Unul dintre cei mai mari duhovnici ai României a fost părintele Ilie Cleopa (1912-1998). În urma sa au rămas multe fapte bune și povețe, dar și explicații despre lucrurile ce ne înconjoară.
Părintele Cleopa a povestit la un moment dat de ce nu e bine ca cei ce vin la biserică să-i ceară lui Dumnezeu să aibă… noroc.
„Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc, zicând : ‘pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei’. Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic?
Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete”, se poate citi în lucrarea „Ne vorbeşte părintele Cleopa” (o colecție de 17 volume).
Părintele Cleopa mai spune:
„Voi vedeţi că până la venirea lui Iisus Hristos, China care se închina la idoli, India şi Japonia şi Insula Java şi atâtea state care se închină încă la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru şi la toţi dracii?
Voi ştiţi că până la venirea Domnului, oamenii sălbatici şi nebuni pentru fiecare păcat aveau un zeu?”.
Se pare că pentru a avea șansă, romanii se rugau la Moloh, zeul fericirii, pe care noi îl numim astăzi Noroc.
„Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum îi zicem astăzi? Îi purta statuia într-o căruţă cu două roţi, făcută din aramă sau din argint. În spatele zeului Noroc era un cuptor de aramă şi în faţa lui o tigaie de aramă; şi-i dădea foc lui Noroc pe la spate, până se înroşea şi tigaia şi el.
Popii lui purtau în mâini nişte securi mari, ascuţite”, mai povestește Părintele Cleopa.
Se pare că acest zeu primea drept jertfă numai copii sugari de la mamele lor. „Cine vrea să aibă noroc, să aducă jertfă lui Noroc! Cine vrea să aibă noroc, să aducă jertfă lui Noroc !…”, strigau romanii pe străzile Romei Antice. Și, pentru a avea noroc, femeile își dădeau pruncii de la sân.
„Lua muierea copilul de la țâță, îl dădea în mâna slujitorului idolesc, îl tăia bucăţi şi îl punea în tigaia lui Noroc să se frigă.
Până la 40-50 de copii punea odată în tigaia aceea. Mirosea în urma lui numai a friptură de copii proaspeţi.
Aşa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor în fundul iadului! Acolo stau în vecii vecilor că au dat jertfa lui Noroc”, se mai poate citi în cartea „Ne vorbeşte părintele Cleopa”.
La final, părintele Cleopa atrage atenția asupra faptului că salutul „Hai, noroc!” nu este altceva decât invocarea diavolului.
În literatura engleză, termenul „Moloh” sau „Howl” se folosește pentru a se referi la o persoană sau un lucru care cere sau care necesită un sacrificiu foarte mare.
Atâta timp cât te sprijini pe Noroc nu te mai sprijini pe Dumnezeu. Ascultă‑mă cu atenţie ce îți zic: nu există Noroc pentru creştini, există doar rânduiala Maicii Domnului.
Mergând pe aceeaşi linie, multe persoane poartă talismane.
Cred că acestea le poartă Noroc şi probabil aşa şi este, acum când ştim ce înseamnă Noroc.
Cei care‑l caută se supun Norocului şi toată viaţa lor va fi marcată de acest lucru.
Talismanele sunt apanajul oamenilor superstiţioși şi nu sunt purtătoare de Har, ele sunt încărcate cu un anumit gen de „energie”, care nu vine de la Dumnezeu şi care are o durată de viaţă limitată, consumându‑se ca o baterie.
Harul lui Dumnezeu izvorăşte din dragoste, rugăciune, din nevoinţe, din pocăinţă şi din regrete, din icoane, din sfintele moaşte, din mâna preotului care binecuvântează, dar în niciun caz din talismane.
Harul vine singur, nechemat, atunci când te aştepţi mai puţin şi pleacă atunci când dă de cea mai mică urmă de mândrie.
Unde este Har, superstiţiile şi Norocul nu au loc, la fel şi talismanele. Talismanele sunt folosite de oameni pentru a umple cu de‑a sila locul unde ar trebui să stea Harul, dând false impresii de bine purtătorilor.
Mai degrabă să facem tot ce putem pentru a atrage Harul, lăsând deoparte talismanele şi superstiţiile aducătoare de Noroc, nicidecum de Har.
Căci odată ocupat locul Harului, ne supunem forțelor întunericului, cu slabe şanse de eliberare din strânsoarea ce duce la pieirea sufletului.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova