latin,—acest primordial mijloc de cultură românească, deşi introdus în Basarabia, şi sprijinit chiar şi de Ruşi n’a putut rămânea în întrebuinţare şi că, din această cauză s’a rupt deodată legătura între noua cultură românească de dincoace de Prut, care se servia dela 1863 încoace, exclusiv de acest alfabet, şi între Basarabia, care dela vechiul alfabet cirilic românesc a evoluat spre alfabetul rusesc, şi prin el spre limba şi cultura rusească.

Pornită pe această cale, Basarabia ajunge încetul cu încetul ca o parte a elementelor ei ridicate prin cultură deasupra nivelului masselor, să se îndrepte lot mai mult spre ideologia rusească a timpului,— ideologie care, pe urma marilor zguduiri interne provocate mai ales de insuccesele Rusiei în războiul crimeic (1853-1856) şi în cel ruso-turc (1877-78), lua un caracter din ce în ce mai extremist, năzuind spre anarhism şi nihilism.

La 1879 avem deja un număr oarecare de reprezmtanți basarabeni, de diferite naţii, ai acestor curente sociale radicale. Urmăriţi de organele statului rus, aceşti „socialişti-revolutionari” din şcoala lui Karl Marx, se refugiară din Basarabia, trecând Prutul şi aşezându-se în România, unde încercară pe diferite căi să-şi dureze o organizaţie în vederea realizării ideilor lor.

La Iaşi ei încercară să publice, supt numele atrăgător de Basarabia, un organ de răspândire a ideilor lor, ceeace în prima jumătate a lunei Noembrie le şi răuşi. Gazeta afişă dela început idei radicale în contra religiei, a statului, a societăţii şi a familiei, plutind exclusiv în atmosfera de idei a noii Rusii, şi neglijind cu desăvârşire problema vieţii reale a Basarabiei româneşti.

După câteva săptămâni de apariție, la 14 Decemvrie 1879, „din cauze cu totul independente de ea” gazeta încetă din viată,— fapt care a fost probabil provocat de autorităţile de stat române[3].

De aici încolo, social-revoluţionarismul rusesc, cu caracter international, ajunge să fie decenii de-arândul aproape singura idee dominantă a elementelor culte basarabene, fie că ele au rămas în Basarabia,— ceeace s’a întâmpiat în prea puţine cazuri,— fie că s’au exilat, de silă, sau de bună voie, în diferitele gubernii ale Rusiei,— fie că s’au aşezat în România.

Aceste momente, iar nu sistemul de asuprire al Rusiei ţariste, au dus Basarabia spre o tot mai pronunţată înstrăinare de Românism. Afirmaţiunea că, până la revoluţia din 1905 n’a fost posibilă o cultură românească în Basarabia, trebuie primită, astfel, cu rezerva cuvenită. Adevărul este că în Basarabia trupele teatrale româneşti puteau trece mai liber decât în Transilvania şi că ele puteau juca fără nici o împiedecare la Chişinău, câtă vreme de exemplu la Cluj, niciodată, până în ziua de 15 Maiu 1919, n’a putut juca vreodată o trupă teatrală din România. De asemenea, cu toată censura rusească, literatura română putea trece Prutul, fără piedeci mai mari decât acelea, pe cari le resimţia la Carpaţi, Transilvania[4].

Că cultura românească a fost lăsată în destulă libertate şi înainte de 1905, despre aceasta am putea aduce o mulţime de dovezi. Ne restrângem însă numai la următoarele :

La 1884 guvernul rus a permis să se tipărească la Chişinău o gazetă în limba românească. Despre această gazetă, pe care n’am izbutit să o vedem[5] —, avem oarecari ştiri din gazete contimporane româneşti. Astfel, găsim în ziarul Românul din Bucureşti, (15 Ianuarie 1884) următoarea informaţiune:

Ni se scrie din Chişinău, că guvernul rus a dat permisiune d-lui Drumaşcu de a edita un nou ziar: Mesagerul Basarabiei. Această permisiune excepţională însă e legată de următoarele două condiţii: a) redactorul ziarului va fi numit de guvern şi b), foaia în chestiune va fi censurată în Odesa. D. A. P. Drumaşcu a consimţit şi guvernul notificând permisiunea guvernatorului, a numit redactor pe d. Riabcic, fostul arhivar la poliţia locală„.

In numărul său dela 18 Ianuarie, ziarul Românul şi publică vre-o câteva ştiri din Mesagerul Basarabiei, dela Chişinău.

Un alt caz.

La 1866 oficialitatea rusească tipăreşte la Odesa, cu litere latine, o carte românească despre Filoxeră.

La 1895 un cetitor din ţinutul Sorocii, trimite unui librar din Iaşi o scrisoare, în care, printre altele îi scrie:

Stimaţilor Domnilor Şaraga,
Cărţile cerute de mine, care d-voastră mi liaţi expediat recomandat, eu le-am primit; aveţi a sci că cărţile au fost trecute prin censura imperială, care se află la Odesa, semnul censurei acestai Д Ц permis de censurâ (L. S)… acuma puteți şti că cărţile didactice şi literatura română intră’n Rusia; cum se vede acuma-s mai puţine dificultăți”.

In continuarea scrisorii, se cer o mulţime de cărţi, cari desigur că au şi fost trimise şi că au ajuns la destinaţiune[6].

Un alt document, dela anul 1900, este scrisoarea d-lui Ion N. Halippa directorul comisiunei Arhivelor Statului din Chişinău, — scrisoare în care se face apel la Românii din România să trimită la Chişinău cărţi şi manuscrise româneşti.

Iată partea din urmă a acestei scrisori, adresată de I. Halippa, compozitorului Gavril Muzicescu din Iaşi, originar şi el din Basarabia:
Comisiunea vă roagă să-i veniţi în ajutor cu feliu de susţinere (în formă de sacrificiu de cărţi, manuscripte), care va fi mai lesne. Credem că d-voastră nu ni-ți lăsa fără atenţiune acest sincer rugământ„.
Ion Nicolai Halippa
Directorul al afacerilor Comisiei.

La aceste rânduri, Muzicescu adăugă: „Dacă toată societatea cultă a Moldovenilor din Basarabia ştiu tot aşa de bine a cugeta şi a scrie româneşte, ca d. Halippa, cestiunea românismului e salvată în Basarabia, căci de poporul dela ţară nu trebuie să ne îngrijim, el îşi păstrează limba în casă, ca cel mai scump odor. Ţăranii Basarabeni nici până azi, dela 1812, n’au învățat ruseşte, din contra, a silit adeseori pe preotul rus să înveţe moldoveneşte, înlesnindu-l şi cu cărţi bisericeşti aduse din Moldova. Acum însă, când ni se prezintă ocaziunea aşa de favorabilă de a înlesni învăţarea— în mod indirect — a limbii române, prin formarea bibliotecii societăţii basarabiene Arhiva, cred că serviciul cel mai real îl putem face, trimiţând donaţiuni de cărţi cu conţinut istoric şi literar acestei instituţiuni, căci altfel cu greu vor răzbate cărţile noastre în Basarabia, unde toţi Românii vor avea ocaziune să se adape din izvorul binefăcător al limbei moderne„[7].

Apelul dela Chişinău se pare că n’a găsit ecoul cuvenit nici la Iaşi, unde pe scaunul mitropolitan stătea pe atunci basarabeanul Iosif Naniescu, nici la Bucureşti, unde se găsiau,— ca şi la Iaşi, de altfel,— o mână de intelectuali basarabeni, refuigiaţi din Rusia, din cauza sistemului politic. Nici basarabenii aşezaţi in țără, nici Românii de acolo nu se simţiră mişcaţi de chemarea venită de peste Prut.

Şi în sfârşit, încă o dovadă: la 1902 s’a înfiinţat la Chişinău o societate preoţească: Frățimea naşterii lui Christos, care a tipărit şi răspândit în mii de exemplare, „filişoare” de cuprins religios, fără ca cineva să-i fi pus vre-o piedică.

In vreme ce românismul din celelalte provincii, stătea, între anii 1902—1905, supt influenţa ideii unităţi româneşti bazată pe cultura naţională, în Basarabia ideea naţională era inexistentă în toate straturile poporului,— ţărănime, preoţime şi boierime—; ea pălpăia doar, în chip sfios, abia în câte o inimă de tânăr student de pe la universităţile ruseşti.

„Moldovenii” din Basarabia se pare că, în adevăr nu mai fac parte efectivă din neamul românesc; ei nu simt nicio afecţiune faţă de acesta şi nu caută pe nici o cale să se identifice cu el. Pare că am avea a face cu acel fenomen, pe care vremurile mai nouă l-au produs într’o provincie cu o situaţie analogă, din Apusul Europei, în Alsacia-Lorena, unde s’a plămădit, în afară de naţiunea franceză şi de cea germană, nаțiune ”alsaciană”, cu „sânge alsacian”. In Basarabia avem tot mai mult a face cu un „norod moldovenesc”
aparte, – cu o noţiune naţională „basarabeană”. Evoluţia deosebită a românismului de dincoace de Prut, pe de o parte, pe de alta gravitarea tot mjai pronunţată a boierimei şi a preoţimei spre centrele ruseşti, la cari se mai adaugă sporirea căsătoriilor mixte la cei ieşiţi odată din ţărănime — toate acestea au făcut ca, in adevăr, la un moment dat Basarabia să poată fi socotită de cătră mulți, ca ceva ieşit definitiv din patrimoniul national românesc.

[1] Vol. II, p. 275, 1916.

[2] Cf. St. Ciobanii, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, p. 323.

[3] Vezi gazeta Ştafeta din Iaşi, 1879, N-le 249, 255 şi 283.

[4] Autorităţile de stat austriace şi ungare au luat în nenumărate rânduri măsuri în contra cărţilor din Ţările române libere, totuş
aceste masuri nu numai că n’au fost în stare să împiedece circulaţia cărţilor romaneşti dela o provincie la alta, ci, dimpotrivă au provocat-o şi mai tare. — Când un popor asuprit vrea să eludeze anumite măsuri ale asupritorului, nu există putere capabilă să-i reziste până la sfârşit.

[5] Ea nu se găseşte în nici o bibliotecă publică, din ckte ne sunt
cunoscute.

[6] Vezi revista Arhiva, din Iaşi, 1895, p. 106.

[7] Arhiva, Iaşi, 1900, p. 480.

01/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMANII DE LA EST DE NISTRU SI IMPERIALISMUL RUS

 

 

 

 

 

 

 

ROMÂNII MARTIRI DIN TRANSNISTRIA ȘI RUSIA IMPERIALISTĂ

 

 

DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA

 

 

 

 

Transnistria inseamna mai mult decit teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreana; este de fapt, laboratorul unde imperii succedante, albe, rosii si federate au lucrat neostoit la “identitatea si limba moldoveneasca”.

Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : „moldovenii sunt slavi”, iar romani sunt doar cei din Valahia, care vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din limba franceza.

Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cit si pe cei din “republica”…

Moldovenii, la rindul lor, au misiunea de a-i “dezrobi” pe toti moldovenii de sub dominatia romanilor imperialisti ( Editura Enciclopedica,2006,p.LXX )

Pina spre sec. 15 pusta de dincolo de Nistru se impartea intre Podolia litvana, apoi poloneza si tatarii Olatului Oceacovului ( Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni intinsa dincolo de Bug, pina la Nipru si Don).

Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc.

 

La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneasca. Prin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda.

Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia.

In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dadu Ucraina cea mica Ducai Voda”.

Voda isi ia in serios hatmania si-si stabileste curti (resedinte) la Tiganauca pe Nistru si Pecera pe Buh.

Lucrurile se schima in 1792 cind Rusia obtine Ucraina Hanului, iar Nistrul devine hotarul dintre Moldova si Rusia.

Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizeaza , pentru stepa transnistreana, intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca.

Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului.

 

Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).

La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odesa, mai 1917).

Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917). La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.( Motivarea lor este induiosatoare :

“ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”).

Neajutorati, romanii din Transnistria ramin in afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul.

Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru.

Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei.

 

Cum s-a ajuns aici ?

 

Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar), Moscova creeaza pe data de 12 octombrie 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta (mutata in 1929 la Tiraspol), unitate administrativa subordonata pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fratesti – Sovietice Socialiste Ucrainiene.

Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii).

In 1933 functioneaza aici si o “Uniune de lupta pentru  eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupantilor romani”.

Partidul Comunist Roman adera si pina la podul de flori de la Prut din 1990, nu a incetat sa sustina”ideea” cu neclintita consecventa revolutionara…

Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie sedinta cu entuziasta lozinca : “Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul Romaniei sovietice.”

 

 

 

Harta Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti (1930) editată în limba română cu caractere chirilice

 

 

Harta „Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti”creata in 1924, la rasarit de Nistru

 

 

 

Acum, intelegeti?

 

 

Reinstalati in Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adopta pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinteles,” in intimpinarea doleantelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”.

Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene.

Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…

 

LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE

 

Transnistria își derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei.

Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul și Donul și însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca și cetății de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.

Conform informațiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei:

„Dacia se mărginește la miazănoapte cu acea parte a Sarmației europene [regiunea dintre Vistula și Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras […], la apus cu iazigii metanaști, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont și la gurile sale, Dunărea se numește Istru…” (Iazigii metanaști locuiau între Tisa și Dunăre.

Numele de metanaști a fost dat de greci și ar însemna “dupã mutare”. Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) și prezența romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare și oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).

Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei.

Mulți români locuiau însă și antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiți în mici comunități, rurale în special.

Transnistria a fost în trecut o regiune aridă și subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către țărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber și de către ceva tătari, granițele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părțile unui întreg teritoriu.

Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.

La răsărit de Nistru menționările vieții românești se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.
Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de pirații moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455).

 

Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut și ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinþesa de ilustră ascendență bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanțului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creștin concertat, vis pentru care Ștefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.

 

 

 

Duca Vodă

 

Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea  împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug). Gheorghe Duca (d.1685) a fost domn al Moldovei    de trei ori: septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683 , și al  tarii Romanesti : noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678.

În 1680 a devenit Mare hatman al Ucrainei.

Totuși, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, și asta în primul rînd deoarece era aproape pustie.

Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost și prezența tătărască, atît militară cît și civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieți civilizate de tip est european și împiedica înfiriparea unei continuități propice extinderii spre est a statalității efective moldovenești ori eventual poloneze.

S-ar putea pune problema dacă românii așezați în vechime în Transnistria și descendenții lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic și parțial posesiune a Principatului numit Moldova.

Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ținut legături culturale și de sînge cu cei din apus și au vorbit aceeași limbã și același grai cu ei.

Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulație cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuție neglijabilă la elementul român de peste Nistru.

Există mențiuni ale prezenței negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

 

DESPRE APARITIA RUSIEI LA NISTRU

 

Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populație, și ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populația unor regiuni întregi cu forța („sila”!) între granițele ei.

În această idee, merită menționat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 și 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toț oamenii din ținutul Hotinului și di pe marginea Cernăuțului”, aproximativ o sută de mii de oameni și s-a retras în Rusia cu armatele și această pradă.

Ion Neculce ne mai spune „și împărțè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alții bărbații, alții muierile.

Și-i vindè unii la alțîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Și era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.”

Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populație românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) rusești.
Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, țarina Ecaterina a II-a a colonizat spațiul gol din sudul „Rusiei Noi” (Novorussia), cu români nu doar din Moldova, ci și din țara Românească și Transilvania.

Românii erau atrași de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericești și chiar a pecetei moldovenești cu cap de bour. Demersul a început în 1769 și a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte și de alta a rîului Bug.

Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenționată „Moldovă Nouă”. Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 și 1786.

De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care și el a domnit în Moldova între 1782 și 1785.

 

Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administrație rusească.

Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareșalului Suvorov.

Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuți mareșali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forțe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît și în centrul Europei.

În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtinești (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turcești conduse de marele vizir Koca Yusuf Pașa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei.

Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat și Focșani există un monument care celebrează victoria marelui general.

Armate rusești au staționat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie și înainte de 1792, și după. Petru I cel Mare a ajuns la Iași cu armatele sale în 1711, ca aliat și prieten al lui Dimitrie Cantemir.

Trupe rusești au mai staționat în principat și în 1739, între 1769 și 1774, 1789 și 1792, 1806 și 1812, cînd ocupația s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăți întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru. Între 1828 și 1834 a fost ocupată atît Moldova cît și țara Românească.

Au urmat ocupațiile dintre 1848 și 1849, 1853 și 1856. Războiul de Independență împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome românești), s-a soldat cu o ocupație militară (1877-1878) și somații dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziții adverse.

Recunoscînd inferioritatea militară și lipsită de suport internațional, România a cedat ca urmare a somațiilor Rusiei cele trei județe românești din stînga Prutului, Cahul, Izmail și Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei.

Ultima ocupație a spațiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte și garantînd prin prezența armatei ruse practic vasalitatea necondiționată a României.

Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepțiunea românească cît și în cea rusească, Cisnistria se subînțelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit.

Rusia țaristă a intenționat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.

 

 

RAUL NISTRU

 

Orașul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi așezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, față în față cu cetatea Tighina, fortificată de turci și important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareș.

La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul țarinei Ecaterina a II-a.

 

Pe măsura avansării către sud și vest, rușii au dat peste vestigiile civilizației vechilor greci, care i-au fascinat deosebit.

Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua așezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru și al Cetății Albe de la vărsarea în Marea Neagră.

În mod similar și-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste așezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste așezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis.

Alte toponime create în aceeași perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.
Orașul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) și Herson (1806).

Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don și Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug și Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia își mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei.

După 1812 deci a început și colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre și mare pînă la Tighina).

Numele de Basarabia (folosit totuși forțat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă.

În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puține suspiciuni și adormea vigilența polilor de putere mai slab informați în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului și intereselor românești grav lezate de ocupația rusă din 1812.

La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În țara Edisan, numită și Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), țarina Ecaterina a împărțit după 1792 domenii și la numeroși boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii și douăzeci și cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balș și altora.

Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniți din dreapta Nistrului.

În 1799 consilierul țarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toți sînt moldoveni și greci și numai puțini ruși. Toți sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă].

Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruși [ruși mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei și țigani.” Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei și „numai cîțiva ruși” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiți. Consilierul menționează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldovenești (trece personal prin Mălăiești, Butor, Tașlîc, Puhăceni).

Coloniștilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia țaristă condiții cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulți și a schimba realitatea etnică din teritoriu.

Fiecărei familii de coloniști ruși, ucraineni, bulgari sau nemți i s-a oferit o suprafața de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol și alte înlesniri.

Moldovenilor li se ofereau condiții similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulți au plecat împinși de sărăcie și politica rusească a populației, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.

Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roșii din timpul Revoluției din 1917, era descendentul unei astfel de familii românești din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi.

A murit în 1925, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut și-a dobîndit independența.

Atît numele său cît și al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărți sau pe hărți, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă și nici litera care să îl redea.

 

 

TRANSNISTRIA LA SFIRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

 

 

 

Moldovenii rupți de țarã în 1812, organizați într-o Republicã Democraticã Moldoveneascã, s-au unit cu Regatul României la 27 Aprilie / 9 Mai 1918.

Organul legiuitor care a hotărît Unirea cu țara s-a numit Sfatul Țării, fiind un parlament de largă reprezentare democratică.

Sfatul Țării a luat naștere ca urmare a Congresului ostașilor și ofițerilor moldoveni care a avut loc la 20 octombrie 1917 la Chișinău, congres la care s-a hotãrît autonomia Basarabiei precum și convocarea Sfatului Țării și configurația acestuia.

Din partea moldovenilor din Transnistria s-a adresat congresului delegatul Toma Jalbă, cu următoarele cuvinte: „…vă întreb pe domniile voastre, fraților, frații mei și neamurile mele – că sîntem noi moldoveni dintr-un sînge, – cui ne lãsați pe noi moldovenii?

De ce sîntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celãlalt mal al Nistrului?

Noi rãmînem ca șoarecii în gura motanului? Frații noștri !

Nu ne lãsați, nu ne lepădați și nu ne uitați. și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pămîntul nostru.”

Toma Jalbã a primit aclamațiile delegaților ridicați în picioare, care strigau „Nu vă vom uita!”

Ion Buzdugan i-a dat la tribunã răspunsul la rugăminte, promițînd „Nu vă lăsăm, fraților, veniți în brațele noastre.

Nistrul îl vom săpa împreună și vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartã.”

Ca urmare a discuțiilor purtate de Congresul ostașilor și ofițerilor moldoveni, componența Sfatului Țării a fost hotãrîtă a fi 70 % moldoveni (84 de locuri), 30 % celelalte naționalități (36 de locuri).

S-a hotãrît ca, în plus peste aceste 120 de locuri, să se acorde 10 locuri românilor transnistreni.

Tratatul de pace de la Versailles a lăsat mulți români în afara granițelor etnice și istorice ale pãmîntului românesc.

La est de Nistru, în special în imediata apropiere a rîului, locuiau un important număr de români în mase compacte.

Românii transnistreni au dorit și au reușit să obțină recunoașterea autohtoniei și identității lor prin crearea unei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldovenețti în 1924.
Originile statalității transnistrene pot fi căutate însă în 1917, cînd are loc la Tiraspol Congresul moldovenilor de dincolo de Nistru (17 – 18 decembrie).

Delegatul Sfatului Țării din Basarabia, G. Mare, a fost prezent la lucrările congresului transnistrean, aducînd în dar un steag tricolor care a fluturat pe clădirea congresului.

A înmînat acest steag zicînd: „Acesta este steagul neamului nostru românesc și pentru izbînda lui luptăm cu toții în aceste vremuri de mari prefaceri.

Neamul nostru care a fost pînă acuma apăsat de străini nu trebuie să mai fie de aici încolo rob nimănui.”

Deputații transnistreni pretind condiții de autonomie (în situația destrămării Imperiului Rusesc); ei mai cer alipirea Transnistriei la Basarabia. Ei mai spun „Vrem să ne soedinim [lipim] la Basarabia”.

În ciuda acestor năzuințe, românii transnistreni au rămas în afara țării după semnarea tratatele de pace, în interiorul Rusiei Federative (mai tîrziu redenumită U.R.S.S.).

 

 

 

REPUBLICA AUTONOMĂ SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ

 

 

 

Urmînd deciziei Guvernului Sovietic de la 3 august 1923 privind naționalitățile și libera folosire a limbii materne, delegații satelor românețti au ținut un congres la 3 septembrie, același an, în orașul transnistrean Balta.

Ca urmare a acestor demersuri, la 12 octombrie 1924 se creeazã Republica Autonomã Socialistă Sovieticã Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind orașul Balta. Era prima entitate statală a Transnistriei.

În aprecierea acestui act trebuie luată în seamă, pe lîngă deschiderea democratică din Uniunea Sovieticã, și intenția Rusiei Sovietice de a folosi crearea noului stat ca mijloc de agitație politică atît în stînga Nistrului (în fosta gubernie țaristă a Basarabiei, 1812 – 1917) cît și pe plan internațional în vederea unei ulterioare expansiuni către vest.

Declarativ, frontiera vestică a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești a fost fixată pe rîul Prut, în inima Moldovei istorice. RASSM se întindea de-a lungul frontierei de est a României, din dreptul județului Hotin pînă la limanul Nistrului.

 

Congresul Pan-Moldovenesc a fixat granițele noii republici și constituția la Bîrzula în aprilie 1925.

Conform statisticii sovietice, republica nou creată avea o componențã etnicã de 46% ucraineni și 32% români, întinzîndu-se pe un teritoriu de 8100 de kilometri pãtrați, împãrțit administrativ în 11 raioane: Balta, Bîrzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roșie, Rîbnița, Slobozia și Tiraspol. În 1928 capitala a fost mutată de la Balta la Tiraspol.

Deși existența RASSM a constituit o amenințare ideologică pentru statul român, republica moldovenească a asigurat întîrzierea procesului de ucrainizare și rusificare, conservarea limbii și elementului etnic românesc.

În acest spațiu au funcționat 145 școli românești gimnaziale, 18 școli românești de rang liceal, un institut agronomic, unul pedagogic și unul politehnic, toate cu predare în limba română. Populație școlară românească era de 24.200 din care 800 studenți. Un important număr de ziare în limba română au existat în republică, la fel un teatru și un radio românesc.

Din 1933 grafia folosită în „Transnistria” a fost grafia latină, pentru care Republica Unională Moldovenească (actuala Republicã Moldova) a trebuit să lupte zeci de ani, pînă în pragul obținerii Independenței.

De asemenea demn de menționat este și faptul cã glotonimul folosit în republica autonomã interbelicã a fost limba românã, după cum reiese din paginile săptămînalului transnistrean „Plugarul roșu” din 21 august 1924 : „s-a hotărît ca în școale, case și în așezãminte de culturã româneascã sã se întrebuințeze limba româneascã”.

Teoria etnicitãții și limbii moldovenești ca opuse etnicității și limbii române trebuie deci căutată în perioada mai nouă.

Această teorie pseudoștiințificã are și azi susținătorii ei, în zdrobitoare majoritate rusofili, în întreaga Republica Moldova (dar mai ales în zona separatistă transnistreană) și țintește să arate ca justificată separația politică a românilor din Moldova răsăriteană de ceilalți români.

Încercarea din 1996 a președintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, de a schimba denumirea limbii de stat din moldoveneascã în românã s-a soldat cu eșec.

Deși limba de stat este numită moldovenească, limba utilizată de facto în Republica Moldova în instituții și publicații nu este idiomul moldovenesc al limbii române (care a avut rolul decisiv la formarea limbii române literare actuale), ci aceeași limbã românã literarã folositã și în statul român.

În 1937 a avut loc o schimbare importantă în politica sovietică, ca urmare a acestei noi direcții intelectualitatea din RASSM fiind acuzată că a făcut jocul dușmanului de clasã și fiind exterminată.

 

Guvernul republicii și numeroși scriitori transnistreni au fost executați (între ei Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Țurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac).

Atrocitățile staliniste au atins și mediul rural, în satul Butor din raionul Grigoriopol de pildă fiind împușcați 167 bãrbați din cei 168 existenți (al 168-ulea fiind denunțătorul).
Un mare număr de transnistreni au fugit în această perioadă în România stabilindu-se la Chișinău, Iași și Cluj.

Mulți au fost împușcați de grănicerii ruși la trecerea Nistrului, masacrarea lor fiind subiect de scandal internațional (cum a fost de pildă uciderea a 40 bărbați, femei și copii din satul Olănești la 23 februarie 1932).
Colonizările de alogeni au fost intense în mica republică moldoveneascã, fiind cauzate în mare parte de lipsa forței de muncă specializate și de lipsa intelectualității.

Ca urmare a imigrației, în 1928, din 14.300 de muncitorii industriali numai 600 erau moldoveni.

În mediul rural situația a fost inversã: ca urmare a colectivizãrii forțate, 2.000 de familii au fost deportate în Kazakhstan.

Crearea unui minuscul stat românesc în Uniunea Sovieticã a fost privitã cu suspiciune în țară; oarecum surprinzător, o părere aparte, puțin naivă ce e drept, a avut istoricul Nicolae Iorga, care afirma plin de optimism că gestul Uniunii Sovietice este binevenit, el arătînd clar întregii lumi că pretențiile României la tratatele de pace nu s-au apropiat nici pe departe de punctul pînă la care ar fi putut ajunge.

Ocuparea Basarabiei de către URSS. Republica Unională Socialistă Sovieticã Moldovenească
Lipsit de aliați și pus în incapacitatea de a valorifica garanțiile obținute după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, statul român cedează ca urmare a celor două ultimatumuri sovietice teritorii importante din trupul principatului Moldovei: Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța, ultimul niciodată situat în afara granițelor naționale pînă în odiosul an 1940.

Ca act normal pe firul evenimentelor, a urmat unificarea RASSM cu pretinsele teritorii sovietice pînă la rîul Prut.

Moscova a înaintat propunerea ca în componența Ucrainei să intre județul basarabean al Hotinului, ținutul bucovinean al Cernãuților (niciodată de la fondarea Moldovei în posesie ruseascã pînã în 1940), precum și două raioane transnistrene din fosta Republică Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, restul pămîntului moldovenesc urmînd să constituie noua republică unională moldovenească.

Ucraina însă, prin președintele Sovietului Suprem al Ucrainei, solicita, pe lîngă Cernăuți și Hotin, și ținutul basarabean al Cetății Albe și nu mai puțin de opt din raioanele vechii RASSM, adică marea lor majoritate.
La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea formării Republicii unionale Socialiste Sovietice Moldovenești în varianta propusă de Ucraina.

Prima capitalã a RASSM, Balta, trecea în componența Ucrainei. La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate de a trece din componența Ucrainei în componența Moldovei sovietice, din mai multe care înaintaseră această solicitare.

Toți românii din Uniunea Sovietică rămași în afara granițelor noii republici și-au pierdut autonomia și drepturile de a-și utiliza oficial limba maternă.

 

JUDEȚELE ROMÂNEȘTI DIN TRANSNISTRIA

 

Mai jos amintim cîteva din localităților din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hîrtop, Visterniceni, Borș, Dabija, Carlești, Șerpa, Culmea Veche și Nouă (în raionul Bîrzu), Valea Hoțului, Tocila, Grecu, Perișori, Handrabura, Șalpani (în raionul Nani), Păsat, Holmu, Pîrlita, Pãsăþel, Mironi, Bãnzari, Bursuci, Moșneanca, Raculova, Herbina (în raionul Balta), Budăi, Buza, Strîmba, Broșteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploþi, Șerbi (raionul Crutîi), Ocna Roșie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coșari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Țîbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieși, Ilie, Brînza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roșie). Multe din toponimele românești vor fi schimbate pentru a se pierde informațiile asupra întemeierii lor și a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloșca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoþului în Dolinskoie, Mãlai în Karataevka, Urîta în Elenovka și așa mai departe.

 

 

TRANSNISTRIA IN TIMPUL CELUI DE – AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

 

În timpul celui de al doilea rãzboi mondial România a administrat Transnistria dintre Nistru și Bug împărțind-o tot în județe (treisprezece la număr), însă neîncorporînd regatului provincia, ci punînd un guvernator în fruntea ei.

Aceste județe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Rîbnița, Tulcin și Tiraspol. Suprafața Transnistriei românești era de 39.733 kilometri pătrați, avînd cele 13 județe amintite, 1292 de comune și două municipii, Odesa și Tiraspol.

Populația era în 1942 de 2.326.226, față de 3.492.552 înainte de război (trebuie ținut cont de incorporările făcute de armata sovietică).

Administrația românească a însemnat pentru transnistreni întoarcerea creștinismului și o gură de aer proaspăt pentru elementul românesc.

Din cele peste 1.000 de biserici desființate de comuniști, în 1943 nu erau încã reparate doar 76. Alături de 219 preoți localnici mai slujeau 250 preoți din țarã. Merită să ne amintim că războiul României în răsărit s-a desfãșurat sub semnul crucii, el numindu-se „Războiul sfînt împotriva bolșevismului”.

S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice românești din Transnistria, au apãrut publicații numeroase și s-au creat cinematografe în Tiraspol, Ananiev și Odesa.

La Tiraspol s-a înființat Liceul românesc Duca Vodã. În satul Hîrjău au fost repatriați români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut și Bug la începutul acțiunii).

În 1943, la Muzeul Militar Național din București, a sosit de la Odesa un steag trimis de mitropolitul Visarion, șeful Misiunii Române Bisericești pentru Transnistria.

Steagul a fost identificat ca aparținînd lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (martie 1799 – iunie 1801) și al Țării Românești (între 1802 și 1807, cu întreruperi).

Descoperirea unui astfel de steag în Transnistria, steag atît militar cît și bisericesc, confirmă strînsele legături culturale existente între cele două maluri ale Nistrului din Evul Mediu pînă spre epoca modernă.

Cu toate că administraþia româneascã a emis în timpul celui de al doilea război mondial timbre poștale destinate exclusiv Transnistriei, nici un fel de monedã metalicã aparte nu este cunoscută pentru spațiul în cauză înainte de încetarea războiului de la Nistru (1992).

Au existat doar bancnote, emise de INFINEX – Institutul de Finanțare Externă, care au circulat în Transnistria în timpul celui de al doilea război mondial.

Trei emisiuni poștale au fost emise, în 1941, 1942 și 1943, douã cu Duca Vodă și una cu Miron Costin. Conform revistei Filatelia (numãrul din noiembrie-decembrie 1990) aceste timbre au fost puse în circulaþie doar prin oficiile poștale transnistrene.

 

DESPRE AUTOPROCLAMATA REPUBLICA MOLDOVENEASCA TRANSNISTREANA

 

Nașterea autoproclamatei republici transnistrene este strîns legate de prezența în spațiul moldovenesc a Armatei a paisprezecea Sovietice (din 1956).

Armata a paisprezecea Rusă a rămas pînă azi pe teritoriul fostei republici unionale, actuala Republică Moldova, păzind probabil cel mai mare depozit european de armament stocat în vestul Uniunii Sovietice în expectativa unei a treia conflagrații mondiale.

În 1984 cartierul general al Armatei a paisprezecea a fost mutat de la Chișinău la Tiraspol.

Prezența acestei mîini de fier a încurajat și generat crearea unui pol de putere rusă și rusofilă pe malul stîng al Nistrului.

La 2 septembrie 1990, în epoca U.R.S.S. adică, republica moldovenească transnistreană a fost proclamată unilateral, țintind ca minuscula regiune dominată de Armata a paisprezecea Sovietică să devină republică unională, adică egală a RSSM în cadrul Uniunii Sovietice.

 

 

 

 

 

 

Formal, președintele U. R. S. S. Mihail Gorbaciov a declarat această proclamare nulă.

 

La 25 august 1991 Republica Moldova se proclamă independentă. O dată cu Independența Republica Moldova solicită guvernului U.R.S.S. să pună capăt ocupației și să-și retragă armatele de pe teritoriul național.

Independența este urmată de redobîndirea principalelor valori naționale pierdute vreme de cincizeci de ani: culorile naționale, limba și literatura națională, leul ca monedă. Imnul devine chiar Deșteaptă-te române pentru o vreme.
În Tiraspol, important oraș estic al Republicii Moldova s-a aflat și se mai află încă o importantă bază militară sovietică și acum rusească.

Procesul de rusificare fiind mai puternic pe fîșia estică, atît rușii cît și cei nu neapărat ruși însă simțind Rusia mai aproape de inima lor sînt predominanți.

În mod evident, comunității rusofile nu i-au convenit schimbările firești prin care trecea de acum independenta Republică Moldova.

Susținuți și înzestrați de puternica Armată a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, alogenii din regiune au lansat un puternic asalt asupra autorităților statale, intenționînd să răstoarne complet conducerea Republicii Moldova.
Abia după ce Republica Moldova devine membră O.N.U., președintele Mircea Snegur (1990 – 1996) autorizează acțiuni militare împotriva rebelilor care atacau posturile de poliție moldovenești pe malul stîng al Nistrului și în zona orașului Tighina.

Întîi guvernul Moldovei dă minorității rusești din Transnistria două zile pentru a depune armele, prin Apelul Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stîng al Nistrului publicat la 17 martie 1992 în Moldova suverană, apoi la 1 aprilie același an trimite grupuri de polițiști în orașul Tighina.

 

Textul apelului:

 

CONCETĂȚENI!

 

In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluționarea prin mijloace pașnice a conflictului din raioanele de pe malul stîng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, pînă la sfîrșitul ei logic – războiul civil.

In ultimele zile, au fost declanșate atacuri fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populația civilă este terorizată, au loc diversiuni banditești.

Astfel, la 14 martie, au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităților Vadul-lui-Vodă și Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, teroriștii și cazacii mercenari au capturat o cantitate mare de armament.
Ca urmare a agravării situației, conflictele armate capătă un caracter general, antrenînd in ele tot mai mult populația pașnică. Crește numărul victimelor.

În această situație, adresăm populației de pe malul stîng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrînge formațiunile banditești să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră.
Ne adresăm, de asemenea, cetățenilor care prin forța împrejurărilor au nimerit sub influența puciștilor tiraspoleni și au pus mîna pe arma: încă nu e tîrziu să înceteze acest război absurd, înca nu e tîrziu să se dea dovadă de înțelepciune și de conștiință civică.

Propunem ca timp de 48 de ore, începînd cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. În caz contrar, organele republicane de menținere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetățenilor, indiferent de naționalitate, împotriva samavolniciilor dezlănțuite.
Facem apel către militari să respecte principiile neamestecului în treburile interne ale republicii noastre, să respecte legile ei și să contracareze cu hotărîre încercările de capturare prin violență a armelor și de folosire a lor împotriva populației pașnice.

Concetățeni!

În acest moment hotărîtor și de grea încercare, de fiecare dintre noi depinde dacă vom împinge republica în hăul războiului civil sau ne vom da seama și vom proceda la munca pașnică făuritoare întru binele poporului Moldovei.

În apărarea separatiștilor apar mercenari cazaci care călătoresc nestingheriți prin Ucraina către Republica Moldova. Armata a paisprezecea furnizează armament rebelilor, care astfel depășesc cu mult în dotare capacitatea Republicii Moldova de a face față unui război fratricid; noul stat suveran nu avea armată ci doar forțe slab înarmate ale Ministerului de Interne.
Vicepreședintele rus Aleksandr Ruțkoi comite pe față un grav amestec în treburile interne ale statului moldovean, vizitînd Transnistria la 5 aprilie și cerînd independența regiunii separatiste.

Ruțkoi declară: „Sîntem la un pas de un război total”.

 

 

 

Presedintele moldovean Mircea Snegur

 

La 22 iulie președintele Mircea Snegur spune în parlamentul Moldovei că republica este practic în război cu Rusia. Generalul Lebed, comandantul armatei a paisprezecea din iunie 1992, a declarat că poate fi în București cu armata sa la 24 de ore după emiterea ordinului, țintind să descurajeze orice posibilă tentativă din partea statului român din dreapta Prutului de a sprijini Moldova independentă.

Lebed a fost simultan membru al parlamentului rus și al parlamentului autointitulatei republici transnistrene.

Deși s-au emis și acte de identitate locale, majoritatea parlamentarilor transnistreni au dobîndit cetățenie rusă, nu moldovenească.

Războiul a durat aproximativ șase luni, încetînd o dată cu armistițiul de la 21 iulie 1992, care a confirmat practic pierderea malului stîng al Nistrului pentru statul suveran, membru al O.N.U., Republica Moldova, și a orașului Tighina pe malul drept.
Mulți dintre voluntarii războiului transnistrean erau veterani ai crudului război din Afganistan, ei îmbrăcînd din nou cu ocazia conflictului de la Nistru celebra bluză vărgată pe care au purtat-o soldații sovietici într-un război care nu-i privea, de această dată însă pentru a-și apăra propriul cămin.

Celebrul poet român Adrian Păunescu, născut în 1943 în stînga Prutului, a adus cenaclul său artistic pînă în tranșeele războiului transnistrean pentru a încălzi inimile luptătorilor. Tînăra Republică Moldova nu a primit din partea României sprijin politic efectiv, în ciuda datoriei morale avute de a ajuta pe frații amenințați.

Apărător al statalității moldovenești, Ilie Ilașcu a fost capturat împreună cu alți patru camarazi la 2 iunie 1992 de către autoritățile autoproclamate din Transnistria.

După șase luni de judecată, tribunalul transnistrean l-a găsit vinovat de crime de război și terorism și, ca atare, l-a condamnat la moarte.

 

 

 

 

 

Ilașcu și grupul său au fost judecați ținuți într-o cușcă zăbrelită, ca niște animale de circ.

 

 

La data condamnării, Ilie Ilașcu, al cărui caz devenise deja notoriu, fusese ales ca membru al Parlamentului Republicii Moldova.

Doar o hîrtie purtînd numele său a marcat prezența sa în parlament, Ilie Ilașcu stînd ani lungi în temniță, în izolare și lipsit de asistență medicală.

În anul 2000, încă în închisoare fiind, a fost ales senator de Bacău în Parlamentul României. În această nouă calitate, Ilie Ilașcu a devenit membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deși aflat încă în captivitate transnistreană.

Abia în 2001 a fost eliberat, probabil ca urmare a presiunii internaționale asupra Federației Ruse, care la rîndul ei a exercitat presiuni asupra autoproclamatei republici din stînga Nistrului. Ultimii camarazi de luptă ai lui Ilie Ilașcu au fost eliberați din detenția ilegală de la Tiraspol de-abia în iunie 2007, după 15 ani de închisoare.

Un status quo destul de greu de înțeles s-a instaurat de atunci în Republica Moldova, un microstat de expresie rusă autoproclamîndu-se peste două orașe avînd împreună pînă la 300.000 de locuitori și peste cîteva localități mărunte.

Ca și statul țarist și cel sovietic, autoritățile tiraspolene de azi preferă pentru Tighina denumirea turcească, mai recentă, de Bender (însemnînd port). Republica Moldovenească Nistreană, după cum de altfel se autointitulează, este practic ultimul loc din Europa de azi unde secera și ciocanul au fost păstrate ca semn al autorității.

Fără a fi recunoscută (formal cel puțin) de vreo autoritate internațională sau de măcar un alt stat, Transnistria are totuși președinte și parlament (Soviet Suprem).

Armata a 14-a continuă să se afle la Tiraspol, în ciuda intenției formale de a părăsi teritoriul Republicii Moldova, astfel că Moscova păstrează la îndemînă un șah mat pentru autoritățile din Chișinău.

 

 

 

 

 

 

Generalul Lebed, șef al acestei armate în timpul războiului și după războiul de la Nistru, deși cetățean rus, a devenit membru al parlamentului autoproclamatei republici de la Tiraspol.

Europa dar și alte state democratice evită să se implice într-o problemă în care Rusia s-a implicat mai serios decît la nivel de declarații.

Conform rezultatelor recensămîntului transnistrean din 2004, în Transnistria sînt 31,9 % moldoveni, 30,3% ruși, 28,8% ucraineni și alte variate etnii în proporții neînsemnate.
Formal, întreg teritoriul Transnistriei de azi aparține integral Republicii Moldova.

În fapt, președintele Republicii Moldova, nu poate vizita zona separatistă.

Igor Smirnov, președintele autoproclamatei republici, este un fost muncitor din Kamceatka, adică de la frontiera Rusiei cu Japonia, și este sosit în Moldova abia în 1987.
Războiul de la Nistru a fost pentru Moldova din stînga Prutului un război defensiv.

 

 

 

Transnistria_Moldova_Romania

 

 

Multumită luptelor duse de polițiști și voluntari, statul moldovenesc a fost capabil să își păstreze marea majoritate a teritoriului și un caracter românesc pînă în prezent.

 

 

Încheiere

 

 

La o privire retrospectivă critică asupra evului mediu românesc și a epocii moderne, trebuie remarcat faptul că Imperiul Otoman a avut o importanță covîrșitoare în conservarea identității și existenței ca națiune a românilor după căderea sub suzeranitate turcească a Țării Românești, apoi a Moldovei și ulterior și a Transilvaniei.

Cu toate că cei aproape 400 de ani de suzeranitate turcă au dus la diminuarea importanței politice a românilor în Europa Evului Mediu și la sărăcirea nefirească a țărilor locuite de ei, la ținerea în ignoranță a maselor largi și la gravarea în psihicul românesc a unor metehne orientale grave, de care nici astăzi nu se pot dezbăra, cu toate acestea, prezența otomană a protejat sute de ani spațiul românesc de expansionismul rus și apoi austriac.

 

Stăpînirea turcească nu a impus colonizări de popoare străine în principate, nu a reușit să forțeze schimbarea confesiunii creștin ortodoxe sau a orînduirii statale și bisericești, nu a folosit deznaționalizarea ca mijloc de control politic și s-a soldat doar cu pierderi teritoriale (zonele raialelor Giurgiu, Brăila, Hotin și Bugeacul-Basarabia propriu-zisă).

Marile pierderi teritoriale suferite de români, inima istorică a Moldovei (1775) ce a fost botezată de austrieci Bucovina și apoi jumătatea de la est de Prut a principatului (1812) botezată de ruși Basarabia au fost posibile doar pe fundalul slăbirii puterii otomane în Europa (împotriva căreia s-au luptat cei mai iluștri voievozi români !) și apoi a dispariției acesteia.

Destrămarea treptată a imperiului european otoman a condus încet dar sigur la desființarea principatului Transilvaniei, la dispariția aproape completă a elementului românesc (și tătărăsc) în Transnistria, la dezrădăcinarea și risipirea puternicei tulpini aromânești din Grecia ulterioară războaiele balcanice și din statele învecinate.

Ceea ce a caracterizat în mare măsură Imperiul Otoman este astăzi un concept modern, obligatoriu în oricare stat al lumii și impus atît de principiile umanitare cît și de marile puteri: toleranța etnică și religioasă.

În scenariul prăbușirii dominației otomane în Europa cu o sută de ani mai devreme, la începutul mileniului al treilea situația elementului românesc ar fi putut fi în Republica Moldova similar cu cel din Transnistria de azi iar în România de azi similar cu cel din Republica Moldova.

 

basarabialiterara

 

31/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: