CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dacii liberi trăiesc în Ucraina. VIDEO

  

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

Transcarpatia (în ucraineană Закарпатська область) este o regiune din Ucraina. Capitala sa este oraşul Ujhorod.

Teritoriul Transcarpatiei actuale a făcut parte, până în 1918, din regatul Ungariei, care organizase în regiune comitatele Maramureş, Ugocea, Bereg şi Ung.

În 1918, delegaţii ale românilor din satele Maramureşului de Nord au participat la adunarea de la Alba Iulia cerând unirea întregului Maramureş cu Regatul României.

Rutenii majoritari au au cerut la 8 noiembrie 1918 la Prešov separarea de Ungaria.

În vreme ce consiliile întrunite în regiune reuşiseră să obţină o mai mare autonomie în cadrul statului maghiar, diaspora ruteană a cerut independenţa totală.

Un consiliu întrunit la Hust în aceeaşi lună s-a pronunţat în favoarea unificării teritoriului cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale, un stat cu existenţă temporară în 1918, care revendicase teritoriul.

Reanexată în 1919 de Republica Sovietică Ungară condusă de guvernarea comunistă a lui Kun Bela, regiunea a fost ocupată de România în timpul războiul româno-ungar din 1919,  care a predat teritoriul în august 1919 autorităţilor ungare reconstituite, după căderea guvernului bolşevic.

Odată cu declararea independenţei Cehoslovaciei, a apărut ideea intrării acestui teritoriu  în noul stat, care a fost acceptată la Conferinţa de Pace de la Paris.

România nu revendicase regiunea, Rusia era în mijlocul revoluţiei, Ungaria era un stat învins instabil, iar Republica Populară Ucraineană a fost considerată o construcţie neviabilă.

 După anexarea de către Germania în 1938 în urma Acordului de la München a mai multor teritorii cehoslovace şi în urma primului arbitraj de la Viena, în anul 1939, regiunea a primit o autonomie mai largă, iar Carpato-Ucraina şi-a declarat ca şi Slovacia independenţa.

(CITIŢI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/20/

statul-cu-cea-mai-scurta-existenta-din-istorie-carpato-ucraina)

Ungaria însă a ocupat-o total a doua zi, deşi arbitrajul îi acordase doar partea de sud-vest a acestui teritoriu.

În toamna lui 1944, trupe sovietice au pătruns în această regiune, iar autorităţile cehoslovace au revenit din exil la Hust pentru a reorganiza administraţia, însă sovieticii au organizat la rândul lor o administraţie paralelă cu sediul la Muncaci.

După luni de negocieri, delegaţia cehoslovacă a fost obligată să părăsească provincia în februarie 1945 şi, după ce a orchestrat o lovitură de stat la Praga, Uniunea Sovietică a anexat Transcarpatia şi a alipit-o la RSS Ucraineană.

În 1991, după destrămarea URSS, acest teritoriu care are o suprafaţă de 12.800 km² şi numără 1.252.300 de locuitori, a rămas în continuare în componenţa Ucrainei, cu reşedinţa la Ujhorod.

Românii locuiesc mai ales în partea de sud-est, cunoscută şi ca Maramureşul de Nord (raioanele Rahău şi Teceu), în acestă regiune fiind mult mai numeroşi cu secole în urmă, ceea ce se vede şi din numărul mare de toponime şi oronime româneşti rămase până în zilele noastre.

 
 Imagini pentru transcarpatia photos

 Dacii liberi există în Ucraina  

 

 

Pe granița de nord-vest a României, de-a lungul regiunii Transcarpatia se întinde o salbă de sate și comune românești cu specific maramureșean cu totul deosebite. Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României.

Teacevo corespondentul satului Teceu din România, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești, Plăiuț, comuna Vlădița sunt locuite aproape în exclusivitate de români.

 

Satele sunt vechi, atestate încă din secolul XIV.

Un lanț de perle românești la  margine de hotare ce adăpostește peste 40 de mii de suflete de maramureșeni trecuți cu vederea de strategia de politică externă a MAE din ultimii ani.

 

Oamenii sunt un exemplu de supraviețuire.

 

Au trecut peste ei mai multe imperii : Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, Monarhia Austro-Ungară, Cehoslovacia, URSS.

Mai nou se vorbește de o Euroregiune a Maramureșului.

 

 

 

Imagini pentru manastirea sf nicolae din apsa de jos photos

 

 

 

“În Apșa de Jos sunt moroșeni care vorbesc numai românește, nu ucraineană”, ne spune Ion Botoș, președintele Uniunii Regionale din Transcarpatia. Oamenii muncesc pe unde pot, în general în construcții. În străinătate sau în marile orașe din Ucraina.

Rusia plătește cel mai bine. Nu se poate trăi cu salariul de la stat. Gospodăriile moroșenilor întrec orice închipuire.

Casele mai vechi au câte două etaje și sunt împodobite cu flori, cele noi sunt adevărate palate cu zeci de camere. Cele vechi seamănă toate între ele pentru că nu au acoperiș. Parcă i-a lovit cubismul.

După război, pentru a asigura uniformitatea imperiului, autoritățile sovietice au interzis acoperișurile în unghi.

 

Biserici și morminte românești vechi de sute de ani

 

 

SANYO DIGITAL CAMERA

 

 

“Aci să odihnesc Petru Ivasco repausat in 19 Jan.1893 in etate de 72 de ani și soția Maria Dan repausată in 29 Nov. 1889 in etate de 61 ani. Fie-le țerina ușoară și amintirea binecuvântată !”, citim pe o piatră funerară din marmură neagră.

Cimitirele strămoșilor de pe culmi, legătura dintre viață și moarte au fost uitate. Morminte fără cruci sau ale căror inscripții au fost şterse de vremuri, biserici de lemn în stil maramureșean au fost construite pe culmi parcă pentru a veghea casele și gospodăriile locuitorilor.

Unele morminte sunt atât de bătrâne încât nimeni nu mai poate spune cui aparțin.

Mai multe cimitire au fost chiar nivelate, iar autoritățile au interzis înmormântările timp de 50 de ani. Cimitirele moderne au un aspect mai ciudat.

Pietre funerare din marmură neagră pe care sunt impresionate printr-o tehnică specială imaginile defuncților sunt la tot pasul. De când s-a rupt biserica ucraineană în trei, adventiștii și Martorii lui Iehova au profitat cel mai mult.

Templele lor se ridică pretutindeni ca ciupercile după ploaie.

Majoritatea bisericilor vechi  sunt din lemn. Monumentele de patrimoniu  construite în stil maramureșean sunt acum închise. 

Cea mai veche biserica de lemn din Apșa de Mijloc veghează satul de pe un deal încă de la 1428.

O altă bisericuță construită pe deal, poartă hramul Sfântului Nicolaie și datează din anul 1776.

 

 

 

Imagini pentru apsa de jos photos

 

 

 

Una din puținele biserici de lemn din Apșa de Jos la care se mai slujește a fost construită în 1561.

Vine un preot din România pentru a ține slujba. Biserica Mănășturel a fost construită pe locul unei mânăstiri cu hramul Sfântul Vasile care a existat încă din secolele 13-14.

În anul 1776, pe locul ei a fost ridicată biserica de lemn cu hramul Maicii Domnului.

O construcție de tip gotic. În 1941 un viscol i-a rupt turnul. Oamenii au refăcut-o cu eforturi proprii. Preoții români pot fi numărați pe degete.

Unul din ei, Sebastian a avut ceva probleme cu autoritățile și a fugit în Siberia.

Mai dă târcoale din când în când prin satele Transcarpatiei.

 

Vâltoarea

 

La fiecare sfârșit de săptămână, familile moroșenilor care nu sunt plecați la muncă se strâng la vâltoare. Este un obicei printre românii din Apșa să ia masa împreună.

Lângă vâltoare, bărbații pregătesc șașlâcul, pălincile și vodca, iar femeile salatele. Vâltoarea este o imensă mașină de spălat naturală.

Este folosită pentru a spăla lucruri grele ce nu pot fi curățate cu nimic altceva. Cergi grele din lână sau covoare.

Din când în când este folosită pentru relaxare. Apa de munte ce cade de la o înălțime de 2-3 metri îți face un masaj complet. Totul este să nu stai în gura jgheabului pentru că forța apei îți rupe carnea de pe oase.

 

Suflete și case de milioane

 

Vilele românilor de pe granița de nord cu Ucraina sunt impozante. Construite  din beton de cea mai bună calitate și cărămida groasă de un  un lat de palma, casele sunt făcute să dureze. “O ridic pentru a doua fată.

Prima s-a măritat. A terminat facultatea.”, spune un localnic. Moroșenii sunt oameni înstăriți și muncitori cu gospodării și case superbe.

E musai să își ridice casa cu cel puțin un etaj mai sus decât vecinul de peste drum. Unii dintre ei au câte 2-3 mașini.

Vilele noi sunt adevărate palate. Pot avea 30 sau chiar cu 50 de camere. “Să te uiți la suflete nu la case”, spune Ion Botoș.

Este aproape imposibil. Mischie și alți baroni pesediști ar păli de invidie dacă ar vedea palatele apșenilor.

Undeva, în drum spre Apșa de Mijloc, un localnic ne arată vila cunoscutului patron al Sportului Studențesc, Vasile Șiman.

“Noi nu ne vindem niciodată casele ! ”, ne spune Vasile cu mândrie.

Ucrainenii mai cârcotași spun că românii s-au îmbogățit din contrabandă cu metal peste graniță și cu altele, lemn, materiale de construcții, țigări.

În fața casei, mulți au depozite de materiale. Grămezi frumos ordonate de piatră din munte. Parcă sunt felii de pâine.

E folosită în construcții pentru decorațiuni interioare. Materiale de construcții sunt din belșug în această zonă. Granița este marcată pe marginea șoselei de câteva borne subțiri.

La nici 20 de metri Tisa și apoi, România. Profesorul Ion Vlad din satul Podișoru a predat la una din școlile românești, limba franceză. Acum e la pensie.

Trăiește într-o casă modestă, dar are pământ cât vezi cu ochii. Numai pomi fructiferi. “Numai din suc curat de mere “, ne spune el.

Pălinca are aromă de fagure de miere. Moroșenii spun că este medicament, nu băutură alcoolică.

 

Muzeul privat

 

Ion Botoș și-a deschis muzeu privat acasă. “Dacia Liberă” îi ocupă moroșanului un etaj întreg.

Cărți rare, costume populare și de epocă, monede vechi, icoane și obiecte de cult, totul numai despre istoria românilor.

Un proiect important al moroșenilor îl reprezintă reconstrucția Mânăstirii Peri, “un lăcaș sfânt care a existat pe la începutul secolului X “ la hotarul comunei Apșa de Jos.

Peri a fost prima episcopie românească din Ardeal.

La această mânăstire s-a tradus pentru prima oară Scriptura în limba română în anul 1696.  Proiectul se întinde pe circa 1,5 ha, iar costurile ridică la circa o jumătate de milion de dolari.

 

 

 

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

 

 

 

În Transcarpatia, românii trăiesc compact în două raioane :

 

Tiacevo                        români

Apșa de Jos                 98%

Slatina                         55-60%

Topcino                        99%

Strâmtura                     99%

Bouțu Mare                  99%

Bouțu Mic                    99%

Cărbunești                    100%

Podișor                          98%

Rahiv                           români

Biserica Albă                98%

Apșa de Mijloc             99%

Plăiuț                            98%

 

 

 

Surse: Wikipedia.ro

http://www.avertisment.net/dacii-libera-exista-in-ucraina/Eduard Ovidiu Ohanesian

 

16/07/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

4 iunie 1920 – o zi a dreptăţii pentru poporul român.Semnarea Tratatului de PACE de la Trianon.VIDEO 

 

 

 

 

Imagini pentru trianon tratat photos

4 iunie 1920 – A fost semnat Tratatul de Pace de la Trianon 

 

În 1920, în această zi, atât deputaţii cât şi senatorii din Parlamentul de la Budapesta s-au ridicat în picioare şi au strigat surescitaţi : Nem, nem, Soha ! („Nu, nu, niciodată !”), cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului unguresc de toate culorile.

Cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon.

Ce s-a întâmplat însă la Trianon, pentru a conduce la o asemenea reacţie furioasă a deputaţilor şi senatorilor maghiari?

 

 

 

Palatul Marele Trianon de la Versaille, Franţa

 

                           

                  Foto:   Palatul Marele Trianon de la Versailles 

 

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920, între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, stat învins în Primul Război Mondial, succesoare a Imperiului Austro-Ungar.

Tratatul a fost semnat la Palatul Marele Trianon de la Versailles în Franţa, de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de altă parte, pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor Croaţilor şi Slovenilor (stat redenumit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria.

Acest document este divizat în patru părţi:

  • Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comuna pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

  • Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în sectiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).

    În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei, Sloveniei şi Voivodinei în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

  • Partea a treia (articolele 36-78) intitulata „Clauze politice pentru Europa„, conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relatiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa, dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.

  • Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei în afara Europei” conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

 

 

 

Harta destrămării Imperiului Austro-Ungar în urma semnării Tratatului de la Trianon, 1920

    Harta destrămării Imperiului Austro-Ungar în urma semnării     Tratatului de la Trianon, 1920

 

 

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori.

Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germana Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămînă parte a Ungariei.

Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel ca procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei alcătuită din etnici ne-maghiari.

Tratatul a recunoscut dreptul istoric al popoarelor nemaghiare, din Transleithania (partea ungara a Dublei Monarhii), la autodeterminare şi a statuat o realitate existentă deja pe teren (majoritatea teritoriilor fusesera deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor).

El recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi a estului Banatului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehia, alcătuindu-se astfel statul Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului.

Între prevederile sale importante pentru noi românii, s-a evidenţiat de asemenea:

 

„Articolul 47.

România recunoaşte şi confirmă, faţă de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate şi asociate, a dispoziţiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populaţiei prin rasă, limbă şi religie, precum şi pentru a proteja libertatea de tranzit şi un regim echitabil pentru comerţul celorlalte naţiuni.”

„Articolul 161.

Aliaţii şi guvernele asociate afirmă şi Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei şi aliaţilor ei pentru cauzele de pierderi şi daune la care guvernele aliate, asociate şi cetăţenii lor au fost supuşi, ca o consecinţă a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ şi aliaţii ei.”

 

Pe de altă parte, Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848  şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia.

Cu toate acestea, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă.

 

CONCLUZII :

 

 

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman).

Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest.

Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați.

Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați.

Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

 

 

Surse:

 
http://istoria.md/articol/487/4_iunie,_istoricul_zilei#1920; 
https://ro.wikipedia.org;
http://foaienationala.ro/ioan-aurel-pop-nu-am-primit-transilvania-cadou

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/06/01/o-istorie-putin-cunoscuta-1919-armata-romana-a-cucerit-ungaria-pentru-a-o-elibera-romani-treceti-tisa/?preview_id=44906&preview_nonce=3b74e4e73f

 

 

 

 

04/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Considerații istoriografice privitoare la Sistemul de la Versailles

 

 

 

 

 

Sistemul de la Versailles. Considerații istoriografice

 

 

 

 

Creaţie deosebit de complexă, sistemul de la Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor, ca epilog al primului război mondial, dar si ca secventă de istorie cu un profil deosebit pe multe planuri. Este perioada interbelică, limitată de regulă între anii 1918 si 1939, dar pe care multi istorici o consideră deja ca un armistitiu sui generis, în cadrul unei conflagratii mondiale sau chiar al unui mare război civil, cu faze „calde“ si „reci“, extrem de complex ca problematică si susceptibil de mereu alte interpretări .

Ernst Nolte, bine cunoscut din faimoasa Historikerstreit (1987), a sustinut concomitent ideea că în secolul XX am avea, de fapt, numai un lung război civil (Bürgerkrieg), la care au contribuit mai toate popoarele .

Alti istorici (Fleming, Fontaine) insistă asupra originării războiului rece în „marele război“ , în timp ce André Ribard subliniază preocuparea unor cercuri politice din Elvetia de a transforma „războiul imperialist în război civil“ .

Interpretările sînt multiple si aporetice, lucru firesc cînd e vorba de un fenomen asa de complex. Istoricii însisi nu au fost numai interpreti ai acestuia, ci adesea si actori . H. Temperley, H. Pirenne, J. Carcopino , G. Brătianu , între alţii, au luat efectiv parte la marele război. E. Lavisse a publicat, în plină conflagratie, un volum justificativ, iar H. Berr va explora fenomenul tocmai sub unghi istoriografic . Pagini demne de interes au scris, dintre istoricii contemporani, J. Bainville, N. Iorga, H.- J. Marrou, Ch. Seignobos, R.W. Seton-Watson, ultimul fiind si semnatarul unor reflectii despre misiunea civică a istoricilor din Europa mediană , temă reluată si mai tîrziu de unii analisti sensibili la problematica natională.

 

Lăsînd la o parte memoriile privitoare la congresul de pace, utile desigur, desi partiale si subiective, trebuie spus că unii dintre marii actanti ai războiului, diplomatiei, reorganizării europene au căutat să explice pe cont propriu evenimentele, făcînd astfel un bun serviciu istoriografiei.

Winston Churchill, lord al amiralitătii în marele război, s-a ocupat de „criza mondială“ (The world crisis, 1923), iar E.M. House si C. Seymour de conferinta de pace (What really happened at Paris, 1921), cu date noi si observatii privitoare la alte demersuri analoage, precum acela subscris de E.J. Pillon în The Peace Conference (1919).
Un capitol aparte în vasta literatură despre acele împrejurări îl constituie initiativele unor istorici, precum A. Toaynbee, E.H. Carr, pentru a nu adăuga la cele deja amintite decît putine nume dintr-o lungă serie .

 

Personalităti britanice de felul lui Gilbert Murray, H.G. Wells sau Leonard Wolf, toate interesînd istoriografia, au intervenit public, la 24 mai 1919, pentru a cere aliaţilor să-si reconsidere atitudinea faţă de Germania învinsă si disperată.

Tratatele de pace trebuiau să gestioneze mostenirea războiului (Legacy of war la H.A.L. Fisher), într-un moment când Europa era dominată de sărăcie, confuzie, dezordine. Deviza lui Wilson („peace without victory“) era inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute, făcînd loc haosului si dictaturii . Sperante himerice se alimentau din acea stare de lucruri, împreună cu solutiile cele mai radicale.

Nimeni nu părea multumit în Europa postbelică. Anglo-saxonii considerau că tratatul de la Versailles era prea dur, pe cînd francezii îl socoteau prea blînd, iar învinsii inacceptabil . Austria, de la care pornise accidental conflagratia, nu mai avea resurse de supravietuire pe cont propriu.

Germania era sfîsiată de contradictii, umilită si săracă. Ungaria, pierzîndu-i pe cehi, slovaci, români din fostul regat, se refugia în mitologia natională si în visuri nostalgice. Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia erau singurele state beneficiind de teribila disolutie a imperiilor. Fiecare din ele avea însă probleme nevralgice („points of irritation“)  în raport cu vecinii, aspiratii neîmplinite, nelinisti legate de viitor.

 

Războiul nu se încheiase, germanii căutau cu disperare o solutie de iesire, dar se gîndeau deja la un alt conflict, căutînd „a salva pentru viitoarea revansă tot ce se mai putea salva“ . Initiind unele reforme de ajustare constitutională, Max von Baden le comunica la Washington, cu speranta că presedintele nu va sprijini cereri incompatibile cu onoarea poporului german si pregătirea unei păci drepte .

În adevăr, pacea semnată în Galérie des Glaces, tocmai acolo unde cu o jumătate de secol mai înainte se proclamase imperiul german, nu părea să fie o pace, temeri de tot felul subsistau pretutindeni. Europa, se spunea, nu e coaptă pentru democratie, iar principiul autodeterminării poate fi o „cutie a Pandorii“, plină de surprize.

Faptul că America, deşi avusese o contributie asa de însemnată la elaborarea tratatului, nu l-a semnat până la urmă, după cum nici nu s-a înscris în Liga Natiunilor, a cântărit greu în evoluţia generală .

S-a putut constata că în politica Statelor Unite, ca si în aceea a Marii Britanii, factorul economic precumpănea si că micile state rămîneau fără sprijin în momentele de criză majoră. Liga Natiunilor nu era în măsură să dea solutii eficiente, iar aliantele regionale se vădeau cu totul fragile fată de marile puteri .

 

S-au investit mari speranţe, la început, mai ales după impulsul dat de programul lui W. Wilson, că raporturile dintre state vor fi puse pe noi temelii, de egalitate a natiunilor, de cooperare si constructie mai armonioasă, în lumina dreptului public . Ideea de solidaritate era chemată a înlocui competitia violentă, prin intermediul unor organisme speciale, dar ea se va destrăma iute, sub presiunea realitătilor geopolitice din Europa si din lume.

Negocierile de la Paris s-au făcut, după cum se stie, în conditii dificile pentru România. Desi beligerantă din 1916, ea fusese nevoită să încheie, în 1918, cu asentimentul aliatilor, pacea separată de la Bucuresti. În noile împrejurări, ea figura printre statele cu interese limitate.

A trebuit să depună mari silinte pentru a-si apăra cauza, pe temeiul tratatului de aliantă din 1916 si al sacrificiilor făcute în război. Redevenit prim ministru, I.I.C. Brătianu a fost destul de abil si de ferm pentru salvgardarea inte¬resului national.

A fost nevoie pentru aceasta nu numai de o intensă activitate diplomatică, dar si de anihilarea guvernului bolsevic din Ungaria, condus de Bela Kun, trecîndu-se astfel peste opozitia Consiliului Suprem aliat.

 

 

 

 

 Image result for tratat trianon photos

 

 

La 25 nov./8 dec. 1919, fu semnat la St. Germain tratatul cu Germania, iar la Trianon cel cu Austro-Ungaria, prin care se consfintea integrarea Transilvaniei si Bucovinei. Abia la 14/28 oct. 1920, marile puteri au recunoscut si unirea Basarabiei. „România Mare“ devenea un fapt. Ea trebuia să-si articuleze acum rosturile tinînd seama de noua structură geopolitică a continentului, dar si de exigentele impuse pe plan mondial prin programul lui Wilson.

Era nevoie de reforme (împroprietărirea tăranilor, votul universal etc.) si de o nouă constitutie, care să armonizeze ansamblul românesc, aflat în criză, expus încă la fluctuatii primejdioase .

 

Felul în care G. Brătianu avea să examineze mai tîrziu problematica războiului prim mondial si a păcii aferente prezintă interes si acum, fiindcă e o bună asezare în perspectivă a unui eveniment istoric decisiv.

Marea conflagratie ar fi, în această viziune, urmarea contradictiei dintre particularismul national si universalismul economic, de care se leagă si problematica statului, a sporului demografic („invazia maselor“), a distributiei resurselor existente, a tehnologiei etc.

Preluînd o idee curentă în epocă (René Guénon), istoricul amintit conchidea că „sub toate raporturile, vîrsta de fier succede vîrstei de aur si pune organizării păcii probleme insolubile prin metodele traditionale“ . Teama sporea odată cu înarmarea, cu esecurile diplomatice, cu propaganda războinică a cercurilor interesate, cu neputinta de a pune în operă ideea federativă experimentată de britanici în coloniile lor, care tindeau să formeze deja un Commonwealth.

Antagonismul dintre această idee federativă si ierarhia centralizată, produsă si reprodusă pe continent de modelul francez, se regăseste în marea confruntare dintre blocuri din primul război mondial, imperiile austro-ungar, german si otoman reprezentînd în acest caz conceptia ierarhică, opusă aplicării extinse a principiului autodeterminării.

Cealaltă alianţă, avînd ca pilon cooperarea franco-britanică, lupta sub semnul federţtiei. Ea se va extinde mult peste limitele Europei, sugerînd o modalitate de organizare ulterioară a păcii, după cum se poate deduce chiar din proiectul wilsonian de organizare a lumii, ca o societate de naţiuni egale.

Din păcate, ea nu a răspuns asteptărilor, realitătile geopolitice s-au vădit ostile ideii, astfel că liga respectivă s-a crezut în drept să diferentieze pe cei „patru mari“, cu interese depline, de „cei mici“, cu interese limitate. Era un viciu fundamental, lesne de recunoscut la originea multor tensiuni si de natură a motiva măcar în parte esecul Ligii Natiunilor .

 

Viziunea lui G. Brătianu este afină cu cea conturată de Jacques Pirenne în Les grands courants de l’histoire universelle, vasta sinteză în care popoarele continentale se conduc după principiul autoritar, iar cele maritime după idei liberale. Autoritar si ierarhic, liberal si federativ sînt, în acest caz, notiuni afine, puse la lucru de istoricii în cauză independent unul de altul si urmărite din timpurile antice pînă în lumea contemporană .

 

Președintele W. Wilson a dorit să impună principiul federativ, prin Liga Natiunilor, însă a întîmpinat opozitia unor state europene, care au impus ajustări de natură să prevaleze principiul ierarhic, mai aproape de Sfînta Aliantă decît de „cele 14 puncte“.

Mai mult încă, Senatul i-a refuzat orice sprijin, iar noul presedinte, Harding, declară „moartă“ creatia predecesorului său . În asemenea conditii, Liga Natiunilor nu si-a putut împlini rostul decît în mică măsură, ceea ce l-a făcut pe Aristide Briand să conceapă, în numele Frantei, un organism european de tip federativ (1930), în perspectiva căruia stimula acordurile regionale.

Cu toate astea, dictaturile de pe continent au stiut să profite, mai întîi Italia lui Mussolini, apoi Germania lui Hitler, pentru a se debarasa de constrîngerile tratatelor si a deveni forte redutabile pe un continent tot mai tulbure geopolitic.

Acordul de la München (sept. 1938) era opera unui „directorat“, care si-a putut îngădui să decidă sacrificarea Cehoslovaciei, în speranta că apetitul imperialist al Germaniei va fi satisfăcut astfel. Garantiile nu mai aveau efect, acordul sovieto-german din 23 aug. 1939 indica limpede o evolutie conflictuală.

Balanta îstoriei înclina decis spre „organizarea ierarhică“, a cărei expresie elocventă era pactul germano-italo-japonez. Anschluss-ul, ocuparea Cehoslovaciei, dictatul de la Viena pe seama României tin de această conduită, din care trebuia să rezulte o „nouă ordine“ în lume. Curând, Carta Atlanticului (14 aug. 1941) avea să relanseze proiectul wilsonian de a institui pacea în spirit liberal, deschis, pluralist, cu respectarea dreptului fiecăruia de a-si decide soarta.

Desi G. Brătianu n-a mai putut încheia marea sinteză despre orga¬nizarea păcii în istoria universală, ajungînd în primul tom numai la finele secolului XVIII, interpretarea dată perioadei următoare, pînă la tratatul de la Versailles, s-a putut reconstitui totusi din rezumatul publicat de autor în „Revue historique du Sud-est européen” (1945-1946), text inclus apoi în editia integrală prefatată de John Rogister . Cunoaştem din acest volum chiar si opiniile istoricului asupra perioadei ce a urmat, pînă la 1945.

Am evocat mai pe larg cazul lui G. Brătianu fiindcă el e semnificativ pentru o parte din istoriografia timpului. Cum se stie, unii istorici de seamă luaseră chiar parte la război. Charles Péguy si-a pierdut viata în luptă, iar H. Pirenne a fost prizonier la germani.

N. Iorga, în altă zonă a vastului teatru de operatii, a devenit marele animator al vointei de a rezista, după cum a tinut să-l recomande A.D. Xenopol într-o misivă către Emile Boutroux. G. Brătianu, fiul primului ministru si voluntar, a fost rănit în luptă si avea să-si evoce experienta în volumul File rupte din cartea războiului (1934).

Peste cîtiva ani, în dec. 1939, cînd războiul începuse deja, practic, el punea la îndemîna străinătătii întîiul capitol dintr-un studiu privitor la Rumania at Versailles , în ideea de a sensibiliza lumea anglo-saxonă cu privire la interesele tării sale. Erau consideratii de istoric, însă miza lor politică nu putea trece neobservată, dată fiind amplitudinea personalitătii autorului.

Fascicula respectivă din Rumanian Quarterly, cu texte de N. Iorga, D.J. Hall, Al. Iordan s.a., era dedicată relatiilor cu Anglia si trebuie socotită ca un gest menit a semnala interesul României de a mentine sistemul de la Versailles, atunci cînd în mod evident acesta era pus în chestiune.

În acelasi timp, fidel crezului său civic , N. Iorga examina, lucid si realist, instituirea „protectoratului“ german asupra Cehoslovaciei, protestînd vehement, convins că ocupantul evoca imaginea unui „monstruos Behemoth biblic“.

Ofensiva germană contra sistemului de la Versailles, condamnată si mai înainte, l-a făcut să scrie astfel, după „desfiintarea“ Poloniei:

„Cine ar fi crezut vreodată că numele revărsării de ape zăgăzuită de Ludovic al XIV-lea pentru ca pe pămîntul consolidat cu atîtea jertfe să se ridice minunea din basme a castelului regal, a cărui glorie va supravietui regalitătii însesi, să ajungă a fi semnul a două aspre porunci ale istoriei: aceea pruso-germană din 1871 contra Franciei si aceea prin care aceleiasi Germanii i s-a impus ceea ce ea numeste diktatul?

Şi că pentru aceasta se va alipi de numele Versailles unul din cele mai teribile blăsteme răzbunătoare ale lumii?“

 

„Vinovătia de la Versailles“ fiind abolită simbolic, prin propagandă, apoi si militar, memoria lui W. Wilson era supusă si ea la atacuri ignobile, pe care acelasi N. Iorga a înteles să le combată, cu sarcasm si ironie, căci pentru el locul în cauză, Versailles, rămânea binecuvîntat de către natiunile ajunse a respira astfel mai liber .

Amputarea teritorială a României, în urma pactului sovieto-german si a dictatului de la Viena, i-a stors lui N. Iorga pagini de analiză, protest si imprecatie, în care viziunea cumpănită a istoricului („bătrîn prin experientă“) se îmbina cu reactia civică, în forme cu totul memorabile.

În acest sens, el socotea că statul modern nu mai poate fi înteles ca o „întîmplătoare legătură de teritorii si grupe omenesti“, ci ca un organism întemeiat pe natiune, ca produs al unei evolutii îndelungate, cu o cultură specifică si o istorie proprie, ceea ce înseamnă o constiintă de sine modelată în timp .

La moartea lui Chamberlain, în toamna lui 1940, putin înainte de a se stinge el însusi, intempestiv, N. Iorga a tinut să-l evoce ca pe o figură distinsă, legată de un moment tragic al istoriei, unul care l-a constrîns să facă nedorite concesii, pînă la a-si umili chiar patria. Inadecvatia cu epoca îi părea socantă, căci „el a vorbit din Biblie, într-o vreme cînd lozinca preistorică conducea omenirea“ .

A cîstiga un război nu e totuna cu a cîstiga pacea. În sistemul international, tot mai complex, pacea vrea să însemne stabilitate geopolitică.

De la pacea westfalică pînă la tratatul de la Versailles, dacă e să identificăm repere utile, lumea modernă a putut aprecia cît de mare poate fi deosebirea între asteptările din timpul războiului si realitătile din vremea păcii. Perioada interbelică, aparent una de pace, a însemnat de fapt o prelungire cu alte mijloace a războiului, unul în care spectrul combatantilor a devenit mai complex, cu nuante pe care istoricii au căutat să le definească cît mai exact. Cei care au dorit o pace „fără învingători si fără învinsi“, una care să asigure un mai bun echilibru în viitor, s-au văzut iute dezamăgiti.

La Versailles s-a decis într-un fel pe care anumite puteri le-au perceput ca o sursă de umilintă, de ofensă inacceptabilă. După cum   s-a observat deja, „propaganda fortelor de dreapta, extrema dreaptă, stînga si extrema stîngă contra lui Wilson si a Diktatului de la Versailles se permanentizează în întreaga perioadă interbelică“ .

 

Tratatele de pace n-au adus sincronizarea asteptată între tările ce se înfruntaseră pe cîmpurile de luptă, ci o stare de neliniste, suspiciune, teamă, accentuată apoi de marea criză, dusă la exces de miscările extremiste si de politica revansardă a învinsilor .

„Totusi, dreptul la autodeterminare rămîne principiul pe care s-a întemeiat sistemul politic căruia, pentru a da numai două exemple, România îi datorează îndeplinirea aspiratiilor ei, iar Cehoslovacia chiar existenta sa. Însăsi agregarea provinciilor istorice într-un stat numit din 1929 Iugoslavia a fost posibilă prin recunoasterea internatională a acestui drept“. 

 

Analiza intervalului nu se poate lipsi, fireste, de luarea în consideratie a acelui sentiment crepuscular ce domina spiritele după marele război. Nu doar anumite forme istorice păreau condamnate, ci deopotrivă civilizatia (Paul Valéry), dacă nu lumea însăsi, cu valorile ei, ceea ce îndemna să se repună totul în chestiune (André Gide). S-a scris atunci, mult, despre „declinul Occidentului“ (O. Spengler), despre „apusul natiunilor albe“ (Maurice Muret), despre criza lumii moderne (R. Guénon), crizismul fiind o temă obsedantă a epocii .

 

Hermann von Keyserling, cunoscut mai ales prin tentativa de a face „analiza spectrală a Europei“ , publicase un eseu despre „renasterea“ preconizată după război (Wiedergeburt, 1922), fenomen vizînd un om nou, întelept, puternic, rational, ca răspuns la irationalitatea de care lumea dăduse dovadă în timpul conflagratiei. Un anume spirit ecumenic s-a născut din chiar mizeriile războiului, fenomen înteles ca o manifestare absurdă a speciei umane .

Îl regăsim la originea unor proiecte de reorganizare a lumii, pe linie colectivistă, marxiană, ca si pe linie fascistă, proiecte în jurul cărora a curs nu doar multă cerneală, ci si sînge, oriunde lupta de idei nu mai părea să multumească spiritele.

„War guilt had engendered peace guilt, but both stemmed from the treaty of Versailles, and both were overhelming supported by the democracy“. Este concluzia unui istoric foarte atent la realităti, Maurice Pearton, dar ea rimează cu aprecierile făcute si de alti studiosi ai trecutului.

 

Walter Kolarz observa, îndată după al doilea război mondial, că principiul lui Wilson relativ la autodeterminarea natiunilor a fost o greseală cu urmări nefaste, căci a dat loc la „state-natiuni“ competitive, iar finalmente la un nou război, ale cărui consecinte nu se puteau bănui încă . Alti contestatari ai principiului în cauză se vor ivi si mai tîrziu, pînă în vremea noastră, care a înregistrat deja eliminarea unor decizii luate la Versailles.

Două dintre statele succesorale, Cehoslovacia si Iugoslavia, nu mai există în forma de atunci .

Timothy Garton Ash, între analistii de dată recentă, s-a referit si el la situatia din Europa Est-Centrală, avînd în vedere secesiunea ceho-slovacă si destructurarea Iugoslaviei .

 

O abordare aparte a propus Attila Pók, ocupîndu-se de Bulgaria si Ungaria fată de tratatul de la Versailles: două cazuri tipice de „tapi ispăsitori“ (scapegoats) în istorie. Autorul menţionat se interesa anume de tipurile de explicatii ce se pot găsi în gîndirea politică a natiunilor respective pentru cauzele înfrîngerii.

Cine poate fi blamat pentru tragicele evenimente: factorul intern sau cel extern, ori poate o combinaţie a acestora?

 

Studiile de psihologie socială (Allport, Heider, Lewin etc.) înlesnesc o mai bună întelegere a mecanismelor puse la lucru în asemenea împrejurări. Omul, individ sau comunitate, caută explicatii clare, unice pentru criza în care se află. Dacă s-a produs o înfrîngere, cine este răspunzător de ea? Judecata se face în plan legal, moral, istoric, însă căutarea „tapului ispăsitor“ consumă oricum destulă energie, alimentînd discursul politic, istoriografia, imaginarul colectiv.

 

Examinînd problema în toate aceste registre, Attila Pók conchide că în timp ce bulgarii au emis o critică permanentă a străinului, responsabil de orice esec, ungurii înclină spre autocritică, după cum s-a putut deduce mai ales din lucrarea lui Gyula Szekfu, Trei generatii, sau din aceea a lui Oszkar Iaszi, Calvarul ungar, resurectia ungară, ambele scrieri fiind publicate în 1920, pe fondul marii deceptii produse de tratatul de la Trianon.

 

Unei Europe a marilor puteri începea să i se opună o alta, a micilor state ivite pe ruina vechilor imperii.  Ele se întemeiau însă pe traditii istorice a căror cunoastere nu poate multumi nici azi spiritele mai riguroase. Ministrul României la Praga, Emmandi, scriind un articol despre politica externă a tării sale, în 1935, punea accent deopotrivă pe argumentele de drept international si pe „conceptia istorică“ recognoscibilă la baza ei: o politică de pace si colaborare, în spiritul angajamentelor convenite după marea conflagratie.

El a ţinut să evoce consensual figura lui Take Ionescu, exemplară pentru acest spirit, amintind şi întâlnirile avute de acesta cu Mossaryk, Benes, Venizelos si Pasitch, împreună cu care au întemeiat Mica Antantă, organism în slujba căruia M. Titulescu si-a pus apoi toată energia si o mare vointă de a construi un sistem de securitate pe continent.

Organizarea păcii îi părea a fi misiunea esentială a oamenilor de stat.
Perioada interbelică, desi atît de scurtă, la scara istoriei, îngăduie analize dintre cele mai interesante sub unghiul tentativelor de a solutiona crizele de pe continent .

„Tari si slabi“ se puteau distinge în grupul de state născute în vîltoarea războiului, ceea ce inculcă ideea că nu e vorba de un sistem versaillez monolitic, uniform, lesne descriptibil, ci de situatii foarte diferite, asupra cărora s-a atras deja luarea-aminte, dar care necesită încă aprofundări sub diverse unghiuri. (autor: Alexandru Zub, sursa: Convorbiri Literare)

NOTE

 . Cf. Cyril Falls, A hundred years of war, London, 1953; J.F.C. Fuller, War and western civilization, 1832-1932, London, 1932; Alastair Buchan, War in modern society, London, 1966; Guy Wint, Total war, London, 1972; A.J.P. Taylor, The origins of the second world war, New York, 1983 (ed.rom., 1999).
. Ernst Nolte, Der europäische Bürgerkrieg, 1987.
. Cf. N. Tranfaglia (ed.), Il mondo contemporaneo, VII, Firenze, 1983, p. 386.
. André Ribard, Minunata istorie a omenirii, trad., p. 437.
. Cf. Al. Zub, Istorie si istorici în România interbelică, Iasi, 1989, p. 83-98: Clio inter arma.
. J. Carpino, Souvenirs de la guerre en Orient, 1915-1917, Paris, 1970.
. G. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Bucuresti, 1934.
. E. Lavisse, Pourquoi nous-nous battons, Paris, 1917.
. H. Berr, Les études historiques et la guerre, în „Revue de synthèse historique”, XXIX, 1929.
. R.W. Seton-Watson, The historians as a political force in Central Europe, London, 1922.
. Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), Historians as nation-builders: Central and South-East Europe, London, 1988.
. H. Temperley, History of the peace conference at Paris, 1921; A.J. Toynbee, Survey of international affairs, 1920-1923; E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 2nd ed., 1946; International relations between two world wars, 2nd ed., 1947.
. Cf. Maurice Pearton, The Paris peace conference (1919) and British opinion, în Albert A. van Goudoever (ed.), Great peaces congresses in history (1648-1990), Utrecht, 1993, p. 89.
. H.A.L. Fisher, A history of Europe, II, Cambridge, (1935), 1976, p. 1255.
. Ibidem, p. 1267.
. Ibidem, p. 1268.
. V.M. Potemkin (ed.), Istoria diplomatiei, III, 1948, p. 429.
. Ibidem, p. 432.
. H.A.L. Fisher, op. cit., p. 1269-1270.
. Ibidem, p. 1271.
. Ibidem, p. 1273-1277.
. G. Sofronie, România în viata internatională, în Enciclopedia României, I, Bucuresti, 1938, p. 971.
. M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, în Enciclopedia României, vol. cit., p. 932.
. Ibidem, p. 934-935.
. G.I. Brătianu, Organisation de la paix dans l’histoire universelle des origines à 1945, Bucuresti, 1997, p. 28-32, 311-317.
. Ibidem, p. 29.
. Ibidem, p. 29-30.
. Ibidem, p. 30-31.
. Cf. J.-H. Pirenne, Panorama de l’histoire universelle de Jacques Pirenne, Neuchatel, 1963.
. G.I. Brătianu, L’Organisation de la paix…, p. 311.
. Ibidem, p. 313.
. Ibidem, p. 314.
. Ibidem, p. 322-323.
. Ibidem, p. 325.
. Ibidem, p. 326-327.
. Ibidem.
. Cf. Al. Constantin, A.D. Xenopol peste hotare, în A.D. Xenopol, studii privitoare la viata si opera sa, ed. L. Boicu, Al. Zub, 1972, p. 440.
. G.I. Brătianu, Rumania at Versailles, (I), în „Rumanian Quarterly”, I, 1, dec. 1939, p. 8-22.
. Maurice Pearton, Nicolae Iorga as historian and politician, în Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), op. cit., p. 157-173.
. N. Iorga, Nu state mici!, în Neamul românesc (N.r.), 12 oct. 1939, apud vol.  Ultimele, Craiova, 1978, p. 30.
. N. Iorga, Vinovatii? (N.r., 13 oct. 1939), apud Ultimele, ed. cit., p. 32.
. Ibidem.
. N. Iorga, Noi hotare (1940), în Ultimele, p. 204-210.
. Idem, Se pot distruge popoare?, în vol. cit., p. 8.
. Idem, Neville Chamberlain, în „Cuget clar“ si „Neamul românesc“, V, 19 (17 nov. 1940), p. 303-304. Apud Ultimele, p. 200-202.
. Cf. Albert A. van Goudoever (ed.), op. cit., p. 9. Cf. si K.J. Holsti, Peace and war: armed conflicts and international order, 1648-1989, Cambridge, 1991.
. Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iasi, 2001, p. 11.
. Cf. Richard Wagner, Cu Schestow în fata muntilor. Despre fundamentele Balcanilor, în „Interval”, 8 (16), 1999, p. 7.
. Andrei Pippidi, De la Kosovo la Sarajevo, în Sud-Estul si Contextul European, I, 1994, p. 17-18.
. Maurice Muret, Le crépuscule des nations blanches, Paris, 1925.
. Hermann von Keyserling, Das Spektrum Europas…
. Idem, L’analyse spectrale de l’Europe, Paris, 1930.
. Maurice Pearton, op. cit., p. 84.
. Walter Kolarz, Myths and realities in Eastern Europe, Lindiay Drummond Ltd, 1946; ed. rom., Polirom, 2003: Mituri si realităti în Europa de Est.
. M. van de Heuvel, J.G. Siccama (eds.), The desintegration of Iugoslavia, Amsterdam, 1992; Jiri Musil (ed.), The end of Czechoslovakia, Budapest etc., CEU, 1995.
. Timothy Garton Ash, History of the present. Essays, sketches and despatches from Europe in the 1990s, London, 1999.
. Attila Pók, Looking for the scapegoat. Attitudes of losers in Central and Eastern Europe after 1919-1929, în Albert P. van Goudoever, op. cit., p. 61-68.
. Cf. A.J.P. Taylor, L’Europa delle grande potenze, Bari, 1961.
. Emmandi, La conception historique de la politique exterieure de la Roumanie, în L’Europe Orientale, Paris, V, 1935, 3-4, p. 66-74.
. Ibidem, p. 72-74.
. Cf. E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 1919-1939. An introduction to the study of international relations, London, 1966.
. Peter Krüger, Das internationale System und Ostmitteleuropa nach dem Ersten Weltkrieg, in Ostmitteleuropa zwischen den beiden Weltkriegen (1918-1939). Stärke und Schwäche der neuen Staaten, nationale Minderheiten, hg. Hans Lemberg, Marburg, 1997, p. 13-30.

29/01/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: