CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (III)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acordul de la Munchen și pactul Molotov-Ribbentrop într-o altă viziune 

http://euromaidanpress.com/2017/04/19/munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited-3-way-european-catastrophe/

 

Partea 3: Calea către catastrofa europeană

 

  


 Urmare a articolului : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/29/pactul-molotov-ribbentrop-intr-o-viziune-diferita-de-cea-a-propagandei-istorice-ruse-si-sovietice-ii/


 

 


 Rusia lui Putin dă o interpretare propagandistică tendențioasă acordului de la München dintre Germania și puterile occidentale, încercând să justifice încheierea de către Hitler și Stalin a pactului Molotov-Ribbentrop în urma căruia cei doi dictatori și-au împărțit Europa, aruncând în aer pacea mondială.

Analizele imparțiale pentru a înțelege  evenimentelor cu care se confrunta omenirea în acele vremuri, spun că este absolut necesar să înțelegem contextul diplomatic al anilor 1930.


În Occident, era răspândită în vremea aceea opinia  că tratatul de la Versailles tratase Germania cu asprime. De aceea exista credința că  acordul de la München îi restituia lui Hitler ceea ce mulți credeau că aparținea de drept Germaniei.

La 26 septembrie 1938, Hitler a pretins că  teritoriul cehoslovac al Sudeților  (Sudetenland) era „ultima sa cerere teritorială din Europa” și cu toate că această cerere amenința să ducă la un război pe care nu-l doreau nici britanicii, nici francezii, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain a consimțit , numind soluția  „pace pentru timpul nostru”.

Guvernul cehoslovac, rămas fără sprijin din partea Occidentului, s-a văzut forțat să accepte acordul de la München, chiar dacă  restul țării a devenit vulnerabil.

Uniunea Sovietică nu a fost invitată la discuții și acest lucru a suscitat multe comentarii. Conform interpretării unei oficine de propagandă ruse , acest lucru „a dovedit” că Occidentul  crease un bloc conspirativ de tip NATO, pentru a amenința URSS.

 

 

 

 

 

Hitler la Praga, 15 martie 1939

 

 

Foto: Hitler la Praga, 15 martie 1939

 



Pentru dictatorul sovietic, aceasta era o dovadă că Occidentul nu era serios, nici cu  Hitler, nici cu el. La 10 martie 1939, Stalin a  ținut un discurs în care a susținut (fără a se  referi direct la Hitler) că lumea era împărțită în sfere de influență și că Marea Britanie și Franța făceau concesiuni după concesiuni agresorilor, deoarece erau dornice să declanșeze un război al statelor agresoare împotriva Uniunii Sovietice,  până la punctul în care aceasta ar fi nevoită să accepte dictatele capitalismului. [1]

Această retorică nu era decât o imagine în  oglindă a politicii duse de el .

Încă la 19 ianuarie 1925,  Stalin ținuse un discurs în care susținea că sunt întrunite condițiile pentru un nou război, analog Primului  Război Mondial, generat de  disensiunile puterilor capitaliste și că „ dacă va izbucni războiul, nu vom putea a sta cu brațele încrucișate. Va trebui să luăm măsuri , dar vom fi ultimii care o vor face. Și vom face acest lucru pentru a arunca greutatea decisivă pe cântar, cea care poate înclina balanța ”pentru instaurarea  orînduirii sovietice în toată Europa. [2]

 

Simon Sebag-Montefiore în cartea sa despre Stalin, a ajuns la concluzia că dictatorul sovietic considera diplomația ca un „joc de poker”, în care fiecare jucător (URSS, Germania nazistă, Franța împreună cu Marea Britanie) își propunea să-i lase pe ceilalți să se distrugă reciproc,  pentru a colecta câștigul.

În acel discurs din 10 martie 1939, Stalin a avertizat Occidentul că URSS nu va scoate „castanele din foc” pentru nimeni.

Din nou, a fost un semn că Stalin era dispus să conlucreze cu cei care i-ar promova cel mai bine interesele. La 3 mai 1939, Stalin a anunțat că l-a dat afară pe ministrul de externe Maxim Litvinov, care era de origine evreiască și l-a înlocuit cu ideologul  Vyaceslav Molotov .
 
La 15 august 1939, Stalin a propus   britanicilor și francezilor o alianță antigermană, cu numai 8 zile înainte de semnarea Pactul Molotov-Ribbentrop, chiar după ce Cehoslovacia fusese dizolvată!

Cea mai importantă cerere pe care Stalin a făcut-o britanicilor și francezilor era aceea că Armata Roșie trebuia să traverseze teritoriul polonez, un detaliu semnificativ pentru că  privind  retrospectiv, știm că, odată ce Kremlinul își trimitea armata pe teritoriul altui statat, încearca să rămână acolo pentru totdeauna .  

După cum știm, britanicii și francezii nu au dat atunci  un răspuns concret cerințelor sovietice. Reprezentantul britanic Sir Reginald Aylmer Ranfurly Plunkett  fusese de fapt trimis la Moscovafără grabă, cu un vapor,  și fără autoritatea de a duce tratative, ceea ce l-a determinat pe Stalin să comenteze: „Nu sunt serioși. Acești oameni nu pot avea autoritatea necesară. Londra și Parisul joacă din nou poker … ” [3]
 

În orice caz, era clar că nici britanicii, nici francezii nu aveau poftă să satisfacă  cererile lui Stalin în privința Poloniei.

Pe 14 martie 1939, Hitler a  anexat restul Cehoslovaciei, creând „Protectoratul Boemiei și Moraviei” și  lansând  minciuna  propagandistică că expansiunea Germaniei avea doar scopul de a „proteja” germanii. Marea Britanie și Franța au fost astfel obligate să dea pe 31 martie garanții pentru independența Poloniei. 

La 6 aprilie Londra și Varșovia s-au angajat să oficializeze o alianță militară, semnând un pact pe 25 august, iar după atacarea Poloniei de către Hitler, Marea Britanie și Franța au înaintat o declarație de război Germaniei la 3 septembrie 1939 .

Chiar și astăzi, există în  Rusia lui Putin numeroși apologeți ai pactului Molotov-Ribbentrop  și în străinătate  forțe politice pro-ruse , care încearcă să pretindă existența unui un echivalent moral între alianța nazisto-sovietică și politica împăciuitoristă anglo-franceză în problema  Cehoslovaciei.

Este total greșit  dacă se are în vedere că după München, guvernul britanic a acordat guvernului cehoslovac împrumuturi și donații substanțiale și a înființat, de asemenea  un „ Trust pentru refugiații cehoslovaci ”,  pentru ajutorarea persoanelor care fugiseră în Cehoslovacia pentru a scăpa de persecuțiile din Sudeții ocupați de  Germania nazistă.

Evident, aceste acțiuni nu puteau  atenua consecințele politicii lui Hitler, dar ele ilustrează o diferență fundamentală de atitudine între britanici în ceea ce privește Cehoslovacia și URSS, aliată cu Germania nazistă.

La urma urmei, când Hitler și-a trimis armata să ocupe toată  Cehoslovacia, aceasta nu au fost întâmpinată de armata britanică pentru a organiza o paradă comună a victoriei într-un oraș simbolic, așa cum a procedat URSS la Brest- Litovsk, după zdrobirea Poloniei cot la cot cu Germania.

În fapt, atât URSS cât și Germania nazistă au avut în vedere în septembrie 1939 cuceriri  teritoriale pe cale militară, în vreme ce implicarea  Marii Britanii în criza Sudetenland a fost un efort fundamental nechibzuit de a păstra pacea cu un dictator. 

 

 

 

 

index_clip_image004.jpg

 

 

 

 O fotografie legată de anexarea Sudeților, este „Femeia care plânge” la venirea armatei germane , preluată de revista Time în 1945 din ziarul de  propagandă nazistă Völkischer Beobachter . 

 

 

Propaganda nazistă a susținut că anexarea Sudeților a fost un triumf  al Fuhrerului și a voinței sale, deși în particular Hitler se plângea că Chamberlain l-a înșelat. Indiferent, anexarea Sudetenland-ului a alimentat doar pofta lui Hitler de extindere. Într-un discurs adresat unui grup select de jurnaliști din 10 noiembrie 1938, Hitler spunea:

„Circumstanțele m-au obligat să vorbesc aproape exclusiv despre o  pace pentru zeci de ani. Doar subliniind în mod constant dorința Germaniei de pace și intenții pașnice, a fost posibil să câștig poporului german  ca premisă pentru următorul pas. Este evident că o astfel de propagandă pentru pace  are și aspectele sale dubioase, căci poate duce cu ușurință la fixarea în creierul multor persoane a ideii că regimul actual este animat de dorința de a păstra pacea în toate circumstanțele.
 Acum a devenit necesar să schimbămg radual psihologia poporului german l și să-l facem treptat să-și dea seama că există lucruri care dacă nu pot fi puse în practică  prin mijloace pașnice, să fieimpuse prin metode de forță și violență …  . ” [4].

 

 

 

 

61bfc64d4af9aefcea0b029b783a265e.jpg

 

 

 

 

Chamberlain (foto sus) dând mâna lui Hitler în speranța că situarea relațiilor anglo-germane deasupra  angajamentelor internaționale va salva Europa de război.

 

Despre criza Sudeților, Chamberlain a făcut odată o declarație infamă : „Cât de oribil ar fi dacă ar trebui să săpăm tranșee și să purtăm măști de gaze aici, din cauza unui conflict dintr-o țară îndepărtată, între oameni despre care nu stim nimic”.

 



Polonia între ciocan și nicovală


Politica externă poloneză a intrat, de asemenea, în atenție. S-ar putea crede că munții Carpați au furnizat întotdeauna o graniță naturală pentru polonezi la nord și cehi / slovaci la sud, dar trecerile de munte, cum ar fi la Cieszyn / Těšín, erau etnic amestecate. Acest lucru a dat locunor  revendicări  teritoriale .

La 23 ianuarie 1919, Cehoslovacia a invadat și a luptat un scurt război cu Polonia pentru trecătorile montane pe care Polonia le-a pierdut . Relațiile Varșoviei cu Praga au fost marcate de revanșism care a motivat la 1 octombrie 1938 confiscarea de către Polonia a unei părți din teritoriul statului cehoslovac slăbit.

De remarcat sunt  jurnalele lui Jan Szembek , subsecretar polonez pentru afaceri externe la acea vreme, și ale lui Józef Beck , ministru de externe de mult timp sub Józef Piłsudski, din lectura cărora se înțelege că anexarea de către Polonia a teritoriului „Cieszyn-Silezia” era  legată de salvarea acestei regiuni ,care aparținea Cehoslovaciei, de ocupația germană.

 

 

 

 


Despărțirea Cehoslovaciei ca urmare a Acordului de la Munchen

                  Harta: Dezmembarea Cehoslovaciei ca urmare a Acordului de la Munchen

 

 

 

Szembek   menționa că Beck avea în urma dezintegrării Cehoslovaciei,  ideea pe termen lung a unui baraj anti-german în Balcani.

Poate că aceasta nu poate fi o explicație convingătoare având în vedere că crearea acestui baraj anti-german s-a bazat pe scenarii care nu au avut loc. Dar apologeții sovietici au tendința de a merge mai departe și de a asocia acest lucru cu semnarea de către Józef Piłsudski încă în 1934, a unui pact de neagresiune al Poloniei cu Hitler .

În 2009, la televiziunea rusă a fost difuzat un documentar intitulat Secretele protocoalelor secrete, în care se  susținea că pactul cu Germania lui Hitler din 1934 conținea protocoale secrete îndreptate împotriva URSS, care ar fi restructurat granițele întregii  Europe .   

Ar trebui să spunem însă că pactul polono-german din 1934 a fost un tip de tratat diferit de cel încheiat de URSS cu Hitler în 1939 și că  de fapt, era mai asemănător cu  pactul polono-sovietic din 1932.

Ceea ce se știe mai puțin despre diplomația poloneză din  acea epocă este despre existența unei dovezi  circumstanțiale a faptului că, înainte de semnarea pactului polon-german, Piłsudski a supus francezilor ideea unui război preventiv împotriva germanilor, pe care francezii l-au respins, determinându-l pe Piłsudski să semneze acordul cu Germania.

Józef Beck remarca  :

„După cum mi-a spus mareșalul [Piłsudski], el a examinat în profunzime argumentele pro și contra și toate șansele unui război preventiv, înainte de a lua decizia de a negocia cu Germania … În sfera militară, mareșalul a calculat că cel mai slab punct din forțele noastre armate era comanda superioară. Slăbiciunea eventualilor noștri aliați din acea perioadă ne-a făcut să abandonăm ideea unui război preventiv ”.

Indiferent de platitudinile publice pe care le-au generat cele două pacte cu Germania și URSS, este clar că, în particular, Piłsudski și succesorul său, Edward Rydz-Śmigły, au văzut atât Germania nazistă cât și URSS ca pe o amenințare la adresa statului polonez.

Drept urmare, au fost elaborate două planuri militare distincte pentru a face față  acestor amenințări: Planul Zachód pentru a face față Germaniei naziste și Planul Wschód pentru a face față URSS.

Niciunul dintre planuri nu a anticipat că ambele țări ( Germania și URSS) vor fi aliați. Planul Zachód, planul adoptat în septembrie 1939 se învârtea în jurul menținerii Poloniei de Sud-Est (Ucraina de Vest), astfel încât proviziile și ajutoarele occidentale să poată fi aduse din portul românesc Constanța. Polonezii s-au bazat pe promisiuni din partea Franței și a Marii Britanii că vor primi ajutor în cazul unui atac german, dar în realitate, niciun  ajutor nu a venit și invazia sovietică a făcut ca Planul Zachód să fie inaplicabil.

 

 

 

 

 

Puterile europene și despărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939

 



Harta: Puterile europene și împărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939.
 

 

 



Stâlpii „prieteniei” nazisto-sovietice

 

 

La 19 august 1939, Stalin ar fi susținut un discurs în care a declarat că „ scopul nostru este să ne asigurăm că Germania poate continua să lupte cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza și ruina Anglia și Franța. Astfel, poziția noastră este clară … rămânând neutri, ajutăm Germania economic, cu materii prime și produse alimentare. Pentru noi este important ca războiul să continue cât mai mult posibil, pentru ca ambele părți să-și epuizeze forțele. ”

În timp ce acest lucru concordă cu ceea ce știm despre motivele lui Stalin și ideologia sovietică, însăși existența acestor cuvinte a fost pusă în discuție de către istoricii ruși. Dacă sunt sau nu cuvintele lui Stalin  rămâne în discuție. Ceea ce știm este că, la 1 iulie 1940, Stalin i-a spus ambasadorului britanic de atunci la URSS Stafford Cripps :

„În timpul negocierilor de dinainte de război cu Anglia și Franța, URSS a dorit să schimbe vechiul echilibru … Anglia și Franța au vrut să-l păstreze. Germania a dorit, de asemenea, să facă o schimbare în echilibru, iar această dorință comună de a scăpa de vechiul echilibru a creat o bază pentru apropierea de Germania „. [5]

Molotov în ultimii ani a comentat în contextul diplomației timpurii a Războiului Rece: „ Sarcina mea ca ministru al afacerilor externe era să extind cât mai mult posibil granițele patriei. Și se pare că eu și Stalin am făcut față acestei sarcini destul de bine. ”

Alianța sovietică cu Germania nazistă trebuie văzută și în acest fel. Pofta lui Stalin de pământ și de a-l determina pe Hitler să se întoarcă spre vest ar trebui să fie luată în considerare ca fiind principalul  motiv  pentru care acesta a fost de acord cu pactul Molotov-Ribbentrop.


De ce Hitler a fost de acord cu o astfel de alianță cu Stalin este pare mult mai simplu. Deși Von Ribbentrop a afirmat „ca idee a sa”, că l-a convins pe Hitler să o urmărească, el a recunoscut: „ pentru că am căutat să creez o contrapondere pentru Occident și pentru că am vrut să asigur neutralitatea rusă în cazul unui  conflict germano- polonez. ” [6]

Indiferent dacă Von Ribbentrop știa sau nu, această linie l-a servit pe Stalin.

Război hibrid, 1939


În perioada premergătoare declanșării războiului cu Polonia, Hitler a folosit aceleași tactici ca și înainte de criza Sudeților, încercând să-și convingă propriul popor și Occidentul că este un om al păcii și că Danzigul ar fi ultima sa cerere.

Curios, dar germanii au folosit și o versiune prototip a ceea ce numim acum „război hibrid”. La 4 august 1939, „ criza vamală din Danzig ” a izbucnit după ce a fost formată și susținută o miliție germană de către Albert Forster, care la rândul său primise ordine  de la Berlin pentru a încuraja agitația germano-poloneză.

Până la sfârșitul lunii iulie, această miliție fusese susținută de trupele SS, care intraseră în oraș sub pretextul că toți participau la un concurs sportiv.

Intenția lor era de a  forța oficialii vamali polonezi care monitorizau importurile, astfel încât armele germane să poată să ajungă liber în mâinile rezidenților  germani din Danzig. Între timp, armata germană a început să se mobilizeze la graniță. Pe 4 august,  Varșovia l-a sunat pe  Hitler, amenințând că va închide  portul Danzig pentru toate livrările germane, inclusiv pentru importurile de produse alimentare. Bineînțeles,  propaganda nazistă, a folosit acest lucru ca pe  un exemplu de „teroare poloneză” împotriva germanilor din Danzig.
 

De-a lungul anului 1939 și, în special, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, propaganda nazistă împotriva polonezilor s-a intensificat  , culminând cu ceea ce este  numită în mod obișnuit „Operațiune Conserve de carne” sau „Operațiunea Himmler”.

Simultan, regimul lui Hitler a încurajat tensiuni etnice între germani și lituanieni asupra regiunii Klaipeda (Memel) ca preludiu al ultimatumului emis pe 20 martie 1939 guvernului lituanian.

Ultimatul a cerut să renunțe la regiunea Prusiei și să se asigure că germanilor din restul Lituaniei li se va acorda protecție deplină în schimbul unei zone libere lituaniene.

Până la 22 martie, Lituania a capitulat la aceste solicitări constatând că Regatul Unit și Franța (semnatari ai unui acord din 1924 care afirmă că Klaipeda era lituaniană) erau încă în modul de apariție și că germanii amenințau invazia dacă nu-și croiau drum.

Klaipėda a fost ultimul câștig teritorial fără a fi tras nici un  foc de armă al lui Hitler, înainte de izbucnirea în septembrie 1939 a războiului împotriva Poloniei. Când sovieticii au emis ultimatumul lor pentru restul Lituaniei în iunie 1940, germanii i-au ajutat făcând presiuni asupra lituanienilor să accepte cererile sovietice.

Așadar, propaganda pe care atât Germania nazistă, cât și Uniunea Sovietică au folosit-o pentru a-și justifica cuceririle imperiale în perioada 1939—41 se aseamănă  în mare măsură . Când Stalin a apelat la cucerirea statelor baltice și a Finlandei, Stalin a încurajat rușii etnici și agitatorii comuniști să strige că au nevoie de „salvare” de la fiecare guvern. Diversiunea pe care Stalin a folosit-o pentru a declanșa  războiul de iarnă împotriva Finlandei la sfârșitul anului 1939 – începutul anului 1940 este extrem de asemănătoare  cu operațiunea diversionistă germană de la Radio Gleiwitz pe care Hitler a folosit-o pentru a justifica invazia germană asupta  Polonieila 1 septembrie 1939.

 

 

 

 

 

Privirea caricaturistului de ziar asupra apropierii lui 1939 de către Stalin de naziști

 


                                               Foto. O caricatură din 1939, despre apropierea lui Stalin de naziști   
 

 

În ceea ce privește afirmația că expansionismul  sovietic  a avut pur și simplu un scop de apărare, aceasta ridică mai multe întrebări decât răspunsuri. Cu siguranță ea nu explică profunzimea colaborării regimului lui Stalin cu Germania lui Hitler între 1939-1941. De asemenea, nu explică de ce vechile fortificații precum linia Stalin au fost slăbite în mod deliberat. De asemenea, nu explică de ce Armata Roșie a funcționat atât de prost în toamna anului 1941.


După cum sa dovedit, doctrina sovietică conform căreia Armata Roșie ar fi pregătită să exporte „revoluția mondială” au pus-o  în poziții ofensive, mai degrabă decât în ​​poziții defensive. În ultimă instanță, profunzimea colaborării dintre Germania nazistă și URSS a alimentat direct aceeași agresiune germană .
 

Cenzurarea istoriei în stilul lui Putin


O mare parte din istoriografia rusă contemporană se bazează pe conceptul că URSS a fost întotdeauna angajată într-o luptă eroică și virtuoasă vag definită împotriva fascismului. Putin a făcut demult timp demersuri pentru a declara ilegală criticarea Armatei Roșii , chiar și la nivel tactic .

Chiar și faptul de a relata că  soldați ai Armatei Roșii au jefuit și violat pe parcursul avansului lor în luptele  împotriva Wehrmacht – ului, în special în etapele finale ale războiului, poate atrage acuzația de promovare a propagandei naziste  .
 

Între timp, dictatorul rus a încercat să justifice pactul Molotov-Ribbentrop pe baza falsurilor  propagandistice prezentate mai sus, mergând până la punctul în care susține că URSS nu a invadat Polonia în 1939.

Criticați aceste minciuni ordinare și veți fi acuzați de „diseminare” a unor informații  false în mod deliberat cu privire la eroismul popoarelor  Uniunii Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial „, ceea ce în Rusia este o infracțiune penală, așa cum a aflat bloggerul rus Vladimir Permin , cu sediul în Perm ,silit să plătească o amendă de 200.000 de ruble, când a scris o postare în care prezenta colaborarea sovieto- nazistă.


Chiar dacă acest articol trata, în principal, motivele pentru care a apărut pactul Molotov-Ribbentrop mai degrabă decât consecințele sale, faptul că el  contesta propaganda lui Putin însemns că citirea și distribuirea sau traducerea acestuia este acum ilegală în Rusia .



VA URMA

 

 



[1] Lucrările colecționate ale lui Iosif Stalin , vol. 14 , p. 366.

[2] Ibid. , Vol. 7 , pag. 14.

[3] Citat în Montefiore, Stalin , pag. 273.

[4] Citat în Joachim Fest, Hitler , p. 536-7.

[5] Citat aici

[6] Citat aici

31/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (II)

Viena, 14 martie 1938 – Adolf Hitler anunță încorporarea Austriei în Al treilea Reich.  

 

Continuarea articolului anterior: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/28/pactul-molotov-ribbentrop-intr-o-viziune-diferita-de-cea-a-propagandei-istorice-ruse-si-sovietice-i/

 În Rusia lui Putin, acordul de la München din 1938 a fost folosit ca scuză pentru încheierea pactului Molotov-Ribbentrop dintre Germania fascistă și URSS.

Pentru a comenta acest lucru, trebuie să înțelegem contextul diplomatic din anii ’30 și faptul că Stalin avea ambiția cuceririi Poloniei, la fel ca și Adolf Hitler.

Stalin era foarte conștient de ambițiile lui Hitler, citise cartea acestuia Mein Kampf și cântărise argumentele pro și contra unei alianțe sovieto-germane, dar era un om  dispus să colaboreze cu cei care îi sprijineau interesele, scrie http://euromaidanpress.com/ munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited-2-hitler-anschluss/

 

Înlăturarea unei bariere la frontiera Austria-Germania, martie 1938

Foto. Înlăturarea unei bariere de la frontiera Austria-Germania, martie 1938

La 12 martie 1938, Hitler a anunțat lumii anexarea (Anschlussul) Austriei la Germania. În timp ce vorbea, trupele sale erau ocupate să demonteze punctele de control ale frontierei austro-germane și să se îndrepte spre Viena. Pentru Hitler, Anschlussul nu a fost decât o altă lovitură dată Tratatului de la Versailles, urât de către naționaliștii germani pentru „divizarea poporului german”.

În iulie 1934, Partidul nazist austriac a încercat un  puci în Austria cu intenția de a forța unificarea austro-germană. 

Acesta a fost lichidat de cancelarul austriac Kurt Von Schuschnigg, fapt care a generat disensiuni majore între guvernul german și cel austriac, Hitler căutând o altă modalitate de a-și atinge obiectivul  reunificării.

La 12 februarie 1938, Von Schuschnigg l-a întâlnit pe Hitler la reședința lui Hitler de la  Berchtesgaden  și a fost presat să accepte o prezență nazistă mai mare în Austria, fiind amenințat că în caz contrar Germania își va trimite trupele în Austria.

Această amenințare cu invazia a fost suficientă pentru ca Von Schuschnigg să-l numească  ministru al poliției naziste pe Arthur Seyss-Inquart, un fidel al lui Hitler.Dar Hitler nu s-a oprit aici…

La 20 februarie, Hitler a ținut un discurs în care a afirma că Germania poate și trebuie să îi protejeze pe cei „în loviți de cea mai grea suferință” pentru credința lor în reunificarea germană.

Pentru naziștii austrieci, acesta a fost un îndemn clar să  înceapă o serie de revolte organizate.

Pe 9 martie, Von Schuschnigg, încolțit de revolte și de agresivitatea lui Hitler, a  decis organizarea  unui plebiscit privind păstrarea independenței Austriei stabilit pentru 13 martie.

Dar chiar a doua zi după ce hotărârea de  plebiscit a fpost făcută publică, Hitler a amenințat din nou cu invazia militară, fapt care  s-a dovedit prea mult pentru Von Schuschnigg, care pur și simplu și-a dat demisia din funcția de cancelar.

Arthur Seyss-Inquart urma să fie numit succesorul său, iar el a făcut imediat un „apel” la Berlin pentru „restabilirea ordinii”. 

Într-un discurs ținut la  Berlin din data de 7 aprilie Seyss-Inquart spunea:

„Partidul Național Socialist din Austria nu a încercat niciodată să-și ascundă înclinația pentru o Germania mai mare. Că Austria s-ar întoarce într-o zi la Reich a fost o chestiune, desigur, pentru toți socialiștii naționali și pentru germanii adevărați din Austria. I-am cerut Fuhrerului ajutor armat pentru a salva Austria de un război civil și de a avea soarta Spaniei…”  

Afiș de propagandă care îi chema pe austrieci să voteze „Marea Germania” la plebiscit

Afiș de propagandă care îi chema pe austrieci să voteze la plebiscit „Marea Germanie”.  

Plebiscitul lui Von Schuschnigg a fost transformat într-un exercițiu în vederea  anexării printr-un referendum, organizat pe 10 aprilie, în urma căruia 99,7% dintre cei prezenți au votat Ja! 

Dar chiar înainte ca rezultatele să fie publicate, Hitler se gândea deja la următoarea cucerire .

Sudeții

După Austria, cea mai mare zonă populată de etnici germani din afara Reichului era  Sudetenlandul din Cehoslovacia.

Pe 23 martie, Hitler, Von Ribbentrop, Rudolf Hess și liderul partidului germanilor sudeți  Konrad Henlein au avut o lungă întâlnire de 3 ore în care „Fuhrerul”, potrivit spuselor al Henlein„a declarat că intenționează să soluționeze problema Sudeților într-un viitor nu prea îndepărtat. El nu mai putea tolera ca germanii să fie oprimați sau împușcați ”.

Konrad Henlein cu Hitler, 1938 

                                Foto: Konrad Henlein și Hitler, 1938

Strategia imediată de soluționare a problemei Sudeților germani , convenită în cadrul acestei reuniuni, era următoarea:

„Partidul sudeților germani trebuia să facă cereri  inacceptabile pentru guvernul ceh [sic]. […]Henlein nu intenționa să ducă lucrurile la limită, ci doar să înainteze cereri  de autoadministrare, urmând  să rezerve pentru mai târziu punerea în aplicare a unei sugestii a  Fuhrerului, ca sudetii-germani din Cehoslovacia să aibă  propriile lor trupe, încadrate cu ofițeri germani, care să  coopereze strâns cu armata Reichului German.

Henlein a rezumat părerile sale către Fuhrer după cum urmează: Trebuie să cerem întotdeauna atât de mult încât să nu putem fi niciodată mulțumiți . Fuhrer-ul a aprobat această părere. „

Această strategie a stat la baza unei serii de opt cereri adresate de Henlein guvernului cehoslovac în timpul unui miting organizat la Karlsbad (Karlovy Vary) în data de 24 aprilie, care a inclus o cerere pentru „libertatea completă de a mărturisi aderarea la elementul german și ideologia germană”. [2]  Pe lângă populația  germană  majoritară în Sudeți,  pe Hitler la atras și  faptul că 70% din capacitatea de producție a fierului și oțelului de care dispunea Cehoslovacia  se afla aici. În plus, Sudetenland a adăpostea și Škodovy závody (Uzinele Skoda) cea mai mare fabrică de armament din Europa Centrală.Cehoslovacia înțelegea importanța regiunii la fel de mult ca germanii și astfel, începând cu 1935, a construit o serie de fortificații asemănătoare Liniei Maginot din Franța, menite să o protejeze  de o invazie germană.

Planurile de apărare cehoslovace se bazau și pe presupunerea că, în cazul unui război cu Germania, francezii vor veni în ajutorul Cehoslovaciei.

Guvernul cehoslovac avea  voință de a lupta, așa cum a fost demonstrat de mobilizările parțiale ordonate  după ce au apărut zvonurile despre mișcările de trupe germane în apropierea frontierei cehoslovace în perioada 19 – 22 mai 1938.

Perdelele de fum ale propagandei naziste

Hitler, a emis la 30 mai o directivă „Către comandanții șefi ai serviciilor armate germane” în care se spunea că :„Este decizia mea inalterabilă de a sparge Cehoslovacia în viitorul apropiat. […] Alegerea corectă și exploatarea hotărâtă a unui moment favorabil este cea mai sigură garanție a succesului. În acest scop, pregătirile trebuie făcute imediat. Înainte de atac sunt necesare următoarele:
a) O scuză convenabilă și, odată cu aceasta,b)  O justificare politică adecvată ,c)  O acțiune neașteptată de inamic, care să-l găsească în cea mai redusă stare de pregătire .
Cea mai favorabilă atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere politic ar fi o acțiune  fulger ca urmare a unui incident care ar  pune Germania în fața unei provocări insuportabile și care, în viziunea a cel puțin unei părți a opiniei publice mondiale,ar oferi justificarea morală pentru măsuri militare. ” 

Operațiunea Fall Grün, a fost  un plan german care avea drept țintă un război agresiv împotriva Cehoslovaciei.

Planul respectiv a fost analizat de Feldmareșalul german Wilhelm Keitel , care i-a adăugat propriile sale comentarii, conform cărora o invazie a Cehoslovaciei ar trebui privită de lumea exterioară doar ca „ un act de pacificare și nu ca o provocare la război.”La începutul anului, pe 21 aprilie, Keitel a avut o întâlnire cu Hitler, unde amândoi au discutat despre posibilitatea de a folosi asasinarea ambasadorului german la Praga ca pretext pentru invadarea Cehoslovaciei, dar s-a renunțat la această idee .

Drept urmare, propaganda nazistă a insistat pe  o temă periculoasă, conform căreia germanii sudeți  trebuiau salvați de  „barbaria cehă”.

 

VA URMA

[1] Simon Sebag Montefiore, Stalin: Curtea Țarului Roșu , p. 272-3.

[2] După cum subliniază Nizkor , Heinlein, cu ajutorul Berlinului, a permis spionajul, crima și terorismul ca parte a unui efort concertat și deliberat de a submina autoritatea Pragăi în Sudeți, coroborată cu cerințe imperioase.

29/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pași spre Marea Unire de la 1918 a Maramureșului cu Țara

Imagine similară

 

Foto: Maramureșul istoric

 

Fișier:MM Relief03.jpg

 

 

 

 

 

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie românească, Țara Maramureșului, locul de baștină al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Constituirea Sfaturilor Naționale Române Locale

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11 noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil angajament politico-istoric și patriotic.

În cazul românilor din Austro-Ungaria, stat despre care se spunea că este un „uriaș cu picioare de lut”, românii n-au vrut să accepte statutul care li se pregătea, anume acela că ar fi un „popor fără soartă”, „decăzut din destin”; ci dimpotrivă, au hotărât să-și ia „soarta” în propriile mâini, ilustrând aserțiunea istorică potrivit căreia la acea dată, după aprecierea avizată a unui istoric, monarhia bicefală nu era decât: „…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători”.  
Este știut faptul că în condițiile dezintegrării Austro-Ungariei pe cuprinsul fostului imperiu multinațional s-a creat un vid de autoritate, de putere dar, în același timp, foștii asupritori nu erau dispuși să renunțe prea ușor la vechile lor privilegii, încercând să împiedice cu orice preț instaurarea fragilelor dar mult prea motivatelor gărzi naționale române.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români, de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. Ilustrativ în acest sens este și incidentul întâmplat în localitatea Petrova, din județul Maramureș, cu ocazia adunării locale de constituire a Sfatului Național Local, la care au participat peste 800 de „poporeni”:

„Cei prezenți în numer de 40 inși foști glotași soldați a voit a depune jurământul, – inse strajameșterul jandarmilor din loc: Veisz Matyaș a oprit depunerea acestui jurământ  și apoi constituirea consiliului național din loc., a zis că și cu forța  și arma a opri orice constituire, pînă ce nu vom avea concesiune de la pretura Vișeului, – Dr. Vasile Filipciuc și Darie Vlad a spus acestui jandarm că n`avem lipsă de nici o concesiune, noi facem toate acestea pre bază legală, – numitul strajameșter a voit a deține pre Darie Vlad și Dr. Vasile Filipciuc și ne-au făcut responsabili pentru orice tulburare și ne-a relatat telegrafic la ministerul de interne  și a miliției a ungurilor, – noi am protestat contra acestui act violent și dur a jandarmului Veisz și pre el l`am făcut responsabil pentru tulburarea bunei înțelegere și a liniștei din comună, – s-a decis, ca acest protest să se trimită imediat.

Președintelui cons. națio. loc. lui: Dr. Georgie Bilașcu – Budapesta, ca dînsul prin întrepunerea la Consiliul Național Român Central – să fie transpus numitul jandarm din comună, – să se mijlocească operarea personală a vicepreședinților și a consiliului local, – căci din contra – pacea va fi răsturnață în comună, – deci depunerea jurământului s-a amânat  pre timp mai acomodat și numai Darie Vlad preot român v. preș. al C.N.R. cu ocaziunea sfințirii tricolorului român a depus jurământul în biserică în mânele Dr. Vasile Filipciuc.”

Mai merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17 noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu „Un răsunet”) – „imnul nostru național”.
În aceste adunări plebiscitare comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, unde aveau să se „strângă” peste 5.000 de români, iar în unele cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu puterea de a decide și de a vota în numele localităților pe care le reprezentau, în chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918.

O astfel de întrunire s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în 14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia, doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române.3 Ca un amănunt de suflet, se cuvine să amintim că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și purtat de către românii din dreapta Tisei la Alba-Iulia a fost găsit păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu.

Atât acest drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către  Florentin Bilțiu-Dăncuș de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Ulterior, la Baia-Mare delegației maramureșenilor li s-a mai făcut cadou un drapel național de către egumenul din Bixad, care s-a dovedit a fi acela mai mare din toată adunarea, la fel și stegarul, cel mai înalt.
Drapelul sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens, avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare, între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să fie așa. Dimpotrivă!

 

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii.
 
 
Întregul traseu până la Alba-Iulia este unul absolut memorabil, o aventură de suflet, o aventură națională la care mulțimea din gări devenea tot mai entuziată, sporind în număr: „În Dej ne așteaptă câteva mii de oameni în frunte cu protopopul Boroș și inteligenția locală; drapele nenumărate, cântece, ovațiuni etc. În Gherla tot așa se alătură de noi clerul diecezan și ceilalți trimiși ai Gherlei” 
Această emulație națională, poate unică în istoria noastră ne dovedește modul în care poporul de rând, oamenii simpli își ovaționau aleșii, își amanetau speranțele, rostogolind spre Câmpul lui Horea, ca pe un bulgăre de zăpadă proaspătă, o voință și încredere clădită în zeci de generații.

   

Telegrame către Brătianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia „pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace.

Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; „Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea făcuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rușii bolșevici, a determinat depașirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureșului de la nord de Tisa.

Memorii

 

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: „Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; „Maramureșul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   

Cea mai veche episcopie

 

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

„Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt…

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

   

Posibilitatea fructificată

 

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca „spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata.

In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenența Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

 

Glasul Maramureșenilor de peste Tisa a fost numai auzit, nu și ascultat

 

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț.

Între 16 ianuarie și 4 august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet  (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
 Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind negocierea frontierelor.

A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.

 

 

Click pentru a inchide poza

Harta Maramureșului românesc

 

 

Diplomația noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state.
La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.

 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoarana/Cum-s-au-unit-Maramure

 

Magazin istoric

25/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: