CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM AU FOST PĂRĂSIȚI frații de peste Prut de autoritățile de la București

Basarabia e România. Cum i-au PĂRĂSIT autoritățile de la București pe frații de peste Prut

Sunt la noi destui care se plâng că nu se vede de aici dacă majoritatea basarabenilor ar dori Unirea cu țara.

Ca și cum s-ar vedea, în schimb, cât de multe face statul roman pentru ei, pentru Unire. Nemaispunând cât de nerealist e când le pretindem basarabenilor să facă mișcări decisive pentru Unire, vizibile de la distanță, în condițiile în care orice ar vrea să facă ei, sunt sabotați sistematic de masiva și foarte prezenta rețea a Kremlinului de acolo!

Apoi, poate că ar trebui mai degrabă ca statul român să îi caute pe basarabeni și să le ofere rapid pașapoartele românești, decât să fie puși oamenii pe drumuri, la cozi, cu dosare, cu tot timpul pierdut și cheltuiala presupuse de obținerea unui act de la funcționarii români. Statul român nu le oferă decât hârtii.

Ei sunt deja români ca noi toți, români adevărați care nu ar trebui să stea pe drumuri cu cereri ca să fie primiți înapoi, după ce au fost lăsăți atâția ani în mâinile rușilor comuniști. Iar pentru cei care spun că basarabenii vor pașapoarte românești doar ca să se așeze apoi în Occident, le putem spune că dacă unii dintre ei fac asta, e în ordine.

Merită măcar atât de la țara mamă, indiferent ce vor să mai facă ei în continuare – România le datorează asta!

Poate că s-a uitat, dar basarabenii au fost abandonați de țara lor în mâinile rușilor, în 1940, fără luptă. Se poate argumenta că situația era disperată, dar morala ocupării Regiunii Sudete, în 1938, și apoi a Cehoslovaciei, în 1939, fără un foc de armă tras, în condițiile în care armata cehoslovacă era foarte bine pusă la punct și echipată comparabil cu cea germană, trebuia să le dea mai mult de gândit românilor.

Pe urmă, URSS apucase deja să se facă de râs în Războiul de iarnă împotriva Finlandei din 1939-1940 și era clar că se putea încerca respingerea ultimatumului de la Moscova, chiar cu riscul începerii războiului.

Și în Cehoslovacia și în Basarabia au fost uciși de către ocupanți o mulțime de nevinovați într-un număr care anulează orice gând că predarea ar fi salvat vieți.

Dar se poate spune că acum e simplu să judecăm ce ar fi trebuit făcut atunci. Mai potrivit e să ne gândim că după căderea URSS ar fi trebuit ca Bucureștiul să facă tot ce era posibil pentru a aduce Basarabia înapoi, în componența României. E drept, cu omul Moscovei la Cotroceni ar fi fost aproape imposibilă Unirea, dar după Iliescu, după 1996, trebuia luptat până se putea rezolva problema asta imensă a țării.

În schimb nu s-a făcut mare lucru, ori s-a făcut prea puțin și prea târziu, astfel că bună parte din țară a rămas sub influență rusă, cu milioane de oameni și cu un teritoriu semnificativ în afara țării. Nu cred că mai trebuie spus acum cât de folositori i-ar fi fost țării milioanele de basarabeni și cât de mult ar fi contat pentru economia țării și pământul Basarabiei.

Nu mai vorbesc de faptul că pentru nimic în lume oamenii nu se abandonează. E mizerabil și dezonorant să îți abandonezi familia ori camarazii în mâinile dușmanului. E inuman. Numai că noi i-am pierdut pe marii români care trăiau onorabil de la care aveam de învățat despre ce nu se face… Pe ei i-au omorât întâi comuniștii, din cât se vede acum, cu mult folos pentru ei, pentru ai lor.

Știm bine acum ce și cât au suferit basarabenii de pe urma nenorocirii abătute asupra lor, ocupați de rușii care mai erau și comuniști, combinația fatală ce a produs Imperiul Răului – zeci de milioane de nevinovați au fost uciși în chinuri inimaginabile ori au fost trimiși în lagăre îndepărtate din locuri cu climă extremă.

După căderea URSS dispozitivul de influență comandat de la Kremlin a rămas în funcțiune, iar România a bifat încetisor și mai mult simbolic puncte dintr-o agenda făcută parcă de timizi, a unei posibile Uniri cu termenul sine die. Totul se mișcă încet, încet, ca și cum ar fi vorba de atenție maximă la costuri și eventuale riscuri și nu de ineficiență, lipsă de viziune ori de parazitare din partea agenturii ruse care activează în România.

Știm că și în Basarabia unii locuitori sunt oamenii rușilor pe față, că alții sunt acoperiții lor, că unii se vând celui care plătește mai mult, că alții fură masiv, parazitează și încurcă pe toată lumea, iari în mediul ăsta vâscos, în condițiile astea, cu viața atât de parazitată și bruiată de Kremlin.

Și tocmai în anul ăsta al României rușii și-au refăcut monumentele ostașului ocupant sovietic din țară noastră, arătând sfidător că nu le-au abandonat. Iar noi, românii, am trecut anul cu parte importantă din țară și cu oamenii din ea abandonați practic în mâna dușmanului.

A trecut Anul Centenar în care am sărbătorit România unită, dar sărbătoarea ar fi fost deplină dacă aveam și Basarabia înapoi. A anul ăsta s-a dus. Avem de privit înainte și de găsit soluții, de aflat voință și de presat politicienii țării să facă cât mai curând Unirea Basarabiei înapoi cu țara.

E datoria noastră, a fiecărui român, față de țară și față de basarabeni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Preluare de pe publicația inliniedreaptă.net și https://podul.ro.

14/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Ne „distanțăm” de Istorie?

Despre lecțiile patriotismului | DCNews


 
 În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade, din „Vremea”, în 1935, denigrat pentru felix culpa, mai exact in-culpă, ne aflăm în plină criză a românismului: „a renunța la românism înseamnă, pentru noi, românii, a renunța la viață, a te refugia în moarte”.

Semn rău: ne stânjenesc eroii. V-ați întrebat de ce? Pentru că e greu să fii ca ei, să plătești cu viața pentru credința ta, scrie Magda Ursache în https://asymetria-anticariat.blogspot.com.

Despre Drumul crucii lor nu se scrie destul. Aurel State a făcut 18 ani de  Aiud în cârje, după ce s-a aruncat pe fereastra închisorii Uranus. Tortura pe înțelesul tuturor trebuia să fie – repet- lectură obligatorie în școală și nu este. 

Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie. Altfel, ajungem să citim în presă că Experimentul Pitești a fost  scorneală, că Infernul închisorilor comuniste a fost pavat de intențiile bune ale lui Nicolschi, Pantiușa Bodnarenco, Teohari  Georgescu (Burăh Tescovici?), Drăghici, care nu  și-ar fi dorit altceva decât educare și re-educare, că trecutul martiric e „obsesesie bolnavă” a unora.

Consiliera președinților, Sandra Marilyn Andreea Budiș Pralong, ne cere să uităm;  gata, ajunge cu „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă”!
De ani de zile se duce o campanie contra istoriei naționale și a literaturii amprentate național.

Aflu din presă că nu poate fi deschisă Casa Memorială „N. Iorga” din Botoșani pentru că lipsesc dezinfectanții. Dar nu avem „dezinfectant” Boia, pentru care  etnoidentitatea e rău considerată și desconsiderată?
Se caută și se găsesc „înlocuitori” de steag, de limbă, de nume chiar: romince pentru românce. Numai minoritățile conlocuitoare sunt de neînlocuit.

Cum le spune cineva: „înlocuitoare”.

Nu putem marca pe 4 iunie Ziua Trianonului. Motivul: să nu ne bucurăm de tristețea maghiarilor, deși ei pot acoperi crucile eroilor români cu saci negri, de gunoi, într-un cimitir din România.

Recunoașterea internațională (cu acordul a 23 de state) a întregirii țării, a dreptului românilor din Transilvania, îi deprimă…

MAE a transmis verbal –zice presa-   să se blocheze orice manifestare consacrată Zilei Trianonului, dând directive în acest sens  reprezentanțelor diplomatice și ale ICR.

Nici timbrul omagial  n-a mai putut apărea, cu N. Titulescu, pe fondul Palatului Jules Hardouin Mansart, unde el și I. Cantacuzino au semnat Tratatul între Puterile Aliate și Ungaria.

Omagiu  pentru abilitatea diplomatică a marelui orator Titulescu? Preferăm să fim indiferenți sau amnezici, în timp ce  maghiarii susțin foarte vocal că Trianonul a fost „infam”, „operă diabolică” a românilor; că  sala Palatului a fost „sala de disecție” a Ungariei.

Nu părea prea „disecată” când, în martie 1939, a invadat, cu sprijinul Germaniei și Italiei, Ucraina Subcarpatică sau când, în aprilie ‘41 a invadat și anexat Voivodina (triunghiul Tisa-Dunăre-Sava).
Vineri, după joi 4 iunie,  președintele Iohannis a declarat că n-a înțeles: „Nu rezultă cu cla-ri-ta-te care este interesul so-ci-al vizat.” Spălați-vă pe mâini. Nu-i clar de ce  om avea noi Ziua Tratatului de la Trianon. Ca să-l inflamăm pe Orban?   Măi să fie! O fi încurcat Iohannis Orbanii? Pe Orban întâiul, cu capitala la Budapesta, cu ălălalt Orban, al doilea, cu capitala la București. Țară de certocrați, asta suntem.

Se pun în circulație o droaie de scenarii, dacă nu false, aproximative. Cum că Ciolacu ar face înțelegere secretă pentru cedarea Transilvaniei.

Oricum, inițiativa lui Titus Corlățean și Șerban Nicolae, ca 4 iunie să fie Ziua Tratatului de la Trianon, așa numita Lege Trianon, a căzut,  nu s-a promulgat.
Tratatul e doar un „episod juridic”, România întregită au făcut-o românii, susține acad. Ioan-Aurel Pop, totdeauna consistent în argumentație, împotriva inconsistentului Boia, onorat de Orban cu „Ordinul de Merit al Ungariei”.

Patriotismul - 1 decembrie 1918

Trianonul e legitimarea voinței poporului român și a jertfei lui. Niculae Gheran se întreabă de ce „reacționăm ca niște inculpați”. Ion Andreiță mi-a trimis un grupaj edificator din presa franceză , care deplânge actul centenar.
Violența minciunii despre trecutul eroic e maximă. Cazul Elisabeta Rizea? S-a spus cu nerușinare că a fost târfa partizanilor, o prostituată. Prințul Alecu Ghika? Un extremist. Mă mir că nu-i declarat „bandit”, cum îl apelau gardienii la Aiud.

Au încercat să-l reeduce marxist-leninist.L-au pus într-o mașină, să-i arate „realizările” democrației populare. Întrebat ce anume l-a impresionat, prințul a răspuns: „Sălciile de pe Aiudel”. Punct.

Spre dezamăgirea caraliilor: „Tot bandit ai rămas, prințule.Și câte nu ți-am arătat!”
Pentru libertatea Istoriei, ar trebui să nu existe teme tabu. Cei de dreapta ( și drepți) sunt perpetuu demonizați, ca-n timpuri nu de onoare, ci de oroare.

Oportuniști jalnici încearcă să corecteze trecutul cu argumente din perioada stalinistă. Pentru dogma rolleristă, războiul din Est,1941,  al reunirii Basarabiei și Bucovinei de Nord, era imperialist și rasist, chiar criminal.
Îmi doresc o istorie lipsită de invenții și incriminări, ca în problema Antonescu, de pildă, și asasinatul cvadruplu din 1 iunie 1946, de la Jilava. Iuliu Maniu a deplâns slăbiciunea regelui, supunându-se răzbunătorilor comuniști.Procesul a fost înscenare josnică. „Huo, huo!”, striga sala de judecată când Maniu i-a strâns mâna Mareșalului. Strigăm și astăzi huo?
O notă datată 18 mai 1946, din jurnalul lui Mircea Vulcănescu: „nu numai că îl admir, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău”.

Și poate că Vulcănescu se află și astăzi sub sentința criminal de război din cauza acestei opinii. Gheorghe Alexianu, în ciuda unei lungi lupte pentru reabilitare, dusă de fiul său, istoricul Șerban Alexianu,e sub aceeași sentință:  criminal de război.Copilul, atunci elev, a auzit împușcătura care i-a doborât tatăl.
Doar Tudor Arghezi a protestat, în „Adevărul vremii” din 9 iunie 1946, în tableta Moarte: „Am de cîteva zile, în grădină, un mormânt(…) Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mormânt și cu această moarte.”
Mareșalul Petain a fost grațiat; Antonescu nu. Preferăm mereu condamnarea la moarte?
Nu poate nimeni să spună că Raoul Șorban, declarat „Drept între popoare”, ar fi fost antisemit.

Totuși, a depus mărturie pro Mareșal, care a plătit cu moartea partea de eroare.Sigur că nu trebuie să-i trecem cu vederea erorile.Dar să nu se uite că România era între seceră și ciocan, URSS și Reich.

Avea de ales între condiția de satelit al Germaniei și cea de gubernie sovietică. În interviul cu Lamberto Sorrentini, din decembrie 1942, Mareșalul spunea : „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al țării mele”. Jaful Germaniei se poate suporta, nu și ieșirea la mare a rușilor” Știa că „ursul rus dintotdeauna” și-a ascuns colții după o zdreanță roșie”, așadar, „supremul bine pentru România este zăgăzuirea rușilor”.
Armata a refuzat să-l ucidă. La 1 iunie 1946, a fost împușcat de gardieni „voluntari”, nu de militari. Era în civil, cu panglică tricoloră la rever: „Trageți încă o dată, băieți, trageți.” E ceea ce Mircea Vulcănescu numește „măreția în restriște”. „Nici o lacrimă”, i-a cerut Mariei lui. „Retrage-te într-o mănăstire”.

Au „ retras-o” în Bărăgan, timp de 9 ani, a făcut acolo  4 infarcturi, au adus-o de la Lătești, în 1950, la Spitalul Panduri, din București. A murit în 1964 la Colțea, fără lumânare, singură. Există mărturia lui Paul Goma despre demnitatea cu care Maria Antonescu  a suportat vremile de restriște. Dacă o vreți, o auziți.
De ce insist pe acest subiect? Pentru că, după Roosvelt, „în politică nimic nu-i întâmplător”. Data de 23 august poartă ghinion românilor: 23 august, 1939, pactul Ribbentrop-Molotov și iarăși  23 august, 1944, când s-a împlinit previziunea lui Antonescu din 6 februarie 1943: „Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai dezonoarea, dar ne vom pierde și viața. Rușii învingători ne-ar aduce bolșevismul în țară, ar nimici pătura conducătoare”.

Și câte altele: deportări în masă, slavizare, sovromuri jefuitoare……  Mai departe: dacă nu înfrângem comunismul și pe ruși „nu putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici existența țării noastre.”
Roosvelt a fost speranța lui Iuliu Maniu, dar Roosvelt i-a deschis lui Stalin calea spre Europa. Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Mereu trădarea e recompensată, dar vine (mai greu, dar vine) plata și răsplata Istoriei.
Nu sunt istoric, îmi pot permite să  mă las tentată de jocul cu dacă, nu mă pot opri să văd contrafactual : dacă Mareșalul era lăsat să încheie armistițiul, nu să fie băgat în seiful lui Carol II, poate că în noaptea  aceea n-ar fi fost începutul sfârșitului.

N-am fi fost condamnați la Ialta, la Conferință, prin acordul (secret?) SUA-Anglia-URSS. Acest acord  ne-a costat 45 de ani de comunism.

Dar cine ne-a susținut la Trianon? Franța și Italia. După SUA și Anglia, Arad, Timișoara, Oradea  reveneau ungurilor. Și Dobrogea!
Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Primul a căzut generalul Sănătescu, cel care i-a „preparat” arestarea, împreună cu Dămăceanu și cu Emil Bodnăraș.Iar Petre Groza a câștigat atunci, nu în 6 martie’45, fotoliul de prim- ministru (al conspirației).

Uitase că Antonescu l-a pus în libertate, când fusese arestat. Prin banca lui de la Deva au trecut bani moscoviți pentru spioni și ilegaliști.

O spune N. Gheran, care știe ce spune. Grigore Niculescu Buzești a afirmat că dacă generalul Sănătescu ar fi înțeles la ce va duce schimbarea de alianță, n-ar fi organizat lovitura de stat. Când Mihai a intrat în grevă  pentru că Groza, instalat în 6 martie ‘45, n-a vrut să demisioneze la cerere regală, abdicarea impusă de pumnul lui Vîșinski era ca și înfăptuită.

Cu 18 zile înainte de a  abdica, copilul-rege a decorat-o pe Pauker cu înaltul ordin Coroana României în rang de Mare Cruce.
În istoria construită pe „cotitura” de la 23 august, războiul antisovietic  a fost declarat de Roller „tâlhăresc”.

În fapt, a fost „războiul dreptății”, „pentru Cruce și Lege, pentru Patrie și Onoare, pentru Pământuri și pentru Dreptate”, cum spunea, de ziua Eroilor, în 14 mai 1942, mortul fără mormânt..
Și pentru că se mai merge pe model Roller, sunt „recuperați” oamenii (dacă le pot spune așa) Hanei Pauker, exportatoarea de stalinism: Vasile Luca, ministrul de Finanțe cu 6 clase, Leonte Răutu ( se vorbește despre „capabilitatea” lui Leonte, secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic” din Bălți, între ’40-’41), Petre Borilă, luptător în Spania (comisar sovietic),Valter Roman… Croitoreasa din Codăiești Vaslui a murit de cancer în 1960, dar a fost reabilitată de Ceaușescu în ’68. La reabilitări suntem neîntrecuți. Lucien Goldmann (din Botoșani) a numit-o „Passionaria Balcanilor”.

Despre vitejia lui Valter Roman, purtător de Medalie de Aur „Secera și Ciocanul”, directorul Editurii Politice între ’64 și ’83,când a murit, auzim mereu de la fiu, noră, nepoată ce model le-a fost. Chiar și de 1 Decembrie, la televizor..

Am citit că ideea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968) a fost a lui, a „internaționalistului” Valter Roman, încă de atunci foarte… corect politic.
Dar ce nu se deformează impresionist pe canalele televizuale?

Este lăudat, în anul Centenarului, Carol II, pierzătorul de țară , declarat mare culturalizator, un brâncovean al culturii.

Bețivul Celentano, din Las Fierbinți, un serial de un umor grobian,care nu se mai sfârșește, practică răzbit luarea în râs a Centenarului:  vrea să i se spună Centenaro.
Are dreptate Dan Culcer, în legătură cu declarația preș. Băsescu despre Antonescu.

Culcer nu știe dacă a fost prostie, abilitate, căutare de capital electoral, indicații americane. Sau toate împreună.

Aceleași dubii poți avea în legătură cu declarația lui Iohannis privind Transilvania.

Opinanți sunt și pro, și contra, dar mai tare se aud agenții dezinformării, denigratorii Unirii, ai spațiului național. „Dualiștii” români cer să nu serbăm Trianonul ca să nu-i lezăm pe maghiari.

Nu le place sărbătorirea granițelor?

E treaba lor, spun toleranții care receptează fără reacție provocările antiromânești.În care timp, rudele reale ori imaginare ale foștilor „optanți”, care s-au stabilit în Ungaria după 1918 (350000 de persoane), își cer înapoi proprietățile,  plătite deja de România cu asupra de măsură.

Istoricul Vasile Lechințan ,specialist în instituții și edificii istorice din Transilvania, a tot tras semnale de alarmă privind reîmproprietărirea unor falși proprietari în Transilvania.

S-au retrocedat imobile și păduri unor inși care n-au fost vreodată proprietari.Ba chiar un sat întreg. S-au aplicat Legile Dietei mai rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice au fost scoși români care au contribuit la ridicarea lor. Ca Liceul Piariștilor, al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, de Gh. Șincai, de Petru  Maior. Liceul a fost ridicat din Fondul de Studii înființat de Maria Tereza, fundație publică susținută financiar de români, dar administrată de stat.

După instaurarea Dualismului austro-ungar (1867), fondurile au fost deturnate spre Statusul romano-catolic maghiar. Și nu-i deloc singurul exemplu.
Clopotele Transilvaniei bat. Dar pentru cine bat clopotele denigratorii Centenarului ,ai Trianonului?
Odată cu toate astea, memoria colectivă se distruge încet și sigur. Ne „distanțăm” de Istorie, iar risipitorii de țară se distanțează de toate, în afară de interesul personal.

La mémoire contre l’ histoire ,titlul lui François Bédarida, ar trebui să ne pună pe gânduri.


                                                                                                 

17/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Apărarea Marii Uniri din 1918

 

 

Imagini pentru armata romana apara marea unire

 

Foto: 1918: Regele Ferdinand şi trgina Maria trecând în revistă militari români 

 

 

 

 

Făurirea României Mari nu ar fi fost  posibilă fără eroismul armatei, fără curajul şi sacrificiul militarilor români.

În Marele Război, Armata României a reuşit să scrie una dintre cele mai glorioase pagini din istoria românilor.

Operaţiunile militare la care a participat Armata României pentru apărarea Marii Uniri, includ totalitatea acţiunilor militare întreprinse în perioada de la declararea celei de-a doua mobilizări, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918 şi demobilizarea armatei, la 20 martie 1920.

  Aceste acţiuni militare pot fi grupate în trei operaţii importante: alungarea forţelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat; apărarea frontierei de est şi nord-est ameninţată de trupele sovietice ruse; dezarmarea trupelor austro-ungare din Bucovina, Transilvania, Crişana şi Maramureş şi înfrângerea trupelor sovietice maghiare care au iniţiat operaţii militare împotriva României la data de 15 aprilie 1919.

În paralel, conducerea superioară a armatei, a contribuit la desfăşurarea negocierilor dintre România şi Antanta cu privire la stabilirea „liniilor de demarcaţie” cu Ungaria în 1918-1919 şi la retragerea trupelor aliate din Banat şi Dobrogea ( Wikipedia.ro)

Contribuția armatei române la apărarea Marii Uniri din 1918

Marea Unire din 1918 a fost rodul acțiunii tuturor forțelor naționale, din cadrul cărora se distinge armata română.

Este bine cunoscut entuziasmul cu care militarii români au pornit în august 1916 la eliberarea fraților din Transilvania, precum și eroismul cu care ei au luptat la Mărăști, Mărășești și Oituz în vara anului 1917.

Mai puțin cunoscută este contribuția armatei române la apărarea Marii Uniri din 1918.

Prima provincie istorică apărată de armata română a fost Basarabia. 

În contextul revoluției ruse, declanșate în februarie 1917, popoarele asuprite de țarism au acționat pentru autodeterminarea lor națională, proclamându-și mai întâi autonomia și apoi independența.

O asemenea cale a fost urmată și de românii din Basarabia, care și-au ales un organism politic propriu, reprezentativ, numit Sfatul Țării, care la 2 decembrie 1917 a proclamat Republica Democratică Moldovenească autonomă. Pentru conducerea treburilor curente a fost ales Sfatul (Consiliul) Directorilor Generali.

Situația din Basarabia s-a complicat, ca urmare a faptului că militarii ruși care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf și violență împotriva populației și chiar la omoruri.

Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolșevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia, pentru a o anexa Rusiei sovietice.

Neavând o forță militară care să asigure viața și bunurile locuitorilor, Sfatul Țării a cerut sprijinul guvernului de la Iași.

În acel moment – decembrie 1917 – România se afla într-o situație extrem de grea: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruși care abandonau frontul reprezentau un adevărat pericol pentru viața și avutul cetățenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceștia refuzând și opunând rezistență; conducerea Rusiei, în frunte cu V.I. Lenin și Leon Troțki, puseseră la cale extinderea revoluției bolșevice în România și chiar a trimis la Iași un comando condus de Simion Roșal cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și pe alți lideri politici (a fost descoperit în ultimul moment de oficialitățile române); Germania și Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, capitularea în fața Puterilor Centrale.

Cu toate aceste condiții dramatice, regele Ferdinand, președintele Consiliului de Miniștri – Ion I.C. Brătianu, generalul Constantin Presan – șeful Marelui Cartier General al armatei române, dând dovadă de un autentic patriotism, și-au asumat misiunea și riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chișinău.

În ziua de 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broșteanu au trecut Prutul, iar la 10 ianuarie au intrat în Chișinău, punându-se la dispoziția Sfatului Țării.

Considerând că Basarabia aparținea Rusiei, guvernul bolșevic a rupt relațiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Să nu uităm nici faptul că adunarea de la Kiev decretase Basarabia parte a Ucrainei.

Armata Română a intervenit la cererea Sfatului ţării din Republica Moldovenească în ianuarie 1918, apărând Basarabia împotriva trupelor ruseşti şi ucrainene, care refuzau să se retragă dincolo de Nistru.  

Armata română a acționat energic pentru instaurarea ordinei publice în Basarabia, în această luptă pierzând 3 ofițeri și 300 ostași, care au fost uciși, iar 12 ofițeri și 309 soldați au fost răniți. La mijlocul lunii februarie, grupările bolșevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru.

În ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Armata română a fost nevoită să apere în continuare Basarabia amenințată de agresiunea Rusiei, care a creat Comitetul Executiv al Sovietelor de pe Frontul Românesc (RUMCEROD), cu sediul la Odesa, având misiunea de „a alunga forțele contrarevoluționare din Basarabia și a provoca o mișcare revoluționară în România”.

Armata română a reușit să curețe teritoriul dintre Prut și Nistru de grupările bolșevice și anarhice, asigurând desfășurarea în liniște și siguranță a lucrărilor Sfatului Țării, care la 27 martie 1918, a votat Declarația privind unirea Republicii Democratice Moldovenești ( Basarabia) „cu mama sa România”.

 

 

 

 

 

 

Rusia a declarat imediat că nu recunoaște acest act, obținut prin „votul moșierilor basarabeni, dușmani înverșunați ai poporului basarabean”.

Ca urmare, pe parcursul anilor 1918-1919, armata română a trebuit să apere unirea Basarabiei, luptând cu grupările bolșevice ruse și ucrainene.

Cele mai sângeroase confruntări au avut loc în zona Hotin, unde și-a pierdut viața generalul Stan Poteaș, la 7 ianuarie 1919.

După lupte, alte lupte.

Din toamna anului 1919, armata română a reușit să stabilizeze granița României pe Nistru, fapt ce a permis dezvoltarea Basarabiei în cadrul statului român din care făcea parte.

La 27 octombrie 1918, „reprezentanții poporului român” din Bucovina au organizat Adunarea Constituantă, care a ales Consiliul Național Român și Comitetul Executiv al acestuia.

Pe de altă parte, Ucraina a trimis în Bucovina grupări înarmate, formate din militari și civili, care au început să-i terorizeze pe români.

La 2 noiembrie acestea au ocupat garnizoana militară din Cernăuți, iar în ziua de 6 noiembrie Comitetul regional ucrainean a anunțat trecerea Bucovinei sub autoritatea Ucrainei.

Acesta a procedat la dizolvarea Consiliilor Naționale Române și instalarea prin forță a autorităților ucrainene.

Grupuri înarmate, puse la dispoziția acestor autorități, străbăteau satele și orașele Bucovinei, jefuind, maltratând și împușcând populația românească.

În aceste condiții, Consiliul Național Român a cerut ajutorul guvernului de la Iași.

Deși situația României era în continuare critică, regele Ferdinand, generalul Constantin Coandă – noul președinte al Consiliului de Miniștri, și generalul Constatin Presan au decis să acorde sprijinul cerut.

La 8 noiembrie, Divizia a 8-a comandată de generalul Iacob Zadik a trecut granița, iar la 11 noiembrie a intrat în Cernăuți.

În circa două săptămâni, trupele române au reușit să curețe Bucovina de bandele ucrainene.

La 28 noiembrie, Congresul general, întrunit la Cernăuți, a votat Declarația care prevedea „Unirea necondiționată și pentru vecie” a Bucovinei cu România.

În perioada următoare armata română a trebuit să facă față repetatelor incursiuni ale unor grupări înarmate ucrainene (bolșevice și naționaliste).

Abia din septembrie 1919, când la granița de nord România se învecina cu Polonia, situația a devenit calmă.

De la începutul lunii noiembrie 1918, în Transilvania (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) ordinea a fost asigurată de Gărzile Naționale Române înființate de Consiliul Național Român Central.

Situația a devenit gravă după ce Antanta – prin convenția militară din 13 noiembrie încheiată cu Ungaria – a permis instalarea în dreapta Mureșului a autorităților administrative și militare ale Budapestei. Din teritoriul ocupat au fost alungate Gărzile Naționale Române și Consiliile Naționale Române, iar armata maghiară și gărzile secuiești au recurs pe o scară largă la violențe împotriva românilor, în multe localități înregistrându-se un adevărat genocid.

Ca urmare, Consiliul Dirigent a cerut intervenția armatei române pentru eliberarea teritoriului național.

La 26 februarie 1919, Consiliul Militar Interaliat a stabilit o nouă linie de demarcație, iar Consiliul Suprem a cerut ca în 48 de ore armata ungară să se retragă dincolo de orașele Satu Mare – Carei – Oradea – Arad.

În ziua de 21 martie, la Budapesta s-a constituit guvernul Gábanyi Șandor, în care rolul principal revenea ministrului de externe Kun Béla, conducătorul Partidului Comunist Ungar.

În aceeași zi a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor și s-a constituit armata roșie ungară, lansându-se o chemare către „proletariatul din întreaga lume” să sprijine revoluția. Se miza pe ajutorul guvernului sovietic și colaborarea celor două armate roșii împotriva României.

În noaptea de 15/16 aprilie 1919, armata ungară a atacat trupele române, care au ripostat, declanșând o contraofensivă, care s-a oprit pe Tisa.

Consiliul Suprem a comunicat la 11 iunie 1919, hotărârea sa privind granițele Ungariei. Neîmpăcându-se cu această decizie, Kun Béla a ordonat la 17 iulie ca armata roșie ungară să treacă la ofensivă împotriva românilor.

S-a desfășurat un adevărat război româno-ungar, cu lupte grele, inclusiv la baionetă, și pierderi importante în ambele tabere.

De această dată, contraofensiva română s-a încheiat la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei.

În lupta pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România s-au jertfit 188 de ofițeri și 11,478 soldați (morți, răniți și dispăruți).

În ziua de 6 august 1919, fruntașul ardelean Alexandru Vaida-Voevod declara: „Ungurii sunt inamicii noștri de ieri, sunt învinșii noștri de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”.

Din păcate, guvernanții de la Budapesta au continuat să fie obsedați de fantoma Ungariei Mari.

Din această succintă prezentare, se poate conchide că, prin lupta și jertfa sa, armata română a asigurat basarabenilor și bucovinenilor posibilitatea de a se exprima liber, votând unirea cu România.

În lunile următoare, până în toamna anului 1919, trupele române au luptat pentru apărarea acestor teritorii românești și stabilizarea graniței de Est și de Nord a României.

Pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 decembrie 1918, armata română a purtat lupte grele și a dat numeroase jertfe.

Tratatele de pace, semnate în 1919-1920, au recunoscut actele de unire votate de organisme democratice – Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General din Bucovina, Adunarea Națională din Transilvania – și apărate de armata română.

Cei care s-au angajat în această luptă erau conștienți că jertfa lor avea o dimensiune istorică.

Grăitor este faptul că în ranița unui soldat, mort pe câmpul de luptă, s-a găsit o poezie scrisă de el în tranșee:

„Nu plânge maică Românie! Că am să mor neîmpărtășit/ Un glonț pornit spre pieptul tău/ Cu pieptul meu eu l-am oprit […] Nu plânge maică Românie/ Adună tot ce ai sub soare/ Ne cheamă și pe noi la praznic/ Când România va fi Mare!” (autor: Ioan Scurtu, sursa: Revista Clipa)

05/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: