CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ipoteze si controverse legate de „descălecatul” cneazului maramuresean Dragoş în Moldova

 

 

Dragoş-Vodă, domn al Mărcii Moldova (1351 – 1353).

Domn al Moldovei:  1351 – (+) 1353.

 

Dragoş-Vodă, domn al Moldovei, portret fantezist sec.XIX    
 
 
Dragoş-Vodă, domn al Moldovei, portret fantezist sec.XIX  

 

Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastră, „descălecatul” lui Dragoş în Moldova, este, totuşi, un fapt incontestabil, demonstrat, de altfel, de evoluţia ulterioară a statalităţii româneşti de la est de Carpaţi.

 

Deşi a fost combătută cu argumente serioase de către unii cercetători1 sau acceptată de către alţi specialişti, doar ca pe o povestire aparţinând tradiţiei istorice medievale (care conţine, însă, şi unele date reale)2, legenda, conform căreia Dragoş din Maramureş a „descălecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate politico­militară ce a existat cu adevărat.

Cu toate că avem puţine informaţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă, dintr­o familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintr­o ramură colaterală a familiei codrenilor”)3, care stăpânea, în secolul al XIV­lea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit4 (ce era alcătuit din cca. 16­18 aşezări)5.

 

Pentru că a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureşeni din timpul său, Dragoş „Descălecătorul” a fost foarte greu identificat de către istorici, care au emis nu mai puţin de patru ipoteze cu privire la acest aspect.

Astfel, într­o primă versiune, el este confundat cu Dragoş din Giuleşti6, tatăl lui Gyula7. Această teorie a fost categoric combătută de marele nostru cărturar A. D. Xenopol, ce a demonstrat că Dragoş din Giuleşti nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu acel Dragoş, care a pus bazele statului medieval românesc est­carpatin şi a primei dinastii domnitoare a acestuia8.

O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş (nepotul celui amintit mai sus), despre care se vorbeşte în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 13559. Acesta nu este altul decât Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va răsplăti, dăruindu­i, printr­o diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giuleşti10.

Cea de­a treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” ­ socotită drept plauzibilă, de­-a lungul întregului veac al XX-­lea, de către majoritatea specialiştilor ­ este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul Maramureşului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia,11 care era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova.12

 Şi în acest caz, cercetările au demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, s­a constatat că Dragoş din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, care, la rându­i, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca13, neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât izvoarele narative moldave cât şi cele documentare ungare14.

In fine, ultima dintre ipoteze, cea care consideră că Dragoş „Descălecătorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducătoare a formaţiunii politico-­teritoriale feudale româneşti, ce îşi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare să fie cea mai aproape de adevăr, cu toate că mulţi dintre istoricii noştri nu se hazardează în a se pronunţa, categoric, cu privire la identitatea sa, numindu­-l în lucrările lor doar Dragoş din Maramureş15.

Dovedindu-­se un oştean viteaz şi un priceput conducător de oşti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, supranumit „cel Mare16 (al cărui vasal era), care i­i va acorda o încredere deosebită.

În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, bineînţeles şi datorită priceperii sale în ale războiului, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse, între vara anului 1343 şi primăvara lui 1354, de către oştile sale, împotriva tătarilor, ce stăpâneau Moldova17.

In conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii s-­au bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti est-­carpatine (apărute încă din secolul al XIII­-lea),  împotriva dominaţiei tătare.

La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost, se pare, eliberată, pentru că, printr­o scrisoare adresată papei de la Roma, Clement al VI­l-ea (1342­-1352)18, monarhul angevin îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindu­l ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul regelui maghiar19.

Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea unei mărci (unitate teritorial­-politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar20.

Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii21.

Numirea lui s­a făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei româneşti autohtone, interesaţi şi ei în alungarea tătarilor, dar şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei.

Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş s­a oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, s­au înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri de­a rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragoş22.

In continuare, Dragoş s­-a preocupat de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, dar în urma unor confruntări extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret.

Uşurinţa cu care el a reuşit să­şi atingă obiectivele s­a datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramureş prin pasul Prislop), pe teritoriul căruia s­a constituit şi marca cârmuită de Dragoş.

Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la cnezatul amintit, şi a celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe care el le-­a eliberat  treptat, de sub stăpânirea tătarilor23.

Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean s­-a menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească din Moldova24.

Extinzându­-şi şi consolidându-­şi, o stăpânire ce poate fi considerată  acum, drept o adevărată Moldovă mică,(care, deşi nu era un stat pe deplin organizat25, constituia totuşi  o solidă bază de plecare pentru statul medieval propriu­ zis), Dragoş îşi mută reşedinţa  la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră)26.

Într­-o cronică de epocă, aparţinând florentinului Matteo Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substanţial sprijin militar unui supus de­-al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”. Fără îndoială, acest viteaz vasal al Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş27.

De asemenea, în martie 1352, este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari.

Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o rudă apropiată de-­a lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu­-se, pentru o vreme, la Siret28.

O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III­-lea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piaştilor29), s-­a desfăşurat, în anul 1354, încheindu­-se, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost nevoiţi să ceară pace30.

 

Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIV­lea)

Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată www.pensiuni-cazare.com

Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIV­lea)

Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată http://www.pensiuni-cazare.com

 

Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându­-şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care l­au însoţit pe plaiurile moldovene31.

În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn32 (considerată drept cea mai veche biserică domnească din Moldova)33, pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500­-1502, o alta de piatră34.

Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şi-­l va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, într-­o scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea35 (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriu­zis al statului medieval Moldova)36. Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi.

Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu-­şi odihna de veci în modesta­i ctitorie de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules  la rându-­i, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ ­ n.n.T.C.), să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă” 37.

Se pare  însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna), nu s-­a găsit lespedea sa funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, ce­i drept, abia în secolul al XIX­-lea), vorbesc despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într­-o stare avansată de degradare, s-­a descoperit într-­o pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om”.

Iară pe o cruce de aur, care asemenea s­a aflat în săcriul acela, sta scris Dragoş­Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş­Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” 38.

Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale de lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă din păcate, mormântul lui nu s­-a păstrat până în zilele noastre.

Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară, care a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi­-a legat personalitatea, de-­a pururi, de începuturile Moldovei39.

Considerat, în cronica moldo­-polonă, din secolul al XVI­-lea, drept „cel dintâi voievod40, Dragoş „Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş41 este cel cu care „s­-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei42.

Deşi a pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris  la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă „Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări (Moldova – n.n.T.C.)”43.

 

Prof. Tiberiu CIOBANU


Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Unele aspecte ale domniei lui Dragoş Vodă. 

 

 Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca al doilea descălecător în  Moldova  şi primul ei voievod. Este sigur însă că Dragoş nu a domnit decât peste o mică parte a Moldovei de mai târziu şi că de fapt a fost, după expresia cronicarului, un fel de căpitan pus de unguri asupra moldovenilor.

Cronicile spun că voievodul Dragoş, fiind la vânătoare şi urmărind un zimbru, a venit din Maramures  la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a aşezat acolo cu ceata sa de români din Maramures.

După tradiţia păstrată în „Cronica Anonimă a Moldovei„, apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche  cu părţi interpolate, precum şi in scrierile cronicarului Miron Costin , se spune că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramures şi a descălecat în  Moldova „în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari de pe teritoriul viitoarei Moldove, gonindu-i peste Nistru„.

Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi înMoldova de oştile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 – 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei   – Andrei Lackfi.

Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste râul Nistru, spre nordul Mării Neagre şi Crimeea.

Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar Transilvania , regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca vasal, la conducerea noii  Marci ungare  numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obişnuiau să treacă peste munţi.

Oraşul Baia a fost întemeiat de saşii  din Transilvania (Ardeal)  şi de germanii  din Polonia, încă înainte de întemeierea Moldovei. Acest oraş este pomenit încă din 1300 cu numele latin de Civitas Moldaviensis, adică Cetatea Moldovei, după numele râului Moldova.

Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi  Bogdan I este numit în Cronica (Pomelnicul) de la Mănăstirea Bistriţa ca cel dintâi domn al ţării.

Acest fapt se datorează probabil obţinerii  independenţei românilor din noua creata Moldova, pe timpul lui  Bogdan I, datorată ieşirii acesteia de sub suzeranitate ungară.

Prin urmare,  Bogdan I trebuie considerat întemeietorul Principatului Moldova  independent.

Dragoş a avut doi fii: Sas, voievod în Moldova  şi Gyula, cneaz în Maramures.

(subarticol redactat de http://www.istoria.md )

 

Vezi şi …

 Lista domnitorilor MOLDOVEI

 Bibliografie (surse): 

  1. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Dragos%20Voda%20Descalecatorul%20de%20Tiberiu%20Ciobanu.htm

  2. Enciclopedia Cugetarea, 1940, Lucian Predescu

  3. „Istroria românilor”, Bucureşti 1990, Petre P. Panaitescu

     

Note

1 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 101­102; Ştefan Ştefănescu, întemeierea Moldovei în istoriografia românească, în „Studii”, XII, nr. 6, Bucureşti, 1959, p. 35­54; Idem, întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Tradiţia „descălecatului” din Transilvania, în „Studii şi articole de istorie”, XVII, Bucureşti, 1972, p. 91­94; Dimitrie Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, vol. I (ed. de Aurelian Sacerdoţeanu), Bucureşti, 1968, p. 89­90.

2 Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ediţia a II­a, Bucureşti, 1980, p. 12, 30­48, 128­131, 146.

3 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p. 77­78.

4 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV­lea, ediţia a II­a, Bucureşti, 1997, p. 96­97, 156­158.

5 Printre aşezările ce alcătuiau cnezatul de vale al Câmpulungului de pe Tisa se numărau: Sarasău, Săpânţa, Criva, Bedeu, Apşa, Virişmort, Crăciuneşti, Biserica Albă, Taras, Bocicoi, Ialova, Câmpulung, Teceu, Sighet ş.a. (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj­Napoca, 1986, p. 481).

6 Localitate situată în sud­vestul Maramureşului, unde Dragoş din Giuleşti îşi avea, probabil, reşedinţa, ca şi conducător al cnezatului de vale al Marei, existent în zona respectivă (Radu Popa, op. cit., p.82­83; Idem, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969).

7 M. Gherman, Contribuţii la genealogia Dragoşizilor, în „Muzeul Naţional”, III, Bucureşti, 1976, p. 269­278; Victor Motogna, Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în „Revista istorică”, serie veche, XI, nr. 7­9, Bucureşti, 1925, p. 201­202.

8 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV­a, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 36­37.

9 Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. X, Bucureşti, 1977, p. 362­364, 375­378.

10 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV­XVI), Bucureşti, 2001, p. 413; Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 75. Dragoş, fiul lui Gyula şi cei doi feciori ai săi, Gyula şi Ladislau, au primit acest „dar regesc” pentru servicii şi merite militare, „mai cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” (Ştefan S. Gorovei, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 86­87, 289­290; Victor Spinei, Moldova în secolele XI­XIV, ediţia a II­a, Chişinău, 1994, p. 353­354; Documenta Romaniae Historica D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 75­78).

11 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, „întemeierea” lui Dragoş, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 105; Victor Spinei, op.cit., p. 353,357,360 etc.; Constantin Kogălniceanu, Istoria veche a românilor, Bucureşti, 1938, p. 52; Radu Popa, op.cit., p. 55, 65 etc.; Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 15, nota 2.

12 Valer Hossu, Maramureş­ pecete de ţară, Cluj­Napoca, 1998, p. 58­64, 156­162,169; Mihai Marina, Dragoş Vodă, în „Maramureşeni”­ Portrete şi medalioane, Cluj­Napoca, 1998, p. 66­71.

13 Marius Diaconescu, Dragoş „descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate, în Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 81­87 (cu Tabelul genealogic al Drăgoşeştilor din Bedeu).

14 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II­a (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 72; Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 398­405; Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 6, 14, 43, 48, 55, 60, 69.

15 Constantin Mihăiescu­Gruiu, Moldova 1359­1859, Bucureşti, 1996, p. 159­160; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor (de la mijlocul secolului al XIV­lea la începutul secolului al XVIII­lea), vol. II, Bucureşti, 1976, p. 54.

16 Rege al Ungariei între 1342­1382 iar din 1370 şi al Poloniei (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563, 564).

17 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 69­70, 77; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj­Napoca, 1988, p. 41­42, 49, 72­75.

18 Istoria lumii în date, p. 556.

19 Ştefan S. Gorovei, Dragoş vodă şi a lui ceată, în „Magazin istoric”, nr. 1, Bucureşti, 1972, p. 5; Şerban Papacostea, op. cit., p. 30,49,76.

20 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X­lea până la mijlocul secolului al XVI­lea, Bucureşti, 1967, p. 61­62.

21 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 5.

22 Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 38­39.

23 Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII­lea (Rezumatul tezei de doctorat), Iaşi, 2000, p.5; Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 31­39.

24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 184­185.

25 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, Moldova în preajma „întemeierii”, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 84­95; Idem, Voievodatul român şi vecinii, în Moldova, din vechime până la voievodat (Studii istorice), Bucureşti, 1999, p. 104, 129.

26 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al XVII­lea, Iaşi, 1997, p. 97; Ion Popescu­Sireteanu, Siretul între legendă şi istorie, în Siretul vatră de istorie şi cultură românească, Iaşi, 1994, p. 67­71; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, p. 86­87; Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia („Civitas Moldoviensis”), Iaşi, 1997, p. 117.

27 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi­a lui ceată, p. 6.

28 Idem.

29 Istoria lumii în date, p. 563.

30 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 6.

31 Idem, Dragoş şi Bogdan. întemeietorii Moldovei. Probleme al formării statului feudal Moldova, p. 90.

32 Idem, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş Vodă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLVII, nr. 5­6, Iaşi, 1971, p. 374­383; Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 94­95.

33 Opere (ed. de Gabriel Ştrempel), Bucureşti, 1982, p. 162.

34 Gheorghe Balaş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XVIII, Bucureşti, 1925, p. 130­131.

35 Ştefan S. Gorovei, Un ctitor de ţară: Bogdan I, în „Magazin istoric”, nr. 2, Bucureşti, 1973, p. 42.

36 Tiberiu Ciobanu, Bogdan I întemeietorul statului românesc Moldova, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Timişoara, 2000, p. 24­27.

37 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ed. de Ioan Şt. Petre), Bucureşti, 1942, p. 173­176.

38 Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina, Suceava, 1895, p. 53.

39 Ştefan Ştefănescu, Pe urmele bourului. „Descălecarea” Ţării Moldovei, în „Magazin istoric”, nr. 3, Bucureşti, 1967, p. 59­61.

40 Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 168, 177.

41 Ibidem, p. 43, 48, 55, 60, 69.

42 Ibidem.

43 Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, în Opere (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 202­207; Nicolae Costin, op. cit., p. 173­175.

 

08/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Stema veche si stindardul Daciei

 

 

Cu milenii  in urma strabunii nostri traco-geto-daci, poate si pelasgii sau arimii, au avut simboluri , care sunt prezente si in zilele noastre.

Printre primele documente scrise, privitoare la stema Daciei se considera a fi Novella a XI-a, data pe 14 aprilie 553 d. Chr. de catre imparatul Iustinian, aflata in Biblioteca Vaticanului, cercetata si fotografiata de dr. Marius Bizerea.

Textul adiacent stemei mentioneaza teritoriile apartinatoare episcopiei din Iustiniana Prima, ce cuprinde parti ale fostei Dacii romane, fiind descrise si stemele acestor tinuturi.

Stema Daciei este descrisa astfel:

“Ex partem dextra, in prima divisione. SCUTUM RUBRUM in cuius medio videtur turris, semnificans utramque Daciam, in secundo divisione SCUTUM CELESTI cum (signum) tribus Burris, quarum duae lateribus albae sunt  media vero AUREA”.

Ceea ce se traduce:

“Din partea dreapta, in prima diviziune (un) SCUT ROSU in mijlocul  caruia sunt vazute turnuri, insemnand Dacia de dincolo (Dacia Traiana n. M Bizerea), in a doua viziune SCUT CERESC (albastru=de culoarea cerului, n. M. Bizerea),  cu semnele Tribului burilor, ale caror  doua laturi  sunt albe, iar mijlocul AURIU (galben).”

Din punct de vedere al culorilor, stema  Daciei avea cele trei culori actuale ale steagului Romaniei: rosu, galben si albastru. In culegerea de steme “Stemmatographia sive armorum illyiricorum delineatio descriptio et reconstitutio”, opera croatului Paul Ritter Vitezovic (1652-1713), publicata in 1701, exista argumente privitoare la stema ce intereseaza Romania. Transilvania este reprezentata printr-un scut taiat avand in partea superioara, pe aur, acvila naturala, iesinda, in partea inferioara un camp rosu, sapte munti, suprapusi de catre un turn de argint.

 Pentru Valahia – Muntenia, simbolul este compus dintr-un scut avand fondul de argint incarcat cu o acvila cruciata naturala de aur, plasata pe o coroana deschisa din acelasi metal.

Moldova este reprezentata de scut de aur, cuprinzand un cap de bour natural. In aceeasi lucrare este prezentata si stema Basarabiei (de fapt teritoriul dintre Nistru si Bug) reprezentand trei capete negre legate fiecare cu o esarfa (cu semnificatia ca acel teritoriu este locuit de tatari).

P.R. Vitezovic a cuprins in lucrarea sa si stema Daciei, infatisand un scut rosu mobilat cu o piramida de argint, figura ce porneste de la baza scutului si se inalta pana in partea superioara a acestuia; de o parte si de alta a piramidei sunt doi lei de aur rampati si afrontati.

 Aceasta piramida semnifica, dupa istoricul croat, “o perfectiune deosebita si culmea gloriei”. Autorul conchide ca stema atesta “virtutile care au stapanit Dacia pana la domnia lui Decebal”, s-ar putea spune potrivit acestei afirmatii ca stema a fost dinaintea lui Decebal, chiar inainte de Christos. Aceasta stema, potrivit fotocopiilor si descrierilor, este aproape identica cu cea din Novella a XI-a a lui Iustinian.

Tematica lui P.R. Vitezovic a fost preluata si de alti istorici. Sarbul Hristofor Jefarovic traduce lucrarea in limba sarba in 1741, confirmand cele scrise de Vitezovic.

 El precizeaza asupra blazonului Daciei: “Dacia este tara divizata astazi in Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova, vechiul sau blazon infatisa doi lei afrontati pe un camp rosu, intre ei se ridica un triunghi … jumatate alb, jumatate rosu.” Ceea ce concorda cu descrierea stemei din Novella a XI-a a lui Iustinian.

Strabunii nostri au avut insemnele heraldice specifice timpului iar acei care au stabilit stemele Romaniei si simbolul national tricolorul, in secolele XIX si XX, au mentinut si consfintit ceea ce am mostenit, stabilind stemele cu insemne milenare si mentinand culorile traditionale: rosu, galben si albastru in steagul Romaniei.

Totodata, se mai confirma ca pe langa lup-balaur, sarpe etc. strabunii au avut si alte simboluri demne de luat in seama.

http://www.razboiulnevazut.com/stema-veche-si-stindardul-daciei.html

http://www.dacia.org/densusianu2002/Comunicarile_Congresului/Olimpiu_Luca/

29/05/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: