CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istorisirile din cronicile chineze despre „Tinutul Da Qin”si ce stiau chinezii despre Dacia

 

Se spune ca in cele mai vechi timpuri, Apusul si Rasaritul nu stiau unul de celalalt, cele doua jumatati de lume ducandu-si veacul fiecare in felul ei.

Totusi, o alta istorie, mai putin cunoscuta, incepe sa se scrie, pe baza documentelor vechi, chineze, si a ultimelor descoperiri arheologice.

Europenii au ajuns in China acum patru mii de ani, iar chinezii, la randul lor, au batut la poarta Europei in vremea lui Decebal, dorind sa ajunga in „tara Daqin”, aflata la vestul Marii Negre.

 

 

 

 

     

  

  Decebal                               Generalul Ban  Chao

 

Ca si astazi, europenii stiau putine lucruri despre orientali, iar pentru chinezi, Roma era aproape un tinut mitic, la capatul lumii, locul unde soarele se cufunda in mare.

Cele doua mari imparatii, erau cele mai mari de pe Pamant la acea vreme: la soare-rasare Imperiul Chinez, iar la soare-apune Imperiul Roman.

In vremea dinastiei Han, cand tara de la rasarit se afla in epoca sa de aur, romanii isi traiau si ei perioada de glorie, sub primul lor imparat, Augustus. 

Intre cele doua mari puteri exista o a treia, nu la fel de intinsa, dar puternica si apriga, care impiedica cu buna stiinta legaturile dintre ele : persii.

Ei erau cei care intermediau comertul Chinei cu Occidentul si pe cel al Romei cu Orientul, percepand taxe pentru trecerea caravanelor pe teritoriul lor.

Persii au dat mare bataie de cap romanilor. Pentru Cezar, supunerea dacilor si a persilor au constituit ultimele sale planuri, pe care nu a apucat sa le duca la indeplinire.

Mai tarziu, Traian ii va implini visul, cucerind o parte din Dacia si o parte din regatul part, cu mari eforturi.

Imparatul Hadrian, care a venit pe tron dupa Traian, si-a dat seama cat era de dificil sa mentina aceste doua noi cuceriri.

A renuntat repede la teritoriile persilor si era cat pe ce sa renunte si la Dacia, daca prietenii sai nu l-ar fi sfatuit sa se razgandeasca.

Oricum, nu mult mai tarziu, Dacia va fi abandonata.

Dacii si persii, ultimii cuceriti si primii eliberati, sunt simbolul dusmanului greu de infrant, dar si mai greu de tinut sub ascultare.

Sub regii dinastiei Han, si mai ales in dinastia Han tarzie, puterea chineza s-a extins departe, spre vest, unde niciodata nu mai ajunsese.

In vremea imparatului Wu, in secolul al doilea inainte de Cristos, prima ambasada chineza a plecat spre vest, pana in Persia si Mesopotamia.

Mai tarziu, in anul 97 dupa Cristos, generalul Ban Chao ajunge pana la tarmul Marii Caspice.

De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la tarmul Marii Negre, ravnind sa treaca marea, pentru a pune piciorul in „tara de la vest de Marea cea Mare”, numita „Tara Daqin”.

In acelasi timp, sub Traian, puterea romana a inaintat spre rasarit cel mai departe in istoria sa multiseculara.

 

 

 

 

 

Harta Imperiului Roman in sec.II e.n.

 

 

 

Era momentul ca cei doi giganti sa se intalneasca.

Prima ambasada romana in China, consemnata in documente, dateaza din anul 166, cand imparatul Andun (identificat cu Marcus Aurelius Antoninus) trimite un grup de romani cu daruri pentru imparatul Chinei.

Aceleasi documente sustin ca Roma dorea de multa vreme sa lege contacte cu China, dar ca mereu era impiedicata de persi, care aveau tot interesul sa nu lase cele doua puteri sa intre in legatura directa, pentru a nu pierde rolul de intermediator al produselor.

Multa vreme, istoricii nu au dat crezare acestor informatii, mai ales ca documentele romane nu pomeneau nimic despre intentiile de alianta cu China.

Totusi, ele au fost confirmate de sapaturile arheologice din Vietnam, unde au fost descoperite monede cu efigia imparatului Marcus Aurelius.

Din nou, documentele au avut dreptate.

Romanii stiau de existenta chinezilor, iar tara lor o numeau Serica, „Tara matasii”.

Geograful Ptolemeu o reprezinta in hartile sale cu destula precizie.

 

 

 

 

map of the Han Dynasty of Ancient China

Harta Chinei 202 i.I.Hr. –  221 d.I Hr.

Istoricul roman Florus sustinea ca gloria lui Augustus ajunsese atat de departe, incat veneau sa i se inchine neamuri din toata lumea, precum inzii si „oamenii matasii”, care locuiau „sub soare”, si care au calatorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat in scris intre chinezi si romani.

Matasea chinezeasca ajungea la Roma prin intermediul persilor, si devenise un produs extrem de ravnit, pentru care cei bogati erau dispusi sa plateasca orice suma.

S-a ajuns intr-acolo, incat senatul a trebuit sa dea decrete care sa interzica purtarea matasurilor, atat din pricini economice, caci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cat si din motive de moralitate: matasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contra, il expunea.

Dar in vreme ce „nebunia matasii” crestea la Roma, chinezii nu pareau interesati de produsele romane.

Doar sticla transparenta ii seducea, caci ei nu ajunsesera sa o produca decat sub forma mata.

Ambasada trimisa spre vest de imparatul Wu, pentru a cerceta tinuturile ce se margineau cu China, a fost primul pas in aparitia Drumului Matasii, viitoarea magistrala comerciala care lega capitala Chinei de atunci, Changan (azi Xian), cu tarmurile rasaritene ale Marii Mediterane, strabatand toata Asia Centrala.

Tot in aceeasi vreme, relatiile chinezilor cu persii au cunoscut o mare inflorire.

Noua cale comerciala a ajuns sa aiba peste 8000 de kilometri, in cea mai mare parte pe uscat, cu mai multe ramificatii.

Marco Polo este primul european care a strabatut Drumul Matasii, de la Venetia pana in China, la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Dupa dezintegrarea imperiului mongol si a celui bizantin, Drumul Matasii a fost parasit, iar europenii au cautat noi cai catre China, de data aceasta maritime.

 

Dar sa ne intoarcem acum la generalul Ban Chao, care ajunsese pe tarmul Marii Caspice, de unde l-a trimis pe Gan Ying in tara Daqin, care se afla la vest de „Marea cea Mare”. Cei mai multi comentatori ai celor doua cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu („Istoria dinastiei Han Tarzie”) si cronica Weilue („Scurta relatare despre dinastia Wei”), sunt de parere ca „Marea cea Mare” este Marea Neagra.

Sub numele de Daqin, incepand cu aceste cronici si pana in Evul Mediu, este cunoscut Imperiul Roman. Numele mai vechi al Imperiului Roman era Lichien. Alti comentatori spun ca solul a ajuns, de fapt, la Oceanul Indian, in sud, iar Daqin se refera la teritoriile romane din Orient, anume Egiptul si Mesopotamia.

Totusi, descrierile exploratorului nu se potrivesc deloc cu ipoteza inaintarii spre sud, caci Peninsula Arabica nu este pomenita, si nici stramtorile Hurmuz si Bab-el-Mandeb, care separau Golful Persic si Marea Rosie de Marea Arabiei.

Din contra, este vorba de o mare intinsa, a carei traversare ar dura cateva luni, si dincolo de care incepe Imperiul Roman. Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe tarmul estic al Marii Negre, in actualul port Batumi, din Georgia.

De aici urma sa traverseze marea si sa ajunga in imperiu. Dar comerciantii persi l-au descurajat, spunandu-i ca marea este atat de intinsa, incat ar putea dura chiar trei ani ca sa o traverseze, daca nu are vanturi prielnice.

Acesti comercianti nu aveau nici un interes ca romanii si chinezii sa faca comert direct, fara sa le plateasca lor taxe. Desi s-a oprit la tarmul marii, Gan Ying nu s-a intors in China cu mana goala.

El a cules informatii despre tara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut in zona pontica. Aceste informatii stau la baza relatarilor despre Daqin, din cele doua cronici chineze.

Prima cronica, cea despre dinastia Wei, a fost scrisa in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han tarzie, in sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul in care solul a cules aceste informatii este 96 dupa Cristos, cand in China domnea imparatul He din dinastia Han, la Roma imparatul Nerva, iar in Dacia regele Decebal.

  Asa cum s-a demonstrat pana la urma solul chinez a ajuns la vest de Marea Neagra.

Ce se afla, in acea vreme, imediat la vest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acolo incepea Occidentul.

Chiar daca la vremea aceea Dacia nu era cucerita, Dobrogea si tarmul marii erau deja romane de ceva timp, si in doar zece ani urma sa se constituie provincia Dacia.

Tinand cont si de faptul ca documentele chineze pomenite au fost redactate la cateva sute de ani dupa expeditia generalului Ban Chao, nu are de ce sa ne mire daca pamantul de la apus de Marea Neagra era considerat ca facand parte din Imperiul Roman.

Asadar, numele Daqin ar putea veni de la Dacia.

Dar ca sa nu ramanem la o pura speculatie lingvistica, ar trebui sa vedem cum este descris acest teritoriu de catre autorii chinezi si daca descrierea se potriveste cu Dacia sau, mai degraba, cu alta parte a Imperiului Roman.

Primul lucru pe care il aflam este acela ca Tara Daqin este condusa de un rege, care nu domneste pe viata, ci poate fi schimbat, daca semnele divine o cer (in caz de calamitati naturale, de pilda), iar regele se retrage de buna voie, fara nici o suparare.

Istoricii n-au reusit sa gaseasca vreo asemanare cu sistemul de conducere de la Roma.

Acolo imparatul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Daca insa privim spre Dacia, ne amintim ca tocmai in acele vremuri, in anii 80 dupa Cristos, Duras ii cedase tronul de buna voie lui Decebal, simtindu-se prea batran ca sa faca fata amenintarii romane care se ivea la orizont.

Cu siguranta, in astfel de imprejurari, era consultata vointa lui Zamolxe.

Se mai spune in documentele chineze ca, pe langa rege, exista si un grup de 36 de capetenii militare, care deliberau in diverse probleme.

Daca unul singur era absent, intalnirea nu mai avea loc. Cine erau acesti 36 generali, cum ii numeste cronica chineza?

Consulii nu puteau fi, caci acestia erau doar doi, alesi anual.

Numarul cel mai mare de consuli intr-un singur an s-a inregistrat in vremea imparatului Commodus, 25 la numar, dar nu au functionat simultan si a fost o exceptie. Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea cateva sute de membri.

Daca insa luam in considerare Dacia, e posibil si chiar firesc ca, alaturi de rege, sa fi existat si un consiliu alcatuit din capeteniile cetatilor (davelor) supuse lui Decebal.

Pe langa rege si consiliul generalilor, exista si un departament al arhivelor, mai spune cronica.

Urmatoarea informatie este despre capitala acestei tari, care este inconjurata de ziduri de piatra. Din nou, nici o asemanare, nici cu Roma, nici cu alte orase mari ale imperiului.

Cetatile dacice din Muntii Orastiei erau, intr-adevar, inconjurate de ziduri de piatra, insa despre Roma nu se poate spune asa ceva: Roma nu era aparata de ziduri la vremea aceea!

In timpurile vechi, cand se lupta cu cartaginezii si cu galii, Cetatea Eterna avea ziduri de aparare.

Insa cand puterea sa a inceput sa creasca si toate teritoriile din jurul sau ii erau supuse, nu a mai avut nevoie de o astfel de protectie.

Vechile ziduri construite in vremea regelui Servius au mai fost de folos pana spre sfarsitul republicii. Abia in vremea imparatului Aurelian, in secolul Iii dupa Cristos, s-a construit un nou zid, dar de caramida.

Capitala descrisa de chinezi nu seamana deloc cu Roma.

Ea este alcatuita dintr-un sediu central si alte patru palate, iar regele petrecea cate o zi in fiecare din cele cinci sedii, rezolvand diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o suta de li (41,6 km), deci aceasta era distanta parcursa de rege in cinci zile, intre cele cinci cetati.

Cu toate eforturile de a intelege acest pasaj, istoricii au trebuit sa se dea batuti: nu este vorba despre Roma.

Daca ne gandim insa la Sarmisegetuza Regia, in preajma careia se afla cateva cetati puternice, asemanarea este destul de mare. Sarmisegetuza era probabil un centru religios.

Aproape de ea se aflau cetatile de la Costesti, Blidaru, Banita, Piatra Rosie, cu functii militare si religioase, dar si asezarea civila de la Fetele Albe.

De asemenea, e posibil sa existe si alte cetati sau asezari in zona, inca nedescoperite de arheologi.

Drumul total insumat intre cele cinci cetati enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Daca mergem pe firul acestei speculatii, e drept, nu putem sti cu precizie care erau celelalte patru „palate”, dar trebuie sa recunoastem ca este cea mai apropiata varianta de descrierea cronicii chineze, si ca Roma nu are nici o legatura cu acest pasaj.

  

Istoricii n-au reuşit să gasească vreo asemănare cu sistemul de conducere de la Roma. Acolo împaratul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Dacă însă privim spre Dacia, ne amintim că tocmai în acele vremuri, în anii 80 după Cristos, Duras îi cedase tronul de bună voie lui Decebal, simţindu-se prea bătrân ca să facă faţă ameninţării romane care se ivea la orizont.

Cu siguranţă, în astfel de împrejurări, era consultată voinţa lui Zamolxe. Se mai spune în documentele chineze că, pe lângă rege, exista şi un grup de 36 de căpetenii militare, care deliberau în diverse probleme.

Dacă unul singur era absent, întâlnirea nu mai avea loc. Cine erau aceşti 36 generali, cum îi numeşte cronica chineză? Consulii nu puteau fi, căci aceştia erau doar doi, aleşi anual.

Numărul cel mai mare de consuli într-un singur an s-a înregistrat în vremea împăratului Commodus, 25 la număr, dar nu au funcţionat simultan şi a fost o excepţie.

Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea câteva sute de membri. Dacă însă luăm în considerare Dacia, e posibil şi chiar firesc ca, alături de rege, să fi existat şi un consiliu alcătuit din căpeteniile cetăţilor (davelor) supuse lui Decebal.

Următoarea informaţie este despre capitala acestei ţări, care este înconjurată de ziduri de piatră. Din nou, nici o asemănare, nici cu Roma, nici cu alte oraşe mari ale imperiului.

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei erau, într-adevăr, înconjurate de ziduri de piatră, însă despre Roma nu se poate spune aşa ceva: Roma nu era apărată de ziduri la vremea aceea! Capitala descrisă de chinezi nu seamană deloc cu Roma.

Ea este alcatuită dintr-un sediu central şi alte patru palate, iar regele petrecea câte o zi în fiecare din cele cinci sedii, rezolvând diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o sută de li (41,6 km), deci aceasta era distanţa parcursă de rege în cinci zile, între cele cinci cetăţi. Cu toate eforturile de a înţelege acest pasaj, istoricii au trebuit să se dea bătuţi: nu este vorba despre Roma.

Dacă ne gândim însă la Sarmisegetuza Regia, în preajma căreia se aflau câteva cetăţi puternice, asemănarea este destul de mare.

Sarmisegetuza (în traducere “mă grăbesc să curg”) era probabil un centru religios. Aproape de ea se aflau cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Baniţa, Piatra Roşie, cu funcţii militare şi religioase, dar şi aşezarea civilă de la Feţele Albe.

De asemenea, e posibil să existe şi alte cetăţi sau aşezări în zonă, încă nedescoperite de arheologi. Drumul total însumat între cele cinci cetăţi enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Ţara Daqin este o ţara foarte bogată. Pământurile sale sunt pline de aur şi argint, iar locuitorii ei se ocupă cu agricultura, cultivând cinci feluri de cereale.

Comercianţii sunt foarte cinstiţi, nu au două preţuri. Daqin are mult grâu şi resurse alimentare din belsug şi ieftine. Oamenii sunt primitori, iar când la hotar sosesc soli din ţările vecine, li se trimit cai de poştă, pentru a ajunge în capitală, unde regele le face daruri în aur.

Nu există hoţi şi bandiţi. Zece bănuţi de argint valorează cât un ban de aur.

Oamenii din Daqin prelucrează sticla şi fabrică arcuri şi săgeţi . Ca să ajungi în această ţară, poţi să mergi şi pe uscat din Persia, înconjurând marea pe la nord.

Se spune chiar că ar fi existat un pod imens, de câteva sute de kilometri, care lega nordul mării cu ţara Daqin…

 

 

 
 În vremea impăratului  chinez Wou-ti (140 – 87,secolul 2), dregătorul Tchang K’ian a introdus în China viţa de vie nobilă, adusă în urma unei călătorii făcute în “Tara geţilor”.

Drumul dobrogean al mătăsii… Daqin, Dacia ….

…O hartă misterioasă aflată la Beijing,  indică Dobrogea ca fiind unul dintre ţinuturile străbatute în sec. VII–X de celebrul traseu comercial „Drumul Mătăsii”.

Se pare că la un moment dat negustorii Orientului au încercat să îşi vândă mărfurile şi în Nordul căilor tradiţionale, ajungând la Marea Caspică, apoi în Crimeea şi ulterior pe malul dobrogean al Mării Negre.

De aici, ei ar fi ajuns extrem de uşor la Constantinopole, unul din punctele de destinaţie preferate de comercianţii Asiei.
Izvoarele istorice demonstrează că imperiul chinez cunoştea ţinutul get înca din timpul domniei lui Decebal.Harta respectivă se află în prezent în Muzeul de Istorie din Beijing şi este un document care provine din timpul dinastiei Tang, care a domnit in China între 618 si 907 d.H.

Pe acest document cartografic este însemnata o misterioasă buclă a Drumului care ocolea Marea Caspică şi Nordul Mării Negre şi cobora prin Dobrogea, până în Bizanţ.

Nu se ştie cine anume a făcut aceasta hartă, care sunt bazele sale şi cât timp a funcţionat acest drum auxiliar.

În Bizanţ se ajungea pe un drum clasic care ocolea Marea Caspică, ajungea la coasta Mediteranei, urca apoi prin Anatolia, pentru ca, în final, marfa să fie descărcată la Constantinopol (Byzantium).

 

 

 

 

 https://i0.wp.com/www.cunoastelumea.ro/wp-content/uploads/2016/01/drumul-matasii.jpg

 

 

Drumul mătăsii Iată povestea…În vremea împăratului Wu, în secolul al doilea înainte de Cristos, prima ambasadă chineză a plecat spre vest, până în Persia şi Mesopotamia.

Mai târziu, în anul 97 după Cristos, generalul Ban Chao ajunge până la ţărmul Mării Caspice. De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la ţărmul Marii Negre, râvnind să treacă marea, pentru a pune piciorul în “ţara de la vest de Marea cea Mare”, numită “Ţara Daqin”.Romanii ştiau de existenţa chinezilor, iar ţara lor o numeau Serica, “Ţara mătăsii”.

Mătasea chinezească ajungea la Roma prin intermediul perşilor, şi devenise un produs extrem de râvnit, pentru care cei bogaţi erau dispuşi să plătească orice sumă.

S-a ajuns într-acolo, încât senatul a trebuit să dea decrete care să interzică purtarea mătăsurilor, atât din pricini economice, căci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cât şi din motive de moralitate: mătasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contră, îl expunea.

Dar în vreme ce “nebunia mătăsii” creştea la Roma, chinezii nu păreau interesaţi de produsele romane.

Istoricul roman Florus susţinea că gloria lui Augustus ajunsese atât de departe, încât veneau să i se închine neamuri din toată lumea, precum inzii şi “oamenii mătăsii”, care locuiau “sub soare”, şi care au călătorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat în scris între chinezi şi romani.Cei mai mulţi comentatori ai celor două cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu (”Istoria dinastiei Han Târzie”) şi cronica Weilue (”Scurtă relatare despre dinastia Wei”), sunt de părere că “Marea cea Mare” este Marea Neagră.

Sub numele de Daqin, începând cu aceste cronici şi până în Evul Mediu, este cunoscut (fals) Imperiul Roman.

Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe ţărmul estic al Marii Negre, în actualul port Batumi, din Georgia. De aici urma să traverseze marea şi să ajungă în imperiu.

Dar comercianţii perşi l-au descurajat, spunându-i că marea este atât de întinsă, încât ar putea dura chiar trei ani ca să o traverseze, dacă nu are vânturi prielnice.

Aceşti comercianţi nu aveau nici un interes ca romanii şi chinezii să facă comerţ direct, fără să le plătească lor taxe.Deşi s-a oprit la ţărmul mării, Gan Ying nu s-a întors în China cu mâna goală.

El a cules informaţii despre ţara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut în zona pontică.Aceste informaţii stau la baza relatărilor despre Daqin, din cele două cronici chineze.

Prima cronică, cea despre dinastia Wei, a fost scrisă in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han târzie, în sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul în care solul a cules aceste informaţii este 96 dupa Cristos, când în China domnea împaratul He din dinastia Han, la Roma împaratul Nerva Traian, iar în Dacia regele Decebal.

Academicianul Mircea Malita a fost printre primii romani care au îmbraţisat ipoteza „drumului dobrogean al mătăsii”.

El s-a numărat printre ce dintâi  care au putut studia  misterioasa hartă chineză, care indica Dobrogea ca un ţinut străbătut de unul dintre traseele comerciale.

 

 

 

 

 

https://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/dobrogea-antica-traversata-de-drumul-matasii.jpg

 

 

 

 

In acest context, nu ar trebui sa ne mire daca gasim in scrierile chineze referiri la Dacia. Istoria se scrie si se rescrie mereu, sau cel putin asa ar trebui sa fie.

Nimic nu este definitiv in stiinta istoriei: fiecare ciob nou descoperit sau fiecare fraza dintr-un document poate duce la rasturnarea unui manual intreg de istorie, a unor teorii ce au dainuit timp de secole. Insa istoria este scrisa de istorici si de ei depinde modul in care adevarul este reconstituit.

 

 

 

 

Surse:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/02/drumul-dobrogean-al-matasii-daqindacia/#more-385

http://www.cunoastelumea.ro/ce-spun-chinezii-antici-despre-tara-daqin-au-ajuns-chinezii-in-dacia-informatii-de-exceptie/

 

 

 

 

15/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cetatile medievale moldovenesti. VIDEO

Ecoul  celor opt secole ale aprigului Ev Mediu romanesc poarta spre noi zanganitul sabiilor, alternand mereu cu sunetul linistitor al mistriilor si rapaitul armelor de foc, urmat de cantecul viguros al daltilor mesterilor, care, generatie dupa generatie, au înaltat ziduri de aparare  si au facut sa infloreasca lemnul crestat si piatra edificiilor menite sa înscrie, pe rabojul timpului, scump platitele victorii ale neamului nostru.

Cetatea Soroca

 

Asezarea Sorocii este mentionata pentru prima data intr-un document de la 1499.Data inaltarii ei a fost determinate in rezultatul sapaturilor arheologice. S-a constatat ca anume Stefan cel Mare a poruncit sa fie inaltata in fata vadului peste Nistru, pe locul unei vechi fortarete genoveze Alciona, cetatea de lemn, inconjurata cu valuri din pamint, iar Petru Rares a reconstruit-o din temelie, durind in piatra zidurile-i inalte.

 

E unicul monument de istorie si arta medievala moldoveneasca, care s-a pastrat asa integral, cum a fost conceput de mesterii zidari. Facind parte din sistemul defensiv si fiind asezata in zona frontierei de rasarit a tarii, cetatea a fost intarita in repetate rinduri, prin grija si priceperea celor doi domnitori, astfel incit in fata zidurilor trainice si inalte s-au vazut siliti sa-si potoleasca poftele nesatioase si sa dea bir cu fugitii si tatarii, si cazacii, si turcii, si lesii -tot felul de hoarde cotropitoare.

In interiorul cetatii se aflau constructii de lemnin trei niveluri. La primul nivel se aflau caii si finul. La al doilea oamenii si hrana pentru ei, iar la al treuilea nivel tunurile, obuzele, armamentul ostasilor, cazanele cu smoala.Pina in prezent se mai pastreaza fintina din mijlocul curtii, constructie cu peretii rotunzi, sapate in conformitate cu traditiile locale.

In timpul campaniei lui Petru I in Moldova (1711) garnizoana cetatii Soroca si aparatorii ei au respins cu vitejie atacurile numeroase si masive ale turcilor si au stat la datorie pina la sosirea ostirilor imparatului Rusiei.

Sorocenii condusi de pircalabii lor au purces in repetate rinduri la lupta de partea domnitorilor Moldovei. Asa a fost si la 1711, cind l-au urmat pe Petru I pina la Prut, intru sustinerea lui Dimitrie Cantemir.

Cetatea Tighina

Tighina a facut parte din marele si binechibzuitul sistem defensiv al Moldovei medievale, fiind pe vremuri una din cele mai puternice cetati. Oricum aceasta ipoteza nu poate fi verificata si argumentata atita timp, cit

inca din motive foarte bine cunoscute nu sint posibile sapaturile arheologice si, prin urmare, nici cercetarile profunde, care ar face lumina in aceste pagini din istoria neamului nostru.

 Ca cetate de frontiera Tighina s-a dezvoltat in timpul domniei lui Stefan cel Mare si a lui Petru Rares, iar la sfirsitui secolului XIV – inceputul secolului XV, pe locul unde mai inainte fusese punctul vamal, a fost intemeiat orasul cu acelasi nume.

 

In anul 1538 Petru Rares, urmasul vrednic al parintelui-voievod se ridica impotriva Portii otomane, refuzind sa mai plateasca tributul anual. Insa el e tradat de boierii hapsini si fricosi, vazindu-se nevoit sa ia calea pribegiei si sa se refugieze in Transilvania.

In acelasi an sultanul Portii Soliman I, zis Magnificul, intra fara lupta in Tighina si pune stapinire pe oras si cetate. Din acest an dateaza inceputul dominatiei otomane asupra Moldovei, dominatie care a durat citeva veacuri. Populatia urbei s-a rasculat in repetate rinduri, impotrivindu-se invadatorilor.

Pentru a inabusi orice actiune de nesupunere Imperiul Otoman rupe de la Moldova tinutul Tighinei cu tot cu satele din preajma si le declara teritorii ale sale,punind de straja garnizoane bine intarite. Devenind resedinta de raia turceasca, vechiul nume e substituit cu altul nou, Bender, adica, “oras fluvial” In aceasta perioada Soliman I porunceste ca cetatea sa fie refacuta si largita, lucrarile de reconstruire fiind finisate abia in anul 1541. Folosind resursele locale si munca taranilor din imprejurimi, Poarta otomana a transformat cetatea intr-un avanpost bine intarit de lupta.

In anii 1705-1707 lucrarile de intarire a acestui edificiu de o deosebita importanta militara au fost continuate de catre mesterii moldoveni sub conducerea si supravegherea nemijlocita a lui Dimitrie Cantemir. Neculce scrie ca D. Cantemir, adus de turci spre a ispravi mai repede lucrarile de reconstruire, cuprins de entuziasm, coborise in mijlocul mesterilor si, apucind bolovanii grei,ii rinduia el singur in ziduri si-i indemna si pe ceilalti la munca. In aceasta ultima varianta cetatea se constituia dintr-un ansamblu de 10 bastioane si 11 turnuri inconjurate de acelasi sant traditional de aparare.

La sfirsitul secolului al XVI-lea detasamentele de moldoveni atacara de mai multe ori cetatea Benderului, dar fara nici un succes. In vara anului 1574 Ion Voda cel Viteaz o asediase cu armata sa, apoi in 1595 si 1600 facuse doua incercari si Mihai Viteazul, insa nici cei doi domnitori nu au avut sorti de izbinda. Tot cam in acea perioada Benderul a fost atacat si de cazacii zaporojeni. Zadarnica truda!

In rezultatul celor trei razboaie ruso-turce ea a trecut in stapinirea Imperiului Rus, generalii taristi gasind de cuviinta ca e foarte potrivita pentru cazarmele soldatesti.

De prin anul 1812 sau mai bine zis din a doua jumatate a secolului al XIX-lea cetatea Benderului, cazuta prada unei alte puteri straine, care se calauzea de cunoscutul principiu imperial “Imparte si staptneste !”, a inceput sa-si piarda treptat importanta strategica de alta data.

Lasata de izbeliste, in voia soartei care nu ne-a prea alintat, ea continua sa se ruineze si in zilele noastre, cind tunurile au amutit. Daca in viitorul apropiat nu vor fi intreprinse actuni urgente de salvare a cetati Tighina, acest monument de istorie si arhitectura, va fi sortit pieirii si va dispare pentru totdeauna printre ruinele unui imperiu ce se mai intrezareste agonizind dupa sirmele ghimpate care impresoara popoarele.

Cetatea isi asteapta cuceritorii inarmati cu flori, care vor pasi eu pietate dincolo de zidurile strabunilor-aparatori ai tarii, pentru a-i salva de cununa de spini si sirma ghimpata, pe care o poarta ca pe un blestem prin vaile si pe dealurile domoale, ce curg de secole spre limanul multrivnit si luminos al libertatii.

 

Cetatea Alba

Se zice ca ar fi cea mai veche cetate de frontiera a Moldovei, situata la limanul Nistruli. In secolul VI i.e.n. in locurile descoperite de greci se afa colonia Tiras, mai bine zis o cetate-polis greceasca si greco-romana suprapusa dupa unii cercetatori pe cetatea medievala succesiv bizantina, genoveza romaneasca, turceasca avind in aceste perioade numele respective de origine.

Grecii o numeau Levcopilis, dacii – Vidava, romanii – Alba Iulia, genoveyii – Moncastro sau Maurocastro, turcii – Akkerman, rusii Belgorod. Noi i-am zis Cetatea Alba, nume si simbol al apararii libertatii si demnitatii neamului. Albul era sugerat de culoarea pietrei din care a fost ciplita din indaratnecia si truda unor mesteri anonimi.

Marturiile de epoca, resturile de ziduri de piatra din diferite perioade ale anticitatii, inscriptiile grecesti si latine,resturile de arhitectura antica (coloane, placi de teracota pictate inspirat,ceramioca greciasca, romana, bizantina, mici obiecte de bronz, os si teracota), gasite in timpul sapaturilor arheologice din anul 1919 si intre anii 1927-1930 atesta pelerinajul savirsit prin aceste locuri de popoarele care purcedeau la drum de cele mai multe ori cu razboae si ginduri de cucerire a noi si noi paminturi. Unele semintii au ratacit pe aici in scurtul lor popas, fiind in curind izgonite si puse pe de adversarii mult mai puternici si mai bine inarmati.

Cei care au inaltat in secolul XIII pe locul vechii colonii grecesti cetatea au fost genovezii si se numea, dupa cum am spus, Maurocastro sau Moncastro. Acest edificiu cu un zid de doi chilometri lungime, cu 26 de turnuri si trei porti era inconjurat de un sant de aparare foarte lat, cu o adincime de 25 de metri.

Dupa intemeierea statului independent al Moldovei, o reconstrueste in secolul al XIV-lea, a fost fortificata si largita Alexandru cel Bun in 1421, apoi Stefan II si Alexandru II intaresc si mai mult Cetatea Alba, care intre timp devenise si resedinta domneasca.

In anul 1484 Cetatea Alba cade sub stapinire turceasca, urmind sa ramina in tot cursul evului mediu raia cu denumirea Akkerman. Apoi a fost recucerita de ostenii moldoveni, ca mai tirziu sa treaca rind pe rind in miinile cazacilor, rusilor, din nou ale moldovenilor, turcilor etc., fiind martora a unor cumplite vremi, care au macinat sub picioarele veneticilor de tot soiul acest pamint si aceasta multpatimita, dar neingenuncheata Tara a Moldovei.

In etapa finala a fost inaltata curtea cea mare, prevazuta cu numeroase turnuri si bastioane.Luata in ansamblu, Cetatea Alba constituie cea mai mare si mai bine intarita fortificatie defensiva din Moldova medievala, un vechi si simbolic monument de arhitectura, ce impresioneaza atit prin dimensiune si expresivitate, cit si in virtutea locului ales pentru zidire.

 

Cetatea Neamtului.

 

Istoria Cetatii-Neamt este strans legata de zbuciumatul trecut al tarii. In cele sase veacuri de nepatata mandrie, o singura data si-a deschis portile fara de lupta si atuncea nu unui cuceritor strain, ci falnicului Domn al tuturor romanilor, Mihai Viteazul. Batranele ziduri ale Cetatii-Neamt impresioneaza si astazi prin maretia lor si prin trecutul istoric, plin de glorie si de legende.

Pozitia sa dominanta, pe Culmea Plesului, deasupra Luncii Ozanei, in partea de vest a orasului Targu-Neamt, poate fi comparata cu un cuib de vulturi, care a rezistat timpului de peste sase veacuri si numeroaselor asedii, ramanand in continuare un simbol al neamului nostru.

Constructia cetatii s-a efectuat in doua etape. Prima etapa, din timpul domniei lui Petru I Musat, s-a concretizat prin ridicarea unui fort central, aproape patrat, cu fundatia construita in trepte, adaptata la forma terenului, pe care s-au ridicat ziduri groase de 2-3 m si inalte de 12 m, prevazute cu creneluri si cu patru tunuri de aparare in colturi.

In exterior, zidurile erau sustinute de 15 contraforturi, puternice si impunatoare. A  doua perioada de constructie a cetatii a fost in timpul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504). Acum s-a adaugat curtea exterioara de circa 800 m2 si a fost ridicata o noua centura de ziduri, cu 4 bastioane semicirculare, care sa poata rezista artileriei de asediu. Intrarea in cetate se inchidea cu o punte in cumpana, care se ridica cu ajutorul lanturilor.

Tot in aceasta perioada s-au construit si corpurile de cladiri din curtea interioara, cu case domnesti pe o latura, locuinte ale domnitorului pe alta latura, cu biserica, magazii pentru hrana si munitie, cu locuinte si ateliere pentru mestesugari

Dupa ce a rezistat, in anul 1395, sub domnia lui Stefan Musat, atacului trupelor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, a respins in anul 1476, sub domnia lui Stefan cel Mare, atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, in fruntea unei armate de 200.000 de oameni.

Cronicarul armatei turcesti, Angiolello, a mentionat: …intorcandu-se tabara pe alta cale, ne-am dus la un castel puternic, situat in munti, in care se gaseau prizonierii prinsi cu un an mai inainte, in iarna, cand a fost zdrobit pasa Soliman …

Facand incercarea de a cuprinde fortareata amintita, s-au asezat sapte bombarde si in decurs de opt zile s-a facut incercare de a o cuprinde, dar doua din cele bombarde s-au spart, iar cei care se aflau in fortareata nu voiau sa stea de vorba si toti se aparau cu artilerie si nu le pasa de noi.

Turcii s-au retras, iar cetatea a ramas cu nimbul ei de glorie, dar indoliata de moartea neinfricatului parcalab Arbore, cel care din 1471 carmuise cetatea si tinutul.

Autor: Andrei Buga,

descopera.org

 

24/05/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: