Învăţământul şi stalinizarea României. VIDEO

 

 

Foto: Pionieri. Îndoctrinarea începea încă din şcoala elementară…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Într-un sondaj efectuat în urmă cu ceva timp, 86% dintre români credeau că învăţământul existent în timpul regimului comunist  era mai bun decât cel din prezent, acest „trecut” reprezentând de fapt perioada de dinainte de 1989, atunci când „chiar se făcea carte”.

După 23 august 1944, minusculul P.C.R. a reuşit cu sprijinul ocupanţilor sovietici, preluarea integrală a puterii, fapt ce a determinat implementarea forţată a politicii staliniste la nivelul societăţii româneşti. 

Una din principalele preocupări ale comuniştilor după preluarea puterii, a fost ideologizarea acestuia, sub pretextul reformării învăţământului, pentru a  servi nevoilor noului regim.

În septembrie 1944,Ministerul Educaţiei Naţionale şi-a schimbat denumirea în Ministerul Învăţământului Public, la conducerea acestuia a fost  numit Ştefan Voitec, care a trecut la purificarea învăţământului în direcţia subordonorii acestuia intereselor P.C.R. 

După înlăturarea în totalitate a vechiului regim, comuniştii au demarat un proces de reorganizare accelerată a statului pe principii totalitare, învăţământul constituind un obiectiv ţintă important .

Începând cu anul 1948 a început aplicarea metodică a  concepţiei P.C.R. cu privire la educaţia socialistă, văzută ca un produs al sistemului social şi principalul mijloc de atingere a progresului social .

Din această cauză, pregătirea forţei de muncă a reprezentat în optica partidului unic o sarcină politică de primă importanţă, cu profunde semnificaţii sociale, legată de politica partidului de formare a omului de tip nou, adică a individului incapabil să gândească de unul singur şi  formarea la nivelul întregii societăţi a unui tip nou de conştiinţă, numită „socialistă”.

   Regimul comunist din România a copiat cu fidelitate în domeniul educaţiei legislaţia U.R.S.S., care între anii 1918-1921 au lichidat autonomia universitară.

Astfel, Legea 658 din 1946  lichida practic autonomia univesitară, atribuţiile conducerii universităţilor în această privinţă fiind anulate.

 Imediat după acapararea puterii în stat, Partidul Muncitoresc Român a demarat un aşa zisul proces  de „reformare” a învăţământului superior, materializat prin înlăturarea de la catedră a unor cadre didactice, pe motivul apartenenţei lor la grupări de orientare fascistă.

La 23 august 1948 a fost promulgat Decretul 175 cu privire la Reforma Învăţământului, care prevedea „educarea tineretului în spiritul democraţiei populare, pregătirea cadrelor medii şi superioare de specialitate pe baze ştiinţifice, care să corespundă nevoii consolidării democraţiei populare şi constituiirii societăţii socialiste”.

Acesta instituia printre altele cenzurarea şi controlul  strict partinic al informaţiei şi controlul instituţiilor de învăţământ.

S-a desfiinţat de asemenea învăţămîntul particular şi confesional, măsură care urmărea scoaterea elevilor de sub autoritatea bisericii în vederea ideologizări lor .

Ca şi în U.R.S.S., autorităţile nu agreau religia şi învăţămîntul religios, ghidându-se după afirmaţia lui Stalin „când tai lemne trebuie să sară aşchii”. 

Autorităţile de la Bucureşti au interzis şi o parte din cultele neoprotestante, împreună cu instituţiile de învăţământ patronate de acestea.

Ca urmare a Decretului 175 au fost desfiinţate 1 582 de instituţii de învăţământ particular, ceea ce însemna practic suprimarea acelui segment al vieţii culturale care nu depindea de stat.

   În anul 1953,  au fost înfiinţate aşa zisele facultăţi muncitoreşti, admiterea în cadrul acestor instituţii de învăţământ fiind accesibilă oricărui muncitor, cu condiţia ca acesta să poată face dovada absolvirii a cel puţin patru clase elementare.

În cadrul facultăţilor muncitoreşti, din dorinţa de a controla cât mai bine sistemul, P.C.R. a hotărît înfiinţarea unor secţii fără frecvenţă, destinate special activiştilor de partid.

Absolvenţii facultăţilor muncitoreşti erau admişi în învăţământul superior, dacă obţineau la examenul oral media 2, indiferent de rezulatatele obţinute la celelalte probe de examen.

În anul 1948 a fost promulgat şi Decretul 297, care prevedea înfiinţarea şcolilor juridice cu durata de un an, în care  candidaţii selecţionaţi de partid, erau scoşi din producţie şi remuneraţi substanţial.

Absolvenţii acestor şcoli au servit partidului la înlocuirea vechilor judecători şi crearea unei aşa zise „justiţii populare”, devenită un  instrument cu care regimul şi-a exercitat teroarea asupra propriilor cetăţeni, pe toată durata existenţei sale.

Principalul rezultat al aplicării acestor „reforme” a fost acela că procesul de politizare a învăţământului promovat de Partidul Comunist după 1945, a dus la o nivelare şi mediocrizare a învăţământului de toate gradele.

 

 

 

  O caracteristică a învățământului comunist a fost introducerea uniformei la toate nivelurile, inclusiv în licee. 

La 7-8 ani, elevii intrau oficial în ierarhia de partid, prin primirea lor în rândurile “pionierilor”.

Tot atunci, cravata roşie devenea un accesoriu obligatoriu.

În şcoli se făcea de gardă la drapel, iar elevul de serviciu verifica numerele matricole şi uniformele.

Pionerii aveau imnul lor, iar Pioneria a fost timp de generaţii întemeiata pe un cod pionieresc („pe cuvânt de pioner”, „onoarea detaşamentului”)  .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cercetătorul Nicoleta Silvia Teodosiu remarca într-o lucrare că educația în timpul regimului comunist era caracterizată de următoarele:

Scopul educației consta în socializarea de tip colectivist. Statul partid oferea posibilități egale de instruire pentru toți: aceleași obiective, aceeași școală, aceleași conținuturi, manualul unic.

Obiectivele educației erau subordonate obiectivelor ideologice ale statului – partid şi ale „luptei de clasă”.

În consecință, învățământul a fost organizat de o asemenea manieră încât să asigure mâna de lucru conform planificărilor socialiste, mai ales pentru industria grea și agricultură.

   Ca urmare a noilor prevederi legale, educaţia în şcoli a fost supusă unui proces de politizare, manifestat printre altele şi prin exercitarea unor mari  presiuni asupra fiilor de aşa zişi „chiaburi”, în vederea integrării acestora în noul sistem.

Limba rusă devenise la rându-i obiect de studiu obligatoriu, începând cu clasa a IV- a.

Se încerca prin metode „ştiinţifice” ca toate formele conștiinței sociale (educație, știință, artă, filosofie) să fie ideologizate de Partidului- Stat.

În perioada imediat următoare acaparării puterii în stat de către P.C.R. (devenit ulterior P.M.R.), s-au luat măsuri legislative drastice  de uniformizare, laicizare şi control a procesului educativ.

Aşa numita „educație prin și pentru muncă” era considerată de propaganda oficială superioară educației burgheze, intelectualiste și speculative, dar şi un pretext pentru înregimentarea elevilor şi studenţilor.

Pe fondul evenimetelor petrecute în anul 1956 în Ungaria, în cadrul unei manifestaţii studenţeşti la care au participat circa 3000 de studenţi,  izbucnite la 30 octombrie, a fost criticată şi legislaţia din domeniul învăţământului, protestatarii solicitând scoaterea limbii ruse din programa universitară, reducerea orelor de marxism şi autonomia universitară care fusese suprimată de regim.

Prestigioasa revistă HISTORIA, a publicat câteva  informaţii extrase din carnetul unui elev al Liceului „Mihai Viteazul” din București, în  anul școlar 1964-1965, care ne pot forma o impresie asupra atmosferei şcolare din acei ani.

Astfel, elevul era dator să cunoască și să respecte regulamentul și dispozițiile date de școală:

– să vină cu regularitate la cursuri, fără să întîrzie de la ore și să respecte întocmai programul zilnic de activitate al școlii;
– să-și însușească temeinic cunoștințele și deprinderile prevăzute în programa școlară pentru a deveni cetățeni folositori patriei;
– să participe după puterile lor la munca patriotică și la alte acțiuni inițiate de școală;
– în atelierul școlii și în producție să respecte cu strictețe regulile privind tehnica securității și protecția muncii;
– să păstreze și să apere avutul obștesc, bun al întregului popor;
– să vină la școală îmbrăcați în uniformă, curați, cu părul îngrijit, iar la orele de curs să aibă rechizitele și cărțile necesare;
– să intre în clasă îndată ce a sunat, să-și ocupe liniștit locul în bancă și să stea corect;
– să asculte atenți explicațiile cadrelor didactice și răspunsurile elevilor și să nu părăsească clasa fără învoirea profesorului sau a învățătorului;
– să se ridice când sînt întrebați și să se așeze la loc, numai cu încuviințarea profesorului, iar atunci când vor să răspundă la lecții sau să întrebe ceva, să ridice mîna;
– la intrarea cît și la ieșirea din clasă a învățătorului, a profesorului, a directorului și a organelor de inspecție școlară precum și a altor cadre didactice și persoane mai în vîrstă, să salute sculîndu-se în picioare ş.a

În concluzie, stalinizarea educaţiei a urmărit crearea unui nou tip uman supus totalmente regimului şi în acelaşi timp incapabil să gândească şi să acţioneze de unul singur.

Conform politicii partidului, noul individ trebuia să răspundă chemărilor regimului fiind lipsit de puterea de a discerne şi aşteptând ca totul să-i fie oferit de către stat.

A privi la modul idealist învăţământul românesc în anii comunismului, ar fi o mare greşeală.

Au fost disfuncţii majore, unele care au lăsat urme adânci în societatea românească, dar privită cu ochii de astăzi , epoca în sine ar trebui judecată şi din perspectiva faptului că s-au realizat şi anumite progrese.

Istoria nu poate lucra pe această perioadă doar cu elemente negative, să nu uităm că în limitele impuse de ideologie şi de constrângerile regimului, ţara a evoluat totuşi, s-a dezvoltat şi a născut generaţia capabilă să facă evenimentele din decembrie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Costia Bogdan Andrei –  stiai-despre-istorie.blogspot.com 

https://www.verticalonline.ro/scoala-preocupare-regimul-comunist-

 
 

Publicitate

REZISTENȚA PRIN CULTURĂ ÎN BASARABIA COTROPITĂ DE SOVIETICI. CAZUL LUI PETRU CĂRARE, ROMÂNUL BASARABEAN CARE A LUPTAT CU ARMA SATIREI ÎMPOTRIVA OCUPANTULUI SOVIETIC

 

Foto: Scriitorul basarabean  Petru Cărare (n.13.02.1935, Zaim, judeţul Tighina, România – d. 27 mai 2019).

 

 

 

 

 

IN MEMORIAM: PETRU CĂRARE, ROMÂNUL CARE A LUPTAT CU ARMA SATIREI ÎMPOTRIVA OCUPANTULUI SOVIETIC

 

 

Născut într-o familie de țărani, a urmat cursurile Facultății de Jurnalistică a Şcolii Comsomoliste Centrale din Moscova (1954-1956). Între 1956 şi 1959 este redactor coordonator pe satiră şi umor la mai multe publicaţii de la Chişinău, printre care şi prestigiosul „Chipăruş“, corespondentul local al cunoscutei reviste de la Moscova „Krokodil“.

În 1959 intră în vizorul organelor de cenzură şi de partid.

Primul său volum de versuri lirico-satirice „Soare cu dinţi“, recomandat de Uniunea Scriitorilor din Moldova, considerat de cenzori drept antisovietic (mai ales poemul „Scrisoare mamei“), a văzut  lumina tiparului abia  în 1962, după ce pasajele considerate nocive din punct de vedere ideologic au fost eliminate de cenzură.

Volumul său  „Soarele cu dinţi“, a cărui publicare a fost interzisă în 1959, a văzut  lumina tiparului în 1962, după ce pasajele considerate nocive din punct de vedere ideologic au fost eliminate de cenzură.

Petru Cărare a  participat în 1959 la manifestări de comemorare a 600 de ani de la descălecarea Moldovei, fiind destituit pentru asta din funcţia pe care o deţinea la revista „Chipăruş“ (fiind vizaţi mai mulţi scriitori, printre care şi Vladimir Beşleagă).

Un an de zile Petru Cărare rămâne fără loc de muncă, fiind ostracizat ulterior în raionul Teleneşti, pierzând şi dreptul de a publica ceva cu numele său.

În 1964 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar în anii 1967-1969 urmează cursurile superioare de literatură de pe lângă Institutul „Maxim Gorki“ din Moscova. După cum au remarcat criticii literari şi a recunoscut însuşi autorul, Petru Cărare a decis să dezvolte stilul său satirico-umoristic  influenţat de parodiile lui George Topârceanu.

A tradus în limba română o serie de autori, printre care Ivan Krîlov, Stepan Oleinik, Samuil Marşak, Rasul Gamzatov, Sebastian Brant, Gianni Rodari şi François Villon.

La 20 martie 1972, Petru Lucinschi, secretar al CC al PCM pentru ideologie, primeşte însărcinare de la Ivan Ivanovici Bodiul, prim-secretar al CC al PCM, să includă pe agenda unei şedinţe a Biroului CC al PCM discutarea unei probleme foarte urgente. Era vorba despre o nouă plachetă de versuri semnată de Petru Cărare, apărută la Editura „Cartea Moldovenească“ din Chişinău.

Volumul nu era atât satirico-umoristic, ceea ce se aştepta de la un autor deja consacrat în domeniu, ci mai degrabă politico-dramatic, cu un titlu ce vorbea de la sine: „Săgeţi“.

Bodiul menţionează în ordinul scris de mână adresat lui Lucinschi că este imperios necesar să se ia măsuri punitive împotriva celor care au permis apariţia volumului, iar cei vinovaţi să fie pedepsiţi conform hotărârii CC al PCUS din 11 martie 1969 „Despre sporirea responsabilităţii conducătorilor din organele de presă, radio şi televiziune, cinematografie, instituţii de cultură şi artă pentru nivelul politic şi ideologic al materialelor publicate şi a repertoriului“. Pe lângă aceasta, Bodiul îi indica lui Lucinschi să includă în proiectul de decizie a Biroului CC al PCM o apreciere politică a autorului volumului.

 

Problema care urma să fie discutată era gravă şi urgentă, din perspectiva partidului. De aceea, la 28 martie 1972, la numai opt zile de la semnalarea acesteia, este discutat volumul lui Petru Cărare. La şedinţă participă V. Hropotinschi, preşedintele Comitetului de Stat pentru mass-media din RSS Moldovenească; Grigore Cernobrisov, director al Editurii „Cartea Moldovenească“; Pavel Boţu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din RSSM; Vera Malev, secretarul organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor din RSSM; I. Stelea, preşedintele Glavlit (cenzura); Albu şi Zaharov, locţiitori unor şefi de secţie de la CC al PCM.

Discuţia nu a fost foarte lungă, dovadă că lucrurile fuseseră tranşate din timp. A început Bodiul, care s-a năpustit asupra lui Cernobrisov, întrebându-l cum a putut permite să fie publicat volumul lui Petru Cărare.

Cernobrisov a replicat că nu-şi declină responsabilitatea, dar că nu citise cartea, deşi manuscrisul fusese depus cu mult timp înainte. Bodiul a fost puţin surprins, dar apoi a insistat asupra faptului că cineva trebuie să fie totuşi vinovat. L-a ajutat Albu, care l-a numit drept responsabil de publicarea volumului lui Petru Cărare pe un anume Luca, locţiitor al redactorului-şef al Editurii „Cartea Moldovenească“ şi care răspundea nemijlocit de publicarea literaturii artistice.

Deşi conţinutul cărţii fusese discutat, adaugă Albu, a fost vorba de manifestarea unei miopii politice. Intervine în continuare Hropotinschi, care apreciază drept nepotrivit faptul că manuscrisul n-a fost văzut de redactorul-şef şi de Comitetul de Stat pentru presă.

Asta în condiţiile în care textul fusese restituit în patru rânduri autorului, redactor responsabil de editare fiind o vreme Agnesa Roşca, iar apoi un specialist mai tânăr pe nume Şalbu. În total, au fost scoase 57 de versuri. Greşeala editorilor a fost că ulterior au reapărut în manuscris, a adăugat Lucinschi, demonstrând că ştia bine ce şi cum se întâmplase.

Bodiul a revenit şi a îndreptat critica sa împotriva Comitetului de Stat pentru presă, cerându-i lui Hropotinschi să fie mai atent la ceea ce se publică. Acesta a încercat să-l calmeze pe Bodiul, spunându-i că distribuţia volumului a fost stopată.

După cum şi era de aşteptat, primul secretar a criticat şi direcţia cenzurii, adresându-i-se lui I. Stelea şi mărturisindu-i că, în ciuda faptului că partidul a trimis cadre de încredere în instituţiile vizate, s-a ajuns la o asemenea situaţie.

La final, Bodiul propune să-i fie aplicată o mustrăre aspră directorului Editurii „Cartea Moldovenească“, Grigore Cernobrisov, şi demiterea din funcţii a celorlalte persoane care se făceau vinovate de apariţia volumului lui Petru Cărare „Săgeţi“. O rugăminte specială, cu o tentă ce se voia părintească, a fost formulată în adresa Uniunii Scriitorilor din RSSM.

Şi anume: „să fie urmărită activitatea scriitorilor“, să fie acordat ajutorul necesar editurilor pentru „a-i proteja pe scriitori“. Bodiul exprimă şi o doleanţă – ca scriitorului să i se acorde sprijin, iar de detaliile ce ţin de modalitatea de susţinere să se ocupe Uniunea Scriitorilor.

În decizia conducerii de partid de la Chişinău se menţiona că volumul „Săgeţi“ conţinea o serie de „greşeli ideologice, nocive din punct de vedere politic“. Autorului i se reproşa „lipsa de legătură a tematicii abordate cu problemele actuale de ordin social“ şi mai ales faptul că „în mare parte, versurile reflectă lumea internă îngustă a emoţiilor bolnăvicioase ale autorului care sunt inventate“, dar sunt „prezentate ca şi realitate“ (se face referire, în special, la ciclul „Omul Om!“– „Omul, dacă el este om“).

Se atrage atenţia asupra ciclului de versuri destinat să combată şi să demaşte viciile lumii capitaliste. În loc să abordeze problema din perspectiva luptei de clasă, autorul ar fi uzitat de un „umanism de tip abstract“ şi ar fi „interpretat faptele şi fenomenele sociale în mod echivoc“. Lucru ce ar fi dus la o „abordare deficitară şi schimonosită a luptei de clasă împotriva jugului social şi naţional din capitalism“.

Nu mai puţin alarmant pentru partid era un alt ciclu de poezii care ar fi „servit drept teren pentru interpretarea incorectă a vieţii de zi cu zi şi, mai ales, ar fi contribuit la aţâţarea unor dispoziţii şi stări de spirit naţionaliste“ („Doina de jale a robilor“, „Spovada unui învins din pieile roşii“, „Plebeilor“, „Război vechi“, „Oamenilor de pe planeta Pământ“etc.).

 

Vinovaţi de apariţia volumului sunt numiţi Comitetul de Stat al RSSM pentru poligrafie şi a Editura „Cartea Moldovenească“, care nu au tras concluziile necesare din decizia CC al PCUS din 11 martie 1969 despre sporirea vigilenţei în procesul de cenzurare a lucrărilor cu caracter politic şi ideologic nociv. Drept urmare, directorul editurii, Grigore Cernobrisov, a primit mustrare, iar Hropotinschi – avertisment, în legătură cu exigenţa redusă faţă de cadre şi controlul slab asupra calităţii literaturii editate, precum şi tolerarea unor atitudini apolitice şi a nerespectării principiului partinic la educaţia cadrelor.

Pavel Boţu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, precum şi Vera Malev, secretarul organizaţiei de partid a scriitorilor moldoveni, primesc şi ei avertizare în legătură cu nivelul redus de educaţie al scriitorilor, pregătirea marxist-leninistă slabă şi lipsa de reacţie la atitudinile apolitice exprimate de unii membri ai breslei scriitoriceşti.

În rezoluţia pregătită de Petru Lucinschi se menţionează, de asemenea, că organizaţiile de partid ale celor trei instituţii implicate – Comitetul de Stat pentru poligrafie, Editura „Cartea Moldovenească“ şi Uniunea Scriitorilor sunt obligate să-i tragă la răspundere pe comuniştii care au admis publicarea volumului „Săgeţi“ de Petru Cărare.

 

La adunarea de partid de la Uniunea Scriitorilor, care a avut loc puţin după şedinţa Biroului CC al PCM din 28 martie 1972, Petru Cărare a pierdut calitatea de membru al breslei scriitorilor. Acest lucru a echivalat cu ostracizarea poetului şi avea drept scop transmiterea unui semnal către întreaga comunitate scriitoricească despre măsurile care vor fi luate în caz de repetare a unor asemenea atitudini sfidătoare la adresa monopolului ideologic comunist.

 

Până în 1990, Petru Cărare a publicat 11 volume de poezii, comedii, parodii şi epigrame, de fiecare dată cenzura fiind foarte vigilentă în a nu admite nicio deviere de ordin ideologic. În ceea ce priveşte volumul „Săgeţi“, acesta a fost retras şi dat la „topit“ în 1972 şi a văzut lumina tiparului abia în 1990. Solicitat de „Adevărul“, scriitorul Vladimir Beşleagă, care îl cunoaşte de o viaţă pe Petru Cărare, ne-a spus că gestul acestuia din 1972 a însemnat că „unii scriitori nu au acceptat comandamentele ideologice ale regimului totalitar“ şi că „aşa cum Filimon Bodiul s-a luptat cu arma în mână pentru convingerile sale, Petru Cărare s-a luptat cu arma cuvântului, prin satiră“. Vladimir Beşleagă consideră, de asemenea, că prin volumul „Săgeţi“ Petru Cărare se înscrie în lista puţinelor cazuri de disidenţă literară din fosta RSSM.

 

Cazul lui Petru Cărare face parte din categoria rezistenţei prin cultură, fenomen al literaturii române din stânga Prutului la care au participat în varii ipostaze şi perioade o întreagă pleiadă de scriitori şi poeţi: Alexei Marinat, Ion Druţă, Vasile Vasilache, Ion Vatamanu, Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Mihail Ion Cibotaru, Vladimir Beşleagă ş.a.

Critica dură şi echivocă făcută de Petru Cărare la adresa politicii de deznaţionalizare a românilor basarabeni, demascarea complexului de frate mai mare manifestat de ruşi faţă de moldoveni, îndemnul de a nu accepta această stare de fapt şi chiar apelul la revoltă pentru a schimba o situaţie inacceptabilă pentru o comunitate naţională ce se respectă şi vrea să fie respectată, toate împreună reprezintă un caz ieşit din comun în întreaga literatură română din fosta RSSM.

„Noi avem un hoţ în casă, noi cu hoţul stăm la masă“

Câteva poezii din volumul „Săgeţi“, considerate de CC al PCM extrem de periculoase din punct de vedere ideologic, au fost traduse în rusă în 1972, pentru a fi înţelese de toţi membrii CC, care în majoritatea lor nu cunoşteau limba română.

În 1996,  a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. În 1998, a publicat, într-o plachetă, poezia Eu nu mă las de limba noastră, dedicată consăteanului său Alexei Mateevici, autorul imnului Republicii Moldova. În 2004, a apărut volumul Scrieri alese, cu 320 de pagini ale creației scriitorului.

 

 

 

 

 

Oaspete nepoftit

 

 

Noi avem un hoț în casă,

Noi cu hoțul stăm la masă –

Ne-a ieșit mai ieri în cale

Cu idei și cu pistoale,

Și-acum să ne ia se-ndură

Și bucata de la gură.

Și-ncă altă noutate:

Ești dator să-i spui și frate.

Dar să-i dai în loc de pită –

Un calup de dinamită!

Dați-mi

Dați-mi ochelarii voștri colorați,

Să văd și eu lumea cum vreți voi s-o văd.

Dați-mi urechile voastre de fier,

Să pot auzi ce vă place vouă s-aud.

Dați-mi limba voastră, bandă de magnetofon,

Să pot repeta cuvintele voastre.

Dar mai bine dați-mi altă lume,

Cu late priveliști

Și alte sunete.

 

 

 

Înstrăinare

 

În stânga vecini,
În dreapta vecini,
Deasupra vecini,
Dedesubt vecini
Şi toţi sunt străini,
Străini veniţi de departe.
Străini în faţă,
Străini din spate.
Şi numai fraţii departe,
Şi numai surorile-n lume,
Şi mama în casă pustie,
Şi tata sub crucea din deal…

 

 

De-ale circului

 

Leule, avem fârtate,
Cam aceeaşi libertate,
Libertate fără puşcă:
Liber eşti să stai în cuşcă.
Libertate, cum am zis:
Tu închis şi eu închis;
Însă, frate, ce-aş uita:
Cuşca mea e-n cuşca ta.

 

 

Spovedania unui învins dintre pieile roşii

 

O, zeul meu, când m-ai făcut,
Ce aluat ai pus în mine,
Doar la străini de-mi
caut scut,
Supus fiind să mă simt bine?
De ce nu lupt ca să devin
Cu veneticii de-o putere?
De ce mi-i frate un străin?
Au nu e semn că neamul piere?
Stăpânul nou să-l gudur blând, –
Acesta mi-i pe lume rostul?
O, Doamne, ce-ai gândit tu când
Ai zămislit şi neamul nostru?

 

 

Problema glontelui din spate

Ştiu că de pe baricade
Să cobor nu mi se cade,
Dar când văd că pe un frate
L-a ajuns un glonţ în spate,
Întorc arma înapoi:
-Cine-a tras din noi în noi?

 

 

Doina de jale a sclavilor

 

Ura noastră-i ură mare,
Dar răzleaţă, pic cu pic,
Când o pui la încercare,
Nu e bună la nimic.
Jugu-i greu, durerea muşcă,
Strigi – stăpânii nu te-aud.
Ura noastră-i praf de puşcă,
Dar un praf de lacrimi ud.
Ar fi stat demult sub cruce
Toţi duşmanii la un loc, –
Praful – cine să-l usuce?
Praful – cine-i să-i dea foc? …

 

Plebeilor

 

Mai marii voştri fac ce vor,
Iar voi, işti mici, o plebe sclavă,
Oricât de neagră fapta lor,
O ridicaţi orbeşte-n slavă.
Când voi trăiţi mereu plecaţi,
Oftarea voastră e deşartă.
Cât fruntea n-o s-o ridicaţi,
Nu meritaţi o altă soartă.

 

Scurtează-mi, Doamne, viaţa

 

Scurtează-mi, doamne, viaţa
De zilele trăite-n ruşine
Şi de-am cerut ieri milă,
Stând în genunchi,
Să nu-mi dai azi pâine,
Când stau în picioare.
Scurtează-mi, doamne, viaţa.
De zilele trăite cu capul plecat.

 

Sursa:www.adevarul.ro

 

 

În 1996, Cărare a fost  primit în Uniunea Scriitorilor din România.În 1998, a publicat, într-o plachetă, poezia ”Eu nu mă las de limba noastră”, dedicată consăteanului său Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii ”Limba noastră”, în prezent  imnului Republicii Moldova.

  În 2004, i-a apărut volumul Scrieri alese, cu 320 de pagini ale creației scriitorului.

 

 

 

 

Nu ma las de limba noastră

 Versuri: Petru Cărare

 

De-o fi cumva să fim vreodată
Loviți de sus de-o soarta strâmbă
Mai bine muți o viață toată
Decât lipsiți de-a noastră limbă.

De-o alta nu-mi strigați pe sub fereastră
Părerea mea nu se mai schimbă
Eu nu mă las de limba noastră.

Cât timp in lumea zgomotoasă
Va fi suflare omenească,
De-a pururi sfântă și frumoasă
A noastră limbă sa trăiască.

Sortită-n veci de-a nu apune
Cu-a sa rostire-nalt măiastră,
Mereu sub soare să răsune
Ca o cântare, limba noastră.

Deci vrerea mea sub zarea-albastră,
s-o știe lifta cea pagână –
eu nu mă las de limba noastră,
de limba noastră cea română.

 

Muzica O Zone

 

 

 

28 octombrie 1920: S-a născut Andrei Ciurunga unul din marii poeţi martiri ai temniţelor comuniste din România. VIDEO

Foto: Andrei Ciurunga (pseudonimul lui Robert Eisenbraun) 28 octombrie 1920 – 6 august  2004.

Andrei Ciurunga s-a născut  în România Mare (la Cahul, azi în R. Moldova), şi a fost unul din marii poeţi martiri ai temniţelor comuniste.Tatal lui, profesor de limba germana, făcea parte dintr-o familie de colonişti germani din sudul Basarabiei.

Poetul şi-a aşezat încă de la debut cariera literară sub semnul luptei naţionale, prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, având ca subiect Unirea Principatelor Române.

A debutat editorial  în 1936, cu placheta de versuri Melancolie. Ulterior a început să publice în câteva reviste: Basarabia, Basarabia literară, Raza. În 1944 i-a apărut la Chișinău cartea de poezii Cântece de dor și de război

După pierderea Basarabiei de către România, odată cu retragerea trupelor române, în 1944 familia Eisenbraun s-a refugiat în România, stabilindu-se la Brăila. Robert a continuat să scrie, publicând în revistele brăilene „Expresul”, „Ancheta” și „Înainte”.

În noiembrie 1945, îi îndeamna pe români să respingă comunismul, motiv pentru care a fost arestat ca unul din „autorii morali” ai manifestației din 8 noiembrie 1945 și a fost eliberat după 29 de zile de arest.

În 1946, a fost „rugat”, de către județeana de partid, să-și schimbe numele „Robert Cahuleanu”, deoarece orașul Cahul nu mai aparținea României și, deci, nu mai era un nume adecvat unui ziarist român. Şi-a schimbat pseudonimul în Andrei Ciurunga, cu care va intra în conştiinţa literaturii române, nume pe care l-a păstrat în continuare, deși după 1954 a mai semnat și  Radu Calomfir, Matei Scutaru sau Nicu Grădinaru.

În 1949 s-a mutat la București, unde s-a angajat la revista Flacăra și a mai colaborat cu publicațiile: Contemporanul, Viața Românească, Ateneu, Ramuri, Tribuna, Vatra, Viața militară, Urzica, Rebus. 
Un document strict confidențial din 1949 semnala acțiunile unei „grupări dușmănoase” a tinerilor scriitori din care făcea parte şi Andrei Ciurunga: 
„în ultima vreme informațiile primite la Secția Propagandei și Agitației a CC al PMR arată că dușmanul și-a intensificat sub diferite forme activitatea în rândurile scriitorilor, îndeosebi printre scriitori și poeți tineri. Astfel am fost informați de existența unui curent dușmănos și poate chiar a unei grupări dușmănoase a poeților fugiți din Basarabia la București după intrarea trupelor sovietice. Astfel, A. Ciurunga, care lucrează la Flacăra, Contemporanul și Licurici, ar fi una și aceeași persoană cu Robert Cahuleanu, care în timpul războiului a tipărit o carte antisovietică la Chișinău. Am fost informați că Ciurunga a publicat ilegal la Brăila o serie de versuri împotriva regimului nostru. Ciurunga este strâns legat de poetul Victor Tulbure, care cunoaște bine trecutul lui“.

A fost arestat la 2 februarie 1950, în urma altui denunț al unui coleg și a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru „crima de uneltire împotriva păcii”, în volumul „Cântece de dor și război”.

A trecut prin închisorile Uranus, Galați și Jilava, a fost trimis în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde s-a împrietenii cu scriitorii George Ivașcu, Isac Peltz, Nicolae Davidescu, Ștefan Ionescu și Horia Nițulescu.

 

 AUDIO INEDIT: Cartea lui şi Răstignire.  

 

 

 

 

 

 

Ca să nu uite poeziile compuse în mmorie în închisoare, poetul inventase o formă fixă de poezie, decastihul, cu numai două rime; ajungea să-și amintească un singur vers pentru a reconstitui întregul.

Își cususe pe pânză, în căptușeala unui pieptar, primul vers – versul-cheie – al câtorva sute de decastihuri, din care, peste ani, a publicat un volum, sub pseudonimul Andrei Ciurunga.

 Întors în București, ca fost deținut politic nu i s-a permis sa se angajeze decât ca om de serviciu, portar, magazioner de șantier și abia după un timp, contabil și pedagog pentru elevii de liceu. Deși avea interdicție de a publica, a reușit totuși să publice câte ceva în revistele Rebus și Urzica, folosind pseudonime precum Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc.

În anul 1958 autoritățile au reușit să stabilească legătura între versurile care circulau printre condamnații de la Canal și autorul acestora, Andrei Ciurunga.

La 28 noiembrie 1958 a fost arestat din nou și a primit o condamnare de 18 ani de muncă silnică, pentru că a lăsat să circule poemele concepute la Canal. A executat pedeapsa în Balta Brăilei şi la Gherla.

 

Abia în 1967 Andrei Ciurunga a fost reprimit în Uniunea Scriitorilor și a început să-și publice opera, atât cât i-a permis cenzura. 

A fost nevoit să facă și compromisuri, scriind și poezii de laudă pentru conducătorii perioadei, ca de exemplu poezia „Istorie” dedicată în 1984 Elenei Ceaușescu.

Dupa decembrie 1989, publică memorii şi poezii din anii prigoanei, care vor fi in mare parte cuprinse in volumul Memorii optimiste.

Andrei Ciurunga, afirma criticul literar Serban Cioculescu, „a găsit cheia pierdută, a simplicitatii, a limpezimii, a comunicativităţii”. Poemele cumplitului Canal, ne releva însă şi o voce protestatară, manifestată deopotrivă prin spiritul dinamitard care domină textul şi îl infioară, ca şi prin exprimarea demnă, umană, a unor realităţi infiorătoare, transfigurate liric. 

Opera sa este uriaşă mai ales prin calitatea incontestabilă a artei poetice, a substanţei contemplate, dar şi prin intensitatea şi varietatea temelor.

Dezinteresul faţă de personalitatea lui Andrei Ciurunga este o adevărată crimă împotriva culturii române, zămislite cu lacrimi şi suferinţă în spaţiul carceral comunist din România secolului al XX-lea.

 Fie ca numele poetului în veci pomenit cu recunoștință și admirație!

Volume de versuri:

Melancolie, 1936; în zodia cumpenei, 1939;
Poemul dezrobirii, 1943;
Cântece de dor şi de război, 1944;
Decastihuri, Bucureşti, E.P.L., 1968;
Vinovat pentru aceste cuvinte, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972;
Argumente impotriva nopţii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976;
Echivalente, Bucuresti, Editura Albatros, ] 978;
Memorii optimiste, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992;
Poemele cumplitului Canal, Craiova, Editura Universalia, 1992.

Rugaciune pentru osândiţii căzuţi a aparut în volumul Memorii optimiste, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992.
Pastel a apărut in volumul Echivalenţe, Bucureşti, Editura Albatros, 1978.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.marturisitorii.ro/2017/08/06/marele-marturisitor-robert-eisenbraun-poetul-andrei-ciurunga-cahuleanul-care-a-iubit-romania-ca-pe-maica-domnului/

http://www.poeziile.com/autori/Andrei-Ciurunga/biografie.php