Pentru Soljenițîn, sistemul sovietic a fost unic în istoria lumii pentru că îi obliga pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”. ”Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”

ALEKSANDR SOLJENIȚÎN,unul dintre marii scriitori care au marcat a doua jumătate a secolului XX,s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk.

A luptat în al Doilea Război Mondial (între anii 1942 și 1945), fiind decorat.

În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin și a petrecut opt ani în închisoare și în lagăre de muncă, apoi încă trei ani a avut domiciliu forțat.

Eliberat in 1953, la termen, si trimis in exil in satul Kok-Terek din Kazahstan. Acestia au fost poate cei mai importanti ani din viata lui – ani in care si-a schimbat intreaga viziune asupra vietii, a lumii, a comunismului si a Revoluției Ruse. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica și a început să scrie.

Profitand de politica „de dezghet” a lui Hrusciov, scrie celebra nuvela-roman „O zi din viata lui Ivan Denisovici.” Aceasta nuvela a obtinut aprobarea personala a lui Hrusciov pentru a fi publicata si i-a adus aproape instantaneu celebri­tatea interna si internationala.

Dupa mazilirea lui Hrusciov in 1965, Soljenitin intra in conflict direct cu conducerea so­vietica si cu KGB-ul, supravietuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otravire.

Alexandru Soljenitin a imortalizat acesti ani de lupta cu aparatul de stat sovietic in cartile „S-a luat vitelul in coarne cu stejarul” si „Prietenii nevazuti”. Cu ajutorul acestor „prieteni neva­zuti” a reusit sa scrie clandestin si sa trimita pe microfilm, in Occident, „Arhipelagul Gulag”, „Pavilionul Cancerosilor” – izvorata din propria lupta cu maladia, „Primul Cerc” si altele. Ultimele doua amintite au fost publicate in Occident aproape imediat si, impreuna cu „Ivan Denisovici”, i-au adus lui Soljenitin, la propunerea lui Francois Mauriac, premiul Nobel pentru literatură din 1970.

In anul 1973, faimoasa poliție secretă sovietică KGB, intra in posesia unei copii a „Arhipelagului”. In urma interogatoriului, persoana la care se gasise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljenitin sa nu mai amâne publicarea „Arhipelagului”, care a aparut in acelasi an la Paris.

La apariția în Occident a celor trei volume din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraționar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. Aproape imediat, pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare și expulzat din URSS. Familia il va urma in scurt timp in exil.

În decembrie intră în posesia Premiului Nobel. Din 1975 se stabilește în Statele Unite, unde continuă să scrie. Incepe o noua etapa din viata scriitorului. In momentul expulzarii era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Dar Soljenitin nu a ales faima, ci adevărul.In discursul sau de la Londra in 1983, la primirea Premiului Templeton – echivalentul Nobelului pentru progres in spiritualitate si religie – a identificat sursa răului din acest „nefericit se­col XX” in faptul că”Oamenii au uitat de Dumnezeu”.

În 1990, după căderea comunismului, își recapătă cetățenia rusă.

A decedat pe 3 august 2008, la Moscova.

Soljenițîn: Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării.

Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

Aleksandr Soljenițîn, într-o culegere de eseuri din anii 1970, «Voci de sub dărâmături», scria că nu oprimarea materială era aspectul cel mai rău la sistemul sovietic: „Omul poate trăi în asemenea condiții fără să-i fie afectată esența spirituală”.

Pentru el, sistemul sovietic este unic în istoria lumii pentru că îi obligă pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”.

Prioritatea absolut esențială nu este obținerea libertății politice, ci câștigarea libertății interioare proprii din păienjenișul minciunii.

Cei care „se duc de bunăvoie cu câinii neadevărului” nu vor putea să se justifice în fața vieții, a istoriei, a prietenilor lor sau a copiilor lor.

„Care este sacrificiul? Să reziști ani de zile fără să respiri cu adevărat, înghițind duhori? Sau să începi să respiri, așa cum are dreptul orișice om de pe acest pământ? Ce fel de cinic s-ar aventura să obiecteze cu voce tare în fața unei asemenea reguli de neparticipare la minciună?

Oh, vor fi oameni care vor obiecta, pe loc și cu nevinovăție: ce este minciuna? Unde se sfârșește minciuna și începe adevărul? În orice situație dialectică concretă istoric etc. – toate evaziunile de care mincinoșii s-au folosit în ultima jumătate de secol.

Dar răspunsul nici că poate fi mai simplu: hotărăște singur, după cum îți dictează conștiința. Și-ți va fi de ajuns pentru mult timp. În funcție de propriul orizont, de experiența de viață și de educație, fiecare persoană își va avea propria concepție asupra liniei dincolo de care începe minciuna publică și de stat: unii o vor vedea ca fiind întrutotul îndepărtată de ei, în timp ce alții o vor simți ca pe o frânghie care deja îi strânge de grumaz.

Și acolo, în locul unde tu însuți, cu toată sinceritatea, vezi granița minciunii, este locul unde este necesar să refuzi să te supui acelei minciuni. Este necesar să alungi acea parte a minciunii care ție îți e limpede și evidentă.

Ce înseamnă să nu minți? Nu înseamnă neapărat să propovăduiești în stânga și-n dreapta adevărul, în gura mare (ferească sfântul!). Nu înseamnă nici măcar să mormăi abia auzit ce gândești.

Înseamnă, pur și simplu: să nu spui ceea ce nu gândești, iar aici intră să nu șoptești aprobator, să nu deschizi gura, să nu ridici mâna, să nu-ți dai votul, să nu schițezi un zâmbet, să nu participi cu prezența, să nu te ridici în picioare și să nu aplauzi.  

Muncim în diverse domenii și ne învârtim în diverse cercuri sociale. Cei care lucrează în domenii umaniste și toți cei care studiază se trezesc mult mai profund și mai inextricabil implicați în minciună și în participarea la minciună – sunt îngrădiți de jur împrejur cu strat după strat de minciună.

În domeniul științelor tehnice poate fi mai ingenios evitată, dar chiar și așa, nu poți scăpa zilnic să nu intri pe vreo ușă, să nu participi la vreo ședință, să nu-ți pui semnătura pe ceva sau să nu-ți asumi vreo obligație care echivalează cu o supunere lașă în fața minciunii.

Minciuna ne înconjoară la serviciu, pe drumul spre serviciu, în ceea ce facem în timpul nostru liber – în tot ce vedem, auzim și citim.

Și exact la fel cum formele minciunii variază, și formele de rezistență în fața ei pot să varieze. Oricine își oțelește inima și deschide ochii la tentaculele minciunii, în orice situație, în fiecare zi și-n fiecare ceas, își dă seama ce este bine să facă.

Da, e un gând îngrozitor! La început, găurile din filtru sunt atât de strâmte, atât de teribil de strâmte: poate cineva cu atât de multe trebuințe să se strecoare printr-o deschizătură atât de mică?

Dați-mi voie să-l liniștesc pe cel care întreabă: doar la intrare este așa, chiar la început de tot. Foarte curând, nu prea departe, găurile se lărgesc și-și moaie strânsoarea, iar în cele din urmă nu te mai strâng deloc. Da, bineînțeles că te va costa!

Dizertații care nu se mai țin, diplome anulate, retrogradări, concedieri, expulzări, uneori chiar deportări. Dar nu vei fi aruncat în foc. Nici zdrobit sub șenile de tanc. Și vei avea în continuare hrană și adăpost deasupra capului.

Calea aceasta este cea mai sigură și mai accesibilă dintre toate cele care se deschid omului obișnuit de pe stradă. Dar este și cea mai eficace! Numai noi, cunoscându-ne sistemul, putem să ne închipuim ce se va petrece atunci când mii și zeci de mii de oameni pornesc pe această cale, cum se va curăța și se va transforma țara noastră fără gloanțe și fără vărsare de sânge.

Calea aceasta este însă și cea mai morală: vom începe această eliberare și curățire cu propriile noastre suflete. Înainte de a ne purifica țara, ne vom fi purificat pe noi înșine. Și numai aceasta este singura ordine corectă istoric căci la ce bun să curățăm aerul țării noastre, dacă noi rămânem murdari?

Lumea va spune: e prea nedrept față de cei tineri! La urma urmei, dacă nu rostești minciuna obligatorie la examenul tău de științe sociale, te vor pica și te vor da afară din facultate, iar studiile și viața ta vor fi date peste cap…

Nedrept față de tineri? Dar al cui este viitorul, dacă nu al lor? De la cine ne așteptăm să alcătuiască elita de sacrificiu? De dragul cui ne chinuim gândind la viitor? Suntem deja bătrâni. Dacă ei, cei tineri, nu construiesc o societate onestă, nu o vor vedea niciodată cu ochii lor”.

„Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”.

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării. Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

„Acolo vom găsi, neglijată de noi, cea mai simplă, cea mai accesibilă cheie spre eliberare: o neparticipare personală la minciuni! Chiar dacă totul este acoperit de minciuni, chiar dacă totul se află sub stăpânirea lor, să rezistăm în cel mai mărunt mod cu putință: să nu las ca domnia lor să se exercite și prin mine!”

Fragment din eseul Nu trăi în minciună, scris de Soljenițîn în 1974, chiar înainte să fie arestat și trimis în exil:

„În timiditatea noastră, așadar, să facem fiecare o alegere: dacă, în mod conștient, să rămână fiecare un slujitor al neadevărului – bineînțeles, nu din înclinație, ci ca să poată pune o pâine pe masă, cea care crește copiii în spiritul minciunii – sau dacă să se scuture de minciuni și să devină un om cinstit, demn de respect atât din partea copiilor săi, cât și a contemporanilor.

Iar din ziua aceea:

– Nu va scrie de acum înainte, nu va semna și nici nu va tipări în niciun fel, nicio singură frază care în opinia lui distorsionează adevărul.

– Nu va rosti o asemenea frază nici în conversații particulare, nici în prezența mai multor oameni, nici în numele său, nici la îndemnul altcuiva, indiferent dacă în rol de agitator, profesor, educator sau în rol la teatru.

– Nu va descrie, nu va susține și nu va difuza nici măcar o singură idee despre care vede bine el însuși că este falsă sau distorsionează adevărul, indiferent dacă în pictură, sculptură, fotografie, științe tehnice sau muzică.

– Nu va cita, scoasă din context, nici verbal și nici în scris, nicio rostire a altcuiva astfel încât să-i facă acestuia plăcere, să-și asigure lui însuși un culcuș moale sau să dobândească un succes în munca lui, dacă el nu împărtășește întru totul ideea citată sau dacă aceasta nu reflectă corect chestiunea în cauză.

– Nu se va lăsa să fie obligat să participe la demonstrații sau întâlniri, dacă acestea sunt contra dorinței sau voinței lui, nu va purta în mână și nici nu va ridica în sus un afiș sau un slogan pe care nu îl acceptă în totalitate.

– Nu va ridica mâna să voteze pentru o propunere cu care nu simpatizează sincer, nu va vota nici la vedere, nici secret, pentru o persoană pe care o consideră nedemnă de încredere sau nepricepută.

– Nu se va lăsa să fie târât la o întâlnire unde se poate aștepta la o discuție forțată sau distorsionată a unei chestiuni. Va părăsi imediat discuția din cadrul unei întâlniri, ședințe, conferințe sau prelegeri, sau din cadrul unui spectacol de teatru sau film, dacă aude pe vreun vorbitor spunând minciuni sau rostind absurdități ideologice ori proferând propagandă nerușinată.

– Nu se va abona și nici nu va cumpăra un ziar sau o revistă în care informația este deformată și faptele brute sunt ascunse. Firește că nu am enumerat toate abaterile posibile și necesare de la minciună. Dar un om care se purifică pe sine va deosebi cu ușurință alte situații, cu perspectiva lui curățată de neadevăr.

Nu, nu va fi la fel pentru toți, la început. Unii, la început, își vor pierde slujbele. Pentru tinerii care vor să trăiască în adevăr, aceasta le va complica în primă instanță viața lor foarte tânără, și încă foarte mult, pentru că li se va cere să recite o grămadă de minciuni, și este necesar ca ei să facă o alegere.

Dar nu există portițe de scăpare pentru nimeni, dacă vrea să fie cinstit. În fiecare zi dată, oricare dintre noi se va confrunta cu cel puțin una dintre alegerile pomenite mai sus, chiar și în cea mai aparent protejată dintre științele tehnice. Ori adevăr, ori minciună: spre independență spirituală sau spre servitute.

Iar cel care nu este îndeajuns de curajos încât să-și apere sufletul… nu-l lăsați să se mândrească cu vederile lui «progresiste», nu-l lăsați să se laude că este academician sau artist al poportului, o personalitate emerită, un general!

Lăsați-l să-și spună în sinea lui: sunt unul din turmă și un laș. Mi-e absolut indiferent, câtă vreme nu sufăr de foame și frig”; (anonimus.ro).

Publicitate

O rușine cum doar una la o sută de ani poți să vezi: emisiunea de timbre românești dedicată centenarului Tratatului de la Trianon a fost interzisă !

 

 

 

 

Cineva a hotărât ca emisiunea de timbre dedicată împlinirii a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon să fie interzisă.

 

Să ne fie rușine că suntem români și avem o țară!

 

 

 

 

 

 

 

Centenarul României Mari a fost o rușine cum doar una la o sută de ani poți să vezi. Dar decerebrarea clasei politice românești a ieșit la iveală azi în toată splendoarea ei printr-un act de cenzură brutală.

Romfilatelia avea în planul editorial o emisiune de timbre dedicată împlinirii a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon.

A dispărut din planul editorial de pe site, a dispărut de pe site și pagina dedicată acestei emisiuni filatelice (aici).

Emisiunea trebuia pusă în circulație pe 4 iunie, pe trei iunie a apărut un comunicat foarte scurt: ”Emisiunea de mărci poștale “Centenarul Tratatului de la Trianon”, programată pentru data de 4 iunie 2020, nu va fi introdusă în circulație.

Romfilatelia își rezervă dreptul de a redimensiona programul emisiunilor de mărci poștale, comunicând în timp util orice modificare.”

Știrea Agerpres despre aceste timbre periculoase o mai găsiți doar în memoria internetului, a dispărut de pe site.

 

 

 

 

 

 

 

 

Cineva a luat decizia că nu trebuie să existe în România o emisiune filatelică dedicată Tratatului de la Trianon.

Nu știm cine este acel cineva, se șterg toate urmele din spațiul public despre aceste timbre periculoase. Bănuiesc că nici pe cale administrativă nu se poate reconstitui traseul poruncii, a sunat ”cineva de sus” și toată lumea s-a executat fără să crâcnească. Timbrele sunt tipărite, dar rămân la secret.

Cel mai probabil vor fi trimise la topit, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Între timp ceea ce se numește mass-media ne învață cum să facem rezervare la restaurant și dezbatem problemele hangiilor și cârciumarilor de parcă ar fi vorba de Judecata de Apoi. Un act de cenzură care șterge memoria istorică a românilor nu deranjează pe nimeni.

Cine a dat porunca să fie distrusă o emisiune filatelică? Ar fi interesant să îi știm cu nume și prenume pe cei care se rușinează cu istoria românilor.
Nu mi se pare deloc jignitor acest timbru. Nu văd de ce s-ar simți cineva lezat. Dar clasa politică aflată la conducerea României se rușinează cu istoria țării și vrea s-o șteargă din memoria publică.

Nu au chip și voce acești oameni, dar din când în când faptele lor ies la iveală, precum în acest caz de cenzură. Nu mai are rost să discutăm despre legi și alte chestii.

 

În sfârșit,  la Budapesta a avut loc o ședință festivă a Parlamentului unde  a fost o declarație privind protecția identității naționale a ungurilor. Bravo lor și să fie sănătoși.

Despre Ungaria lui Viktor Orban se spun tot felul de lucruri: că s-a dat cu Rusia, că s-a certat cu toți vecinii, că este anti-UE etc.

Dar cel puțin clasa politică din Ungaria nu este împotriva ungurilor.

Nu ne mai rămâne decât să ne fie rușine că suntem români și avem o țară scrie istoricul și jurnalistul român George damian pe blogul său https://historice.ro/sa-ne-fie-rusine-ca-suntem-romani-si-avem-o-tara/

***

NAZISMUL SI COMUNISMUL, DOUA IDEOLOGII BOLNAVE

 

 

 

 

Comunismul, nazismul şi patologia ideologiilor

Politicienii de la Chişinău care evită să condamne comunismul de frică să nu piardă electoratul de stânga seamănă cu o ţaţă din filmul holywoodian „2012”.

Aceasta, cu toate că, în urma unui cataclism apocaliptic, îi crapă pământul sub picioare şi riscă să se prăbuşească într-un hău ucigător ce se desface în faţa ei, îşi avertizează soţul să conducă mai atent maşina, ca nu cumva să spargă ouăle din pungă.

CE ARE ÎN COMUN Partidul Comunist  din R. Moldova  CU STALINISMUL

PCRM, în frunte cu Voronin, se căzneşte se convingă toată lumea că nu are nimic în comun cu stalinismul.

Mai mult decât. În percepţia publică se induce ideea că puterea sovietică din a doua jumătate a secolului trecut ar fi fost mai blândă, întrucât ar fi renunţat la practicile nkvd-iste din anii treizeci.

Or, comunismul, orice formă ar îmbrăca, este un rău cancerigen. Şi leninismul, şi stalinismul şi brejnevismul sunt sinonime absolute şi reflectă doar moduri diferite de exprimare în timp ale aceluiaşi fenomen.

Comunismul omoară chiar şi atunci când pare inofensiv. Lucrarea sa, ca şi cea a nazismului, de altfel, nu a încetat odată cu dispariţia URSS şi a lagărului socialist, după cum poate le pare unora. Toxina lui invizibilă ucide ca un gaz paralizant.

Tocmai de aceea, el este mai mult decât un regim opresiv şi o practică totalitară. Comunismul, mai întâi de toate, e o ideologie obsesivă, acaparantă şi subversivă.

De aceea, a condamna exclusiv crimele lui, a scoate în evidenţă doar costurile şi efectele sale nocive, ar însemna să ne scape cauzele intrinseci ale utopiei marxiste, să neglijăm pericolele ei actuale.

Dacă ne vom limita la dimensiunea asasină a comunismului, vorba lui Vladimir Tismăneanu, vom ajunge să ignorăm (ori să „normalizăm”) natura sa totalizantă şi totalitară.

PATOLOGIA IDEOLOGIILOR

Comunismul e un caz particular şi o manifestare extremă a unei maladii sociale, pe care Andrei Pleşu o numeşte pe bună dreptate patologia ideologiilor.

Acestea din urmă plutesc în aer mai tot timpul, au tendinţa să acopere şi să domine toate compartimentele vieţii, inclusiv intimitatea omului.

A trăi sub un imperativ ideologic echivalează cu a trăi neîncetat cu toate luminile aprinse, fără nici o clipă de singurătate, fără nici un dubiu, fără mister.

Ideologiile sunt întotdeauna nişte construcţii agresive care nu-şi propun să înţeleagă lumea, ci s-o schimbe.

A gândi conjunctural şi subversiv, scrie Anddrei Pleşu în excelentul său eseu ”Ideologiile între ridicol şi subversiune”, a domina mental sfera publică, a măslui realul pentru a-l face compatibil cu un concept – acestea sunt înclinaţiile spontane ale ideologiilor.

Ele nu trebuie confundate cu religiile. Credinţa, orice s-ar spune, e un spaţiu al libertăţii individuale şi lasă loc de interpretare. Spre deosebire de metafizică, ideologia este invadatoare, insinuantă, epidemică.

Ca să vă convingeţi că lucrurile stau aşa şi nu altfel, este suficient să priviţi în jur. Lumea la ora actuală e doldora de ideologii. Ecologismul, darvinismul, feminismul, pacifismul, ateismul, homosexualismul, post-modernismul etc. caută să-şi impună cu orice preţ punctul de vedere. Toate sunt excesive, dominatoare şi pretind că deţin adevărul absolut.

Însă nu toate ideologiile sunt la fel de primejdioase şi dăunătoare. Unele dintre ele propagă nonviolenţa şi nu par deloc sufocante.

Feminismul sau ecologismul, de exemplu, fac parte din aşa-zisele ideologii soft, mai puţin sângeroase, dar de o eficacitate insidioasă. Sunt însă şi ideologii hard.

Acestea-s comunismul, nazismul, dar şi islamismul fundamentalist. Ele îşi propun să cucerească şi să prefacă lumea în totalitate, s-o schimbe de aşa manieră ca să cadreze în ultimă instanţă cu schemele lor prefabricate. Însă schimbarea pe care o impune o ideologie hard eşuează nu în eroare, ci în crimă.

Ca rezultat, ea devine o tehnologie a violenţei şi intoleranţei.

CONTROLUL TOTAL ASUPRA PERSOANEI

Odată instalată în postură oficială, orice ideologie devine omniprezentă. Ea omogenizează, zice Andrei Pleşu, toate registrele existenţei publice şi private, aşa încât nu există împotriva ei niciun refugiu. Nu eşti niciodată de capul tău, nu rămâi niciodată singur.

Adunări de partid şi komsomoliste, lecţii politice, presa, munca patriotică pe gratis, alte acţiuni publice cu tentă propagandistică, toate constituie un mecanism brutal de spălare a creierului şi de control continuu asupra persoanei.

Nici dragostea măcar nu-i scutită de riguroasa monitorizare ideologică sub regimul comunist. Până şi relaţia amoroasă literatura sovietică o punea sub semnul întrecerii socialiste sau a planului cincinal.

Pentru a-şi seduce iubita, bunăoară, tânărul din romanul lui Şolohov îi propune să intre în kolhoz sau să-l însoţească, ca în operele lui Parfionov sau Prohanov, pe şantierele „BAM”-lui sau la „Ţelină”.

Cum Marx credea că familia e un produs al societăţii private şi o formă a exploatării omului de către om, bolşevicii considerau că viziunea creştină şi mic-burgeză asupra sexualităţii trebuie abandonată.

O prietenă a lui Lenin, Alexandra Kolontai, aminteşte Andrei Pleşu, a elaborat în acest scop „teoria paharului cu apă”.

Potrivit ei, actul carnal nu e diferit, în esenţa lui, de golirea unui pahar cu apă atunci când ţi-e sete.

Complicaţiile sexuale nu fac decât să ia din timpul pentru producţie. În consecinţă, foarte curând după lovitura de stat din 1917, au apărut proiecte de cabine special amenajate, care să fie amplasate pe străzile Moscovei pentru satisfacerea „din mers” a nevoii de acuplare.

Până şi Lenin care iniţial nu avea nimic împotriva ideii, a simţit că s-a ajuns prea departe. Dar obiecţia sa era de natură igienică, nu morală. „Chiar dacă ţi-e sete – ar fi spus el – nu te apuci să bei dintr-o mlaştină dubioasă”.

VIOLENŢA, MOAŞA COMUNISMULUI

Curată nebunie, desigur. Dar parcă deportările, închiderea bisericilor sau asasinarea „duşmanilor poporului” nu erau o scrânteală colectivă? Sau foametea organizată şi colectivizarea forţată? Întoarcerea cursului râurilor îndărăt?

Gigantomania din industrie şi agricultură? Toate acestea erau nişte tentative perverse de a silui realitatea, de a o înghesui în patul lui Procust al unei scheme preconcepute.

Dar etatismul agresiv şi moldovenismul primitiv pe care PCRM căutau să le ridice cu de-a sila la rangul unei noi ideologii oficiale în Republica Moldova?

Sau epurările, persecuţiile, atmosfera de intimidare şi şantaj impuse de regimul Voronin sub pretextul „luptei pentru apărarea patriei”?

Toţi opt ani de guvernare comunistă s-au constituit, de fapt, într-o încercare de ideologizare virulentă şi abuzivă a societăţii moldoveneşti.

Exact ca în celebra anecdotă pe care o parafrazăm. Orice s-ar apuca să facă un comunist, un aspirator sau o instalaţie de irigare, îi iese până la urmă un automat Kalaşnikov. Şi nu întâmplător.

Violenţa, scria Marx, este moaşa comunismului.

Iar ideologia, adăuga Lenin, este arma cea mai eficientă a proletariatului.

 

 

Sursa:  http://bogatu.voceabasarabiei.net/