28 iunie 1940 : De ce a fost cedată Basarabia ?

Harta: România Mare, așa cum a existat din 1920 până în 1940, perioada în care a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa – 295.641 km2. În prezent teritoriul României este de 238.397 km2.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940), a Dictatului de la Viena din 30 august 1940 privitor la cedarea către Ungaria a Ardealului de Nord, și a tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) trecea la Bulgaria, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă.

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă).

Pentru toţi oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp, scrie jurnalistul și istoricul George Damian în publicația online https://historice.ro.

În perioada interbelică, soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Foto: Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani, Sudetenland.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război.

Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică.

Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România.

De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.

Publicitate

SULTANUL MAHMUD AL II-LEA ȘI REFORMELE CARE AU SCHIMBAT IMPERIUL OTOMAN

Mahmud al II-lea s-a nascut la 20 iulie 1785, în luna Ramadanului, fiind fiul sultanului Abdul Hamid I si al uneia dintre sotiile acestuia, Naksidil Valide Sultan, probabil de origine georgiană. A domnit ca sultan al Imperiului Otoman din 1808 și până la moartea sa, pe 1 iulie 1839.Sultanul otoman Mahmud II a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. A urcat pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori.

În 1808, predecesorul si fratele vitreg al lui Mahmud al II-lea, Mustafa al IV-lea, a ordonat executia lui Mahmud si a varului acestuia, sultanul destituit Selim al III-lea.

 Selim al III-lea a fost ucis, dar Mahmud a fost ținut ascuns în siguranță de mama sa.

Liderul revoltei, Mustafa Bayrakdar, a devenit apoi vizir al lui Mahmud, a cărui domnie a rămas în istorie datorită largilor reforme administrative, fiscale și militare întreprinse, care au culminat cu Decretul Tanzimatului.

Vizirul Alemdar Mustafa Pașa a luat inițiativa de a relua reformele frânate de lovitura de stat conservatoare din 1807 care îl adusese pe fratele vitreg Mustafa al IV-lea la putere.

Curând, însă, vizirul a fost asasinat, iar Mahmud al II-lea a renunțat temporar la reforme. Eforturile ulterioare ale sultanului au avut mai mult succes.

La începutul domniei sale, Mahmud s-a confruntat cu erodarea imperiului în Balcani.

În primii ani ai domniei lui Mahmud al II-lea, guvernatorul Egiptului, Mehmet Ali Paşa, a reușit să recucerească orașele sfinte Medina și Mecca de la saudiții din Nedjd.

Războiul cu Rusia s-a încheiat prin Tratatul de la Bucuresti (28 mai 1812), prin care sultanul ceda provincia Basarabia Rusiei.

Mahmud a fost un sultan energic, al carui nume s-a legat de desfiintarea faimosului corp al ienicerilor si de tentativa de profesionalizare, sub comanda unor instructori germani, a armatei turcesti.

Denumirea de ienicer este derivată din sintagma turcească „Yeni çeri”, care înseamnă „noul corp de armată”.

Folosind o lege numită devșirme, care încălca preceptele islamului, otomanii luau copiii de până la 7 ani cu forța din sânul familiilor creștine, pentru a-i face ieniceri.

După abolirea Corpului ienicerilor, a fost posibilă înființarea unei armate în stil european, recrutată mai ales din rândurile turcofonilor din Rumelia și Asia Mică.

Mahmud a fost cel care a pus capăt autonomiei mamelucilor din Irak în 1831 și a ordonat campanii militare în scopul eliminării celebrului Ali Paşa din Tepelena, în vârstă de 80 de ani, care organizase în Epir un stat independent.

Mahmud al II-lea a încercat să restabilească autoritatea imperială și să sporească eficiența administrației sale. A crescut salariile funcționarilor în încercarea de a pune capăt mitei și în 1838 a înființat două instituții pentru formarea și perfecționarea acestora.

În 1831, Mahmud al II-lea a înființat și o gazetă oficială, Takvim-i Vekayi, primul ziar care a fost publicat în limba turcă, pe care toți funcționarii publici erau obligați să-l citească.

Reforma vestimentației a fost, de asemenea, un aspect esențial al reformelor lui Mahmud II. Armata turcă modernizată a adoptat uniforme în stil occidental și un fes căptușit cu pânză ca acoperământ de cap.

În 1829 sultanul a ordonat ca funcționarii săi publici să poarte fes și a interzis purtarea turbanelor. Intenția a fost de a constrânge populația să poarte o vestimentație modernă, iar planul a avut succes.

Măsura a avut un rol egalitarist, a înlocuit vechile legi care semnalau vestimentar rangul, religia și ocupația. Deși negustorii și meseriașii au respins în general fesul, acesta a devenit un simbol al modernității în întreg Orientul Apropiat, inspirând adoptarea unor decrete similare în alte țări cum ar fi Iranul, în 1873.

Portretele lui Mahmud al II-lea oferă o perspectivă valoroasă asupra mentalității sale despre vestimentație după 1826.

Mahmud al II-lea a murit de tuberculoză la palatul Esma Sultana, Çamlıca, în 1839 și a fost urmat la tron fiul său, Abdul-Medjid.

Sultanul Mahmud a înţeles că reforma nu trebuie să vizeze doar clasa militară, ci întreaga societate otomană.

Perioada care a urmat domniei lui Mahmud, este cunoscută drept Tanzimat, şi reprezintă încercarea cea mai puternică de reformare a Imperiului Otoman, culminând cu Constituţia din 1876.

Surse:

http://www.magazin.ro;

https://www.facebook.com/DosareSecrete

PENTRU NEMURIREA AMINTIRII CELUI CARE A FOST EROUL LUPTEI ANTICOMUNISTE PAUL GOMA

Recent, în satul basarabean Mana, din Orhei, unde a văzut lumina zilei neînfricatul erou al luptei anticomuniste Paul Goma, a fost inaugurată placă memorială închinată amintirii inegalabilului scriitor român Paul Goma, dizidentul supranumit ”Soljenițîn al nostru”.

Refuzul și indiferența celor care stăpânesc acum casa părintească a lui Paul Goma, nu a fost o piedică în calea instalării acestei plăci comemorative, pe care autoritățile comunei au amenajat-o chiar în fața porții casei, lângă fântână.

Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, într-o familie de învățători români.

După cedarea Basarabiei fostei URSS, Paul Goma s-a mutat cu familia în România.

Fiind elev la Liceul ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu, a fost exmatriculat, pentru că susţinuse în şcoală cauza unor persoane anchetate pentru anticomunism. A reuşit totuşi să termine Liceul ”Radu Negru” din Făgăraş, în 1953. În 1954 a început Institutul de Literatură şi critică literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti. 

A fost arestat în la 22 noiembrie 1956, pe când era student al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti, ca urmare a manifestaţiilor studenţeşti anticomuniste declanaşate în contextul revoluţiei din Ungaria.

Prin sentinţa nr. 487 a Tribunalului Militar Bucureşti din 3 mai 1957 Paul Goma şi colegul său, Horia Florian Popescu au fost condamnaţi la câte doi ani închisoare corecţională pentru „delictul de agitaţie publică”. Pedepselor relativ mici aplicate de instanţă li s-au adăugat însă ani de DO. La expirarea pedepsei, lui Paul Goma i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, printr-o decizie a M.A.I., pe timp de 24 luni la Lăteşti.

La 9 octombrie 1961 biroul raional Feteşti al Securităţii propunea direcţiei regionale Bucureşti ca lui Paul Goma să i se prelungească domiciliu obligatoriu cu încă 36 luni pentru că „a avut o atitudine duşmănoasă şi în perioada domiciliului obligatoriu”. Prin decizia 16285 din 2 noiembrie 1961 i se prelungea DO cu 24 luni. Restricţiile domiciliare aveau să îi fie ridicate la 21 februarie 1962. După eliberare, se reînscrie la Facultatea de Filologie.

Revine în 1977 în prim planul rezistenţei anticomuniste româneşti prin scrisoarea de adeziune la Charta’77 din Cehoslovacia şi prin alte scrisori, declaraţii şi apeluri în care condamnă regimul Ceauşescu. Arestat din nou în 1977, a fost expulzat din ţară, la 20 noiembrie 1977, în Franţa, unde a continuat, împreună cu exilul românesc,  protestele împotriva dictaturii ceauşiste.

A scris mult despre gulagul românesc, devenind celebru după publicarea în occident a cărților sale , interzise de regimul comunist din România: Ostinato, Gherla, Patimile după Piteşti şi despre „mişcarea Goma” din 1977, Culorile curcubeului.