CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum au ajuns istoricii maghiari sa conteste autenticitatea cronicii Gesta Ungarum (Faptele ungurilor), scrisă de notarul anonim al regelui Bela al Ungariei, in care se vorbeste ca teritoriul Transilvaniei era in momentul invaziei migratorilor unguri locuit de români

 

Cum au ajuns maghiarii sa declare falsă propria lor Cronică, in care se vorbeste ca Ardealul era in jurul anului 900, la venirea ungurilor, condus de  românul Gelu – Dux Blachorum

Una din cele mai comentate cronici medievale este, desigur, Gesta Ungarum (Faptele ungurilor) scrisă de notarul anonim al regelui Bela al Ungariei, intitulându-se el însuşi , P.dictus magister.

Originalul cronicii s-a pierdut, dar ea s-a păstrat sub forma unei copii la Biblioteca familiei imperiale din Viena, unde a fost descoperită în anul 1746 si a fost publicată pentru prima dată de Johannes Georgius Schwandtner în Scriptores rerum hungaricarum veteres ac genuini, Pars prima, Tyrnavia, 1765, vol. 1, sub titlul  Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica.

 

 La noi, prima traducere în limba română a fost publicată de Mihail Bésan, notar public regional din Lugoş (azi Lugoj), în anul 1899 la Sibii (azi Sibiu), sub titlul Chronicon Anonymi  Belae regis Notarii, Gesta Hungarorum împreună cu textul latin şi notele lui Laszlo Fejerpataky, membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinte.

 

Tipărirea s-a realizat înrevista „Transilvania”. Mentionăm că editia lui L. Fejerpataky a fost publicată la Buda în anul 1892, prin comisia oficială de editură a Academiei Ungare de Ştiinte, sub titlul  Bela Kiraly Nevtelen jegyzojenek konyve. A Magyarok viselt dolgairol (Cronica notarului anonim al regelui Bela. Faptele ungurilor).

 

Această editie cuprindea textul latin reprodus de pe fotocopia manuscrisului aflat la Viena şi Traducerea în ungureşte făcută de L. Fejerpataky.

 

Separat, acesta a publicat şi textul fotocopiat al manuscrisului de la Viena.

A doua traducere a lui  Anonymus în limba română apartine lui Gh. Popa-Lisseanu, care a publicat-o la Bucureşti în 1934 în Fontes daco-romanorum, vol. I, sub titlul  Anonymi Bele regis notarii Gesta Hungarorum, folosind ca surse, după cum autorul însuşi afirmă:

 

– textul latin din editia lui Lad. Iuhâsz, Anonymus quondam Bele regis notarius,

Budapesta, 1933;

 

– comentariul textului latin făcut de Laszlo Fejerpataky în editia mentionată;

– notele la traducerea efectuată de Pais Dezso, Magyar Anonymus, Budapesta, 1926.

Cronica lui Anonymus a suscitat şi suscită şi în prezent interesul cercetătorilor în ceeace priveşte, în special, datarea ei, biografia autorului şi integritatea operei.

În ce priveşte datarea, până acum s-au emis trei ipoteze, sustinute cu argumente discutabile privind identitatea regelui Bela, al cărui notar a fost acest P. Magister, existând patru regi Bela:

Bela I (1061-1063), Bela II (1131-1141), Bela III (1173-1196) şi Bela IV (1235-1270).

Deşi la început toti cercetătorii unguri îl priveau pe Anonymus ca pe un zeu care le-a dezvăluit istoria, în prezent el este din ce în ce mai dezavuat de către aceştia, deoarece evenimentele prezentate de el nu mai concordă cu actualele pretentii teritoriale ale ungurilor, care caută să -şi justifice prezenta în Europa prin mijloace deloc oneste.

Este vorba, în principal, de existenta românilor în Pannonia şi spatiul intracarpatic pe care ungurii i-au găsit aici în anul 896 când a început sedentarizarea lor, după lungul pelerinaj din Başchiria până în Pannonia.

 

 

 

 

 

 

”Patriile” succesive ale ungurilor, de după ieșirea din Mongolia-Altai: 1. Iurga (leagănul etnogenetic al ugricilor), 2. Triunghiul Ural-Caspica-Aral, 3. Caucazul de nord (Levedia), 4. Etelköz (stepele din nordul Mării Negre, între Don și Nistru)

 

 

 

 

 

 

Prezenta românilor, numiti blaci sau blasi de Anonymus, este foarte bine conturată de acesta, astfel încât nu poate exista nici un dubiu.

Teoria „vidul de populatie” lansată de Roesler, conform căreia Ardealul ar fi fost lipsit de populatie la venirea ungurilor, este contrazisă de consemnările lui Anonymus.

Prezenta în număr foarte mare ablacilor/blasilor, adică a românilor, este confirmată de însuşi faptul că până în secolul al XI-lea ungurii n-au putut trece de Muntii Apuseni.

Una din dovezile prezentate în cronicile ungureşti ale secolului XIV şi XV este faptul că Almus (pe numele lui adevărat Almutzes, turc-cabar de origine, conducătorul celor 3 triburi de turci-cabari şi 7 de unguri, în drumul lor din Etelkoz/Atelkuzspre Pannonia), a fost ucis în Erdeuelu/Ardeal.

De către cine? Desigur, de blacii găsiti de el aici şi cu care a fost nevoit să se războiască , rezultatul fiind înfrângerea cabarilor şi a ungurilor şi asasinarea lui Almutzes.

Pentru a-l discredita pe Anonymus cât mai mult, unii cercetători unguri caută să-l îndepărteze pe acesta de evenimentele pe care le descrie, plasându-l ca notar al regelui Bela al IV- lea (1235-1270), ipoteză lansată de Roesler în lucrarea sa  Rumanische Studien, Leipzig, 1871 şi însuşită şi de Marczali în Ungams Geschichtsquellen im Zeitalter der Arpaden, Berlin, 1882, precum şi de N. Iorga.

 

Majoritatea cercetătorilor îl plasează pe Anonymus sub Bela III. Or, istoriceşte, nu există dovezi pentru a sustine această ipoteză.

Într-o a treia variantă, la care s-a raliat şi Dimitrie Onciul, redactarea cronicii este datată sub Bela II, dat fiind, spun sustinătorii, simpatia deosebită pentru Bela II şi Geza II, mentionată în Chronicon pictum Vindobonense/Cronica pictată de la Viena (1358), care a avut ca izvor cronica lui Anonymus.

La argumentele sustinătoare ale acestei ipoteze putem adăuga şi eventualitatea ca prin acel P. dictus magister  să se înteleagă un anume Pousa, Magister Tavemicorum et camerarii regni, mentionat documentar prima dată în anul 1135.

 

Este o ipoteză bazată pe calitatea pe care o avea acel Pousa şi care concordă cu titulatura lui P., stabilită chiar de acesta la începutul prologului cronicii. Dacă ar fi aşa, ar însemna că a fost român, deoarece Pousa este un nume trac din Kapadokia, nume ce se regăseşte în portughezul  pousar „a poposi”, în brazilianul-portughez pouso „loc”, precum şi în onomastica noastră :

Păuşa, sat în jud. Bihor, Sălaj, Vâlcea; Păuşa, antroponim.

Dar, având în vedere o serie de neclarităti în sustinerea acestei ipoteze, nu este exclus ca acel magister Pousa să fi copiat ocronică mai veche scrisă sub Bela I, acea Pra Gesta pe care o mentionează şi istoricul ungur Istvan Erdely în teza sa de canditat în ştiinte, sustinută în anul 1959 şi pe care Pousa a copiat-o în întregime, posibil cu foarte putine adaosuri, dar, oricum, fără să completeze finalul.

Numai aşa s-ar explica limitarea descrierii evenimentelor la domnia regelui Andrei I.Ca urmare se pun o serie de întrebări care nu-şi găsesc un răspuns satisfăcător în cazulcând Anonymus ar fi fost notarul lui Bela II, III sau IV, ceea ce ne conduce la datarea lui subBela I.

În prologul cronicii sale  Anonymus precizează că prietenul său N. i-a cerut să scrie genealogia regilor unguri.

Se subîntelege că N. se referea la regii existenti până în timpul vietii lui, dar Anonymus precizează  spre sfârşitul prologului că el va scrie începutulgenealogiei regilor, exordium genealogie regum.

Totuşi, absolut toti cercetătorii şi comentatorii afirmă, în mod vădit eronat, că  Anonymus şi-a propus să scrie genealogia regilor unguri şi, ca atare, faptul că acesta se opreşte la Ştefan cel Sfânt ar însemna că sfârşitul cronicii s-a pierdut. Iată la ce concluzie eronată poate conduce o gravă neatentie în studiereacronicii. Or, se constată că în tot cuprinsul cronicii  Anonymus nu depăşeşte perioada de domnie a regelui Andrei I.

Această limită se mai explică şi prin faptul că, de obicei, cronicarii se fereau să descrie evenimentele din timpul vietii lor, pentru a nu veni în conflict cu unii din contemporani detinători ai unor înalte functii administrative.

Un exemplu concludent este Simon de Keza, care scrie evenimentele numai până la anul 1290, dată la care îşi încheiecronica şi începe domnia regelui Andrei al III-lea, în timpul căruia a trăit şi despre care nuscrie nimic.

Prin urmare, se poate trage concluzii că sfârşitul cronicii nu s-a pierdut.

O dovadă suplimentară este însuşi faptul că fiecare pagină are, în general, 34 rânduri, dar ultima arenumai 5, iar fraza cu care se încheie aceasta este logic determinată  şi se încheie cu punct.Deci, aici este sfârşitul, mai ales că ultimul capitol contine chiar ceea ce şi-a propus cronicarul în prologul cronicii: începutul genealogiei regilor unguri.

Plasarea acesteia în finalul lucrării este foarte logică, deoarece, în felul acesta, este mentinută atentia cititorului până la sfârşitul lecturii.

Este şi aceasta o dovadă a întelepciunii şi talentului scriitoricesc care-l caracterizează  pe  Anonymus.

 Apoi, dacă acesta ar fi fost notarul regelui Bela II, el s-arfi simtit obligat să mentioneze acest fapt, pentru a nu se crea confuzii cu privire la regele Bela, I sau II, sub care ar fi scris.

Dar, scriind sub Bela I, el nu se vedea pus în fata unei asemenea confuzii, nemaiexistând până la el alt rege Bela. Totodată , în tot cuprinsul cronicii, nu prezintă nici uneveniment din timpul lui Bela I.

Un alt argument pentru sustinerea acestei ipoteze este faptul că în cronică nu seaminteşte nimic despre marea invazie a pecenegilor din anul 1068, terminată cu victoria categorică a ungurilor.

Or, poate fi  posibil ca tocmai ei, care şi-au lăudat atât de puternic toate victoriile, uneori prezentând insuccesele ca fiind victorii, să fi omis această realizare de exceptie, ştiut fiind că pecenegii au fost cei mai mari duşmani ai ungurilor?

Aşa ceva nu este de crezut, mai ales că Anonymus avea cunoştintă de existenta pecenegilor, de care vorbeşte încronica sa.

Prin urmare, nu exista nici un motiv să nu consemneze această victorie.

Rezultă că  el şi-a scris cronica înainte de anul 1068, adică sub Bela I, când invazia pecenegilor încă nu se produsese.

Chiar dacă ar fi copiat o cronică mai veche (Pra Gesta), Anonymus ar fi amintit deinvazia pecenegilor din anul 1068, dacă  şi-ar fi scris cronica după această dată.

O ultimă problemă ce se cere a fi elucidată este functia detinută de Anonymus.

Unii l-au considerat a fi „o înaltă fată bisericească ” de la curtea regală ungară. Această ipoteză o considerăm o eroare, deoarece el însuşi se proclamă magister, adică notar, care reprezenta o înaltă functie la curtea regală, ceea ce implica o anumită cultură şi competentă profesională, notarii acelor timpuri având şi atributii administrative.

Orcine ar fi fost acel P. magister, el s-a dovedit un om de înaltă cultură, iar opera sa rămâne mai departe unul din cele mai valoroase izvoare în dovedirea permanentei şi continuitătii de locuire a blacilor/ blasilor, strămoşii noştri pe meleagurile Pannoniei, Banatului şi Transilvaniei.

În editia lui Laszlo Fejerpataky şi Mihail Besan, la prezentarea textului latin, aparlitere scrise cursive mici, pentru marcarea „părtilor întregite”, adică a lipsurilor din textuloriginal, astfel cum se precizează în  Introducerea la editia lui M Besan.

În realitate, nu se pune problema unor lipsuri, ci folosirea de către Anonymus a unor semne grafice care au aceeaşi valoare fonetică în tot cuprinsul cronicii, sistem folosit în perioada respectivă.

El prezintă 26 semne grafice alfabetiforme şi 236 semne grafice mono-, bi-şi trisilabice.De foarte mare importantă în datarea operei lui  Anonymus este şi folosirea chiar la  începutul lucrării, în primul titlu şi primul rând după titlu, a semnului grafic 9, cu valoare us (prolog9, dict9), ce se regăsesec în pictura tavanului naosului bisericii romano-catolice (laorigine – ortodoxă , deoarece are picturi şi inscriptii în interior) din comuna Ghelinta, jud Covasna:– INDsTRIA „INDUSTRIA”– SIGISMUNDS „SIGISMUNDUS”.

Această biserică a fost renovată pentru prima dată la anul 1297, după preluarea ei de la români de către secuii veniti din Valea Târnavelor la mijlocul sec. XIII-lea, şi apoi în anul 1628, conservându-se în interior picturile originale româneşti ortodoxe, precum şi anumite traditii în scriere: ligaturile (sistem grecesc din secolele III-IV e.n.) precum şi unele grafeme pe care secuii le-au preluat de la românii cu care au convietuit în Muntii Bihorului în secolul al XI-lea, înainte de deplasarea lor spre Valea Târnavelor în secolul al XII-lea (v. şi Chronicon Ungarorum Simonis de Keza, scrisă între anii 1282 şi 1290).

Printre acestegrafeme mentionăm: 9 „us” şi Ч„t” (v. DERAЧ„DERAT”, înscris pe peretele de nord albisericii din Ghelinta, jud. Covasna), ultimul grafem având aceea

şi formă şi valoare fonetică  în alfabetul secuiesc publicat de Ştefan Lakatos în anul 1702.

O altă gravă eroare apărută numai în traducerea lui Gh. Popa-Lisseanu, care-l copiază pe Moor, după cum el însuşi ne-o spune (op. cit, pag. 81), se găseşte în finalul Cap. IX, unde mentionează popoarele care locuiau în Pannonia la venirea lui Athila: „…Blachij ac pastoresromanorum”, tradus cu „…blachi adecă păstorii romanilor”, în limba latină, ac nu a însemnat niciodată adică , ci  şi, ba şi, ba chiar, tot aşa ca şi.

Această eroare de traducere transformă pe blachi  în păstori ai romanilor, în timp ce Anonymus vorbeşte separat de aceşti păstori ai romanilor în raport cu bulgarii, sclavii şi blachii, repetând în continuare „…căci şi acum romanii pasc din bunurile Ungariei”.

 

 

 

 

Speriați ca populația majoritar românească din Ardeal ar fi putut decide la un moment dat sa se unească cu România „savantii in istorie”, considerau ca neserioase toate surse istorice care mentioneaza prezenta valahilor in Transilvania, înainte de venirea maghiarilor.

Pe lângă Gesta Hungarorum a lui Anonymus, acești istorici au ignorat și Gesta Ungarorum a lui Kézai Simon si Cronica rusa de la Kiev – cunoscuta sub denumirea de „Cronica lui Nestor”, precum și alte surse istorice, cum e de exemplu: cartea de geografie a unui autor tot anonim (un calugar în serviciul lui Carol Valois) de la începutul secolului al XIV-lea (1308)), etc…

Se pare ca pentru „savantii in istorie” maghiari  „nimic nu e serios”, daca mentioneaza prezenta valahilor in Transilvania, sau in Maramures, in Bihorului, în Banat, etc…

Totusi adevarul istoric este ca Anonymus a descris conditiile etnice din anii venirii ungurilor si nu din vremea sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principalele argumente în acest sens sunt urmatoarele:

 

1. Anonymus foloseste pentru români denumirea veche de „vlahi” („blachi sau blasii”) si nu pe cea de „oláh”, pe care o întîlnim în cronicile unguresti din sec XIII (intre 1200 – 13000 maghiarii nu mai foloseau denumirea de „blachi” ci de „oláh”. Aceasta e o dovada ca Anonymus scrie despre vremuri vechi (sec. IX-X), adica de dinainte de anii 1100 sau de anii 1000.

2. Faptul ca Anonymus nu pomeneste nimic despre sasi, colonizati în Transilvania în timpul lui Géza al II-lea (1141- 1162), este si ea o dovada ca Anonymus scrie despre vremuri vechi (sec. IX-X), de dinainte de anii 1100 sau de anii 1000.

3. Faptul ca si cronica din sec. XIII (Gesta Ungarorum, a lui Kézai Simon) aminteste pe vlahi printre neamurile întîlnite aici de unguri la venirea lor. Luînd în considerare ca atât Anonymus cît si Kézai s-au inspirat dintr-o cronica mai veche, de la sfîrsitul sec. XI (din vremea regelui Ladislau I), se poate considera ca prezenta românilor în Ardeal în vremea descalecatului Ungariei era o traditie istorica în societatea ungara si nu o afirmatie întîmplatoare a lui Anonymus.

4. Vechea cronica rusa de la Kiev – cunoscuta sub denumirea de „Cronica lui Nestor” – spune si ea despre vremea descalecarii maghiare ca ungurii, dupa ce au trecut niste munti înalti (probabil Carpatii) „începura sa se lupte cu volohii (subl.n.) si cu slavii care traiau acolo”. (Istoricii unguri nu apreciaza aceasta cronica mai mult decît „un tesut de povesti legendare” desi toti ceilalti istorici o considera o cronica istorica valoroasa.)

5. Acei „vlahi, pastori ai romanilor” din Panonia nu pot fi decît localnici de origine romanica, identici sau foarte apropiati de stramosii românilor. Ei au fost însa alungati de acolo de catre ungurii cuceritori, asa cum reiese din cartea de geografie a unui autor tot anonim (un calugar în serviciul lui Carol Valois) de la începutul secolului al XIV-lea (1308).

În capitolul despre Macedonia, autorul aminteste de poporul foarte mare si raspîndit al „blazilor” sau „blachilor”, care si altadata au fost pastori ai romanilor si din cauza pamîntului roditor si plin de verdeata, traiau odinioara în Ungaria, unde se aflau pasunile romanilor.

Dar în urma, fiind izgoniti de aici de Unguri, au fugit din acele parti (argument si citat al lui Gh.I. Bratianu).

6. Documentele unguresti nu amintesc de vreo populatie slava în Transilvania secolelor XI, XII, XIII. Astfel, Anonymus nu poate sti despre o convietuire româno-slava din vremea sa, ci numai din traditia istorica valabila si pentru anii descalecarii de la sfîrsitul sec. IX. Ca în secolul lui Anonymus nu mai erau slavi în Transilvania, „se dovedeste si prin faptul ca sasii (veniti aici în sec. XII) n-au nici un element slav primit direct de la slavi, ci numai prin intermediul românilor sau ungurilor.” (E. Petrovici). Aceasta e o dovada foarte puternica ce coboara sfarsitul convietuirii romano-slave in secolul IX si cel tarziu la inceputul secolului X.

7. Si inca ceva important: Cronica lui Anonymus si alte izvoare vechi nu pomenesc de prezenta unor ciobani care au aparut pe rutele lor de pastorit prin zonele unde maghiarii au descalecat ci de prezenta unor populatii a caror principala preocupare era pastoritul si care erau organizate in cnezate in momentul cand au venit in Ardeal. Voievodate vlahe ce aveau armata proprie.

Astfel chiar Cronica Maghiara a lui Anonymus, ne spune ca Transilvania era condusa de un Duce Vlah – Gelou Dux Blachorum – duce cu a carui armata maghiarii s-au batut, duce vlah pe care maghiarii l-au omorat, ocupand Ardealul prin forta.

Asa ca „teoriile maghiare” cu venirea familiilor de ciobani vlahi treptat si pe furis de la „Sud De Dunare” in satele maghiare nu numai ca sufera de lipsa de logica dar sunt contrazise faptic atat de propriile lor cronici cât și de cronicile rusești.

Dupa retragerea romana din vechea Dacie in jurul anului 270 istoricii maghiari (de altfel sunt singurii plus cativa istorici germani) sustin ca zona bazinului carpatic s-a golit de toata populatia daca si romana pana la venirea maghiarilor, dupa care brusc daco-romanii ar fi revenit de unde au plecat, ceea ce evident este o aberatie, iar dovezile istorice impotriva unei asemenea aberații le aveți prezentate mai sus.

De altfel, deși neaga ca românii ar avea vreo legătură cu Dacii, istoriografia maghiara îi neglijează și pe Daci.

După istoricii maghiari, Transilvana a fost mai mult populata de către sciți (agatârși) și mai apoi de către celți decât de către Daci, deși dovezile arheologice arată fără dubiu ca Dacii nu numai ca erau mult mai numeroși în Transilvania încă de dinaintea venirii agatârșilor (veniți pe la 500 i.e.n.) pe care de altfel i-au și asimilat, în timp ce pe celții veniți în jurul anului 350 î.e.n., nu numai ca i-au izgonit din Ardeal dar pe vremea lui Burebista i-au gonit din toată Panonia.

Deşi au avut o istorie milenară în Transilvania, dacii sunt expediați doar într-un mic capitol din „Istoria Transilvaniei” scrisă şi tipărită la Budapesta.

 

 


Gesta Hungarorum

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/09/25/un-vechi-nume-etnic-adus-de-pe-volga-boskorbozgor/

 

 

 

Surse:

 – https://ro.scribd.com/doc/22312181/CRONICA-NOTARULUI-ANONYMUS

PAUL LAZAR TONCIULESCU – CRONICA NOTARULUI ANONYMUS. FAPTELE UNGURILOR (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena). Editura MIRACOL – Bucureşti 1996.

 

 – Fluierul.ro

21/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Chronicon pictum Vindobonense (Cronica pictată de la Viena,1358). BATALIA DE LA POSADA si alte miniaturi.

Prima pagină din Chronicon pictum Vindobonense

 

Cronica pictată de la Viena a  fost scrisă pentru regele Ludovic I al Ungariei  și descrie istoria maghiarilor de la începuturi până la regele Carol Robert, primul din dinastia angevină.

Cuprinde informații despre poporul român și, în special despre conflictul din anul 1330 dintre domnul muntean Basarab și Carol Robert, regele Ungariei, care a marcat emanciparea Tarii Românesti de sub tutela coroanei maghiare.

Batalia a fost mentionata in mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum si alte lucrari ungare, poloneze si germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc in principiu relatarea cronicii vieneze.

Are 146 de pagini și 147 de picturi.

Începând din secolul al XVI-lea Cronica pictată a fost depozitată la Biblioteca Imperială din Viena si, in baza acordului cultural de la Venetia  din 1932, documentul a a fost transferat în anul 1934 la Budapesta, la Biblioteca Națională a Ungariei.

Domnul Tarii Romanesti, Basarab I, se afla sub suzeranitatea regatului ungar condus de  Carol Robert de Anjou, cand  in 1327 a refuzat să mai plătească tributul de vasal, fapt care  l-a determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab   pornind din Timisoara  în luna septembrie  a anului 1330, în fruntea unei armate însemnate.

A ocupat Banatul de Severin si cetatea Severinului , după care a inceput inaintarea spre Curtea de Arges prin Oltenia.

Dupa stravechea tactica romaneasca, Basarab s-a retras pustiind totul in urma lui, astfel ca în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea .

Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui.

În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o incendiază.

Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Istoricul A.D.Xenopol  se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.

Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa hotarasca retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise.

In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor.

In Cronica pictată de la Viena, scrisă de călugărul Marcu, în 1358, se arată că oastea maghiara  a fost atrasa într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, împrejmuită de ambele părţi de râpe foarte adânci, iar malurile erau acoperite cu păduri întinse.unde a suferit o înfrângere umilitoare.

Au existat două atacuri, primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar urma celui de-al doilea armata lui Carol Robert a fost distrusa.

Regele ungur s-a  salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si a scapat   dupa ce si-a schimbat hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, „cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime”.

Cronica ne spune ca :

 

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

(Cronica pictată de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9-12 noiembrie 133o, regele maghiar  Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut.

S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.

Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui.

O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuţi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.

În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste (…) şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui:

„Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre.

Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul.

Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ (…)

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. (…)

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt.

Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare. (…)

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. (…)”

 

Secta flagelanților

„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”

(Cronica pictată de la Viena)

Steagul de jos, din imagine, este însemnul regilor Ungariei, iar cel de sus este blazonul familiei de Anjou, rezultat prin combinarea motivelor blazoanelor Franței și Ungariei.

 

Bătălia de la Posada (1330)

 

Manuscrisul original în format pdf

Cronica pictată de la Viena (text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, 1937, pdf)

 Sursa: Tiparituri Romanesti wordpress.com

Bătălia de la Posada și alte miniaturi din Cronica pictată de la Viena, 1358

14/11/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: