PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCÃ ÎN BASARABIA ANULUI 1918

 

 

 

 

 

 

Unirea Basarabiei cu România a determinat o amplificare a propagandei antiromâneşti, dusă de forţele interne şi externe care se opuneau deciziei adoptate în mod democratic de reprezentanţii legitimi ai locuitorilor Basarabiei la 27 martie/9 aprilie 1918.

Agenţii veniţi de peste Nistru, sau cei din rândurile populaţiei locale, le insuflau basarabenilor teama că autorităţile române se vor opune reformelor democratice, dintre care cele mai importante erau reforma agrară şi votul universal.
Liderii românilor basarabeni, împreună cu reprezentanţii civili şi militari ai statului român, au depus eforturi însemnate, prin diverse mijloace, în primul rând cele culturale, prin intermediul Şcolii şi Bisericii, pentru a elimina, pe cât posibil, efectele propagandei antiromâneşti şi antiunioniste duse de cei care se opuneau actului reparatoriu de la 27 martie/9 aprilie 1918.
Din nefericire, multe dintre tezele propagandei antiromâneşti din perioada 1918-1940 sunt utilizate şi astăzi în mass-media şi pe internet, fiind reliefate aspectele negative ale acestei perioade şi, totodată, ignorat, în mod voit, martiriul românilor basarabeni din timpul ocupaţiei sovietice.

La 10 ianuarie 19181, la cererea autorităţilor Republicii Democrate Moldoveneşti, armata română trecea Prutul pentru a lupta împotriva bandelor de soldaţi bolşevizaţi ai armatei ruse care, sub pretextul luptei revoluţionare, instauraseră un climat de haos şi teroare în Basarabia.
În proclamaţia adresată populaţiei Basarabiei de şeful Statului Major General al Armatei, generalul Constantin Prezan, la 12 ianuarie 1918, se preciza:

„Aceşti duşmani s-au folosit de sufletul vostru cinstit şi încrezător şi au căutat să sădească învrăjbire între voi şi noi, spunându-vă că românii vin să stăpânească ţara voastră, că ei vin să pună mâna pe pământurile voastre şi că n-ar avea alt gând decât să aducă pe capul vostru pe vechii stăpânitori, ca să vă răpească drepturile naţionale şi politice câştigate prin revoluţie”.

Această frază sintetiza tema principală a propagandei antiromâneşti din Basarabia, potrivit căreia armata română îi va sprijini pe foştii moşieri să îşi recupereze pământurile pierdute în vâltoarea revoluţionară a anului 1917.

Propaganda antiromânească omitea să le spună ţăranilor basarabeni că Parlamentul României votase, la 30 iulie 1917, prin modificarea articolelor 19, 57 şi 67 din Constituţie, exproprierea a 2 300 000 ha pentru realizarea unei mari reforme agrare, precum şi pentru modificarea sistemului electoral în vederea introducerii votuluiuniversal.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării vota, la Chişinău, unirea cu România, act prin care se eliminau efectele anexării samavolnice a teritoriului Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Rus, din anul 1812.
Dar punerea în practică a Actului Unirii de la 27 martie 1918 a întâmpinat numeroase obstacole.

Contextul istoric de la momentul unirii Basarabiei cu România

La momentul Unirii Basarabiei cu România, guvernul român ducea negocieri de pace cu Puterile Centrale din postura de ţară învinsă. Prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918, România suferea importante pierderi teritoriale: Dobrogea, culmile Carpaţilor, o porţiune din nordul Moldovei.

Pe de altă parte, în tratat nu se recunoştea unirea Basarabiei cu România. La articolul IV al tratatului se menţiona că diviziile române din Basarabia vor rămâne între Prut şi Nistru până când, în urma operaţiilor militare desfăşurate de Puterile Centrale în Ucraina, „nu va mai fi niciun pericol pentru frontierele României”.

Totodată, la articolul VIII al tratatului, se preciza că forţele navale române, maritime şi fluviale, vor rămâne intacte „până când condiţiile din Basarabia vor fi clarificate”. Deci, Germania şi AustroUngaria, care dominau politic şi militar la acel moment spaţiul est-european, nu recunoşteau de jure Unirea Basarabiei cu România, fapt care favoriza acţiunile propagandistice antiromâneşti şi antiunioniste din Basarabia.

În spaţiul fostului Imperiu ţarist, nu era clar care va fi rezultatul războiului civil între „Roşii” (bolşevicii) şi „Albi”. Tabăra „Albilor” cuprindea mai multe grupări politice şi militare de diverse orientări: monarhişti conservatori, republicani liberali, social-democraţi etc., care luptau, împreună sau separat, împotriva bolşevicilor.

În cazul victoriei bolşevicilor, Basarabia ar fi fost una dintre ţintele principale ale „exportului de revoluţie”.

Pe de altă parte, principalii lideri ai „Albilor” îşi exprimaseră în mod public dezideratul pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Rusiei în graniţele anterioare Revoluţiei din februarie 1917.

La rândul lor, liderii politici din Ucraina, fie ei de stânga sau de dreapta, luptau, prin mijloace mai mult sau mai puţin subversive pentru anexarea Basarabiei la Ucraina, care, în noiembrie 1917, îşi declarase independenţa.
Prin urmare, existau cel puţin trei forţe externe care desfăşurau, prin agenţi veniţi de peste Nistru sau prin localnici din rândul minorităţilor, acţiuni sistematice de propagandă antiromânească, pentru crearea în Basarabia a unei atmosfere ostile Unirii de la 27 martie 1918, având ca ţel final ruperea acestei provincii istorice româneşti de ţara-mamă, România.
 

Principalele teme ale propagandei antiromâneşti

 

O sinteză a principalelor teme ale propagandei antiromâneşti dusă în cursul anului 1918 de elemente potrivnice unirii Basarabiei cu România se regăseşte într-un document, nesemnat, intitulat „Proiect de sistematizare a propagandei prin autorităţile şi elementele militare”, din 3 iunie 1918.

Acestea erau următoarele:

• Regatul României – ţara moşierilor – va aboli reformele câştigate în urma căderii regimului ţarist. Aceste reforme nu pot fi păstrate decât „într-o Rusie restabilită şi democratică”.
• Lipsa de legitimitate a Sfatului Ţării: „Sfatul Ţării nu este compus din deputaţi aleşi liber de popor […], ci de un grup de oameni care s-au impus ei înşişi. […] Sfatul Ţării a fost cumpărat pentru a vota unirea cu România”.
De menţionat faptul că autorul proiectului afirma că valul de naţionalism românesc care a culminat cu Actul Unirii de la 27 martie 1918 s-a disipat şi a fost înlocuit cu „frământări politice de partid şi ambiţii personale care au dezgustat şi inactivat (sic!) pe mulţi care mai înainte depuneau o muncă cinstită pentru opera naţionalizării”.

În urma Revoluţiei Ruse din februarie 1917, Guvernul Provizoriu de la Petrograd proclamase adoptarea votului universal şi începuse pregătirile pentru efectuarea reformei agrare.
În declaraţia de constituire a Republicii Democrate Moldoveneşti, din 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării prevăzuse efectuarea unei reforme agrare fără despăgubiri şi introducerea votului universal. După unirea cu România, în rândurile basarabenilor, indiferent de etnie, exista temerea că guvernul conservator, condus de Alexandru Marghiloman, se va opune înfăptuirii acestor reforme.

Prezenţa ofiţerilor ruşi din fosta armată ţaristă constituia un factor favorabil pentru desfăşurarea acţiunilor antiromâneşti. Influenţa acestora se răspândea în rândul militarilor basarabeni care activaseră în structurile militare ale Republicii Democrate Moldoveneşti şi care urmau a fi integraţi în armata română.

Astfel, la 26 mai 1918, Biroul de Informaţii al Detaşamentului „General Răşcanu” raporta comandamentului Corpului 5 Armată că ofiţerii din polcul moldovenesc, condus de ofiţerul Ledenuş, nu voiau să depună jurământul către regele Ferdinand, deoarece ofiţerii ruşi le spuseseră că „nu se ştie dacă Basarabia nu va fi a bulgarilor sau a turcilor”.

Ofiţerii basarabeni erau influenţaţi de membrii comisiei ruse de lichidare a depozitelor de război din Basarabia care „îndeamnă pe ofiţerii din regimentul moldovenesc să nu aibă simpatie pentru armata română, să demisioneze din armată şi să nu jure credinţă regelui Ferdinand”.

În finalul raportului se preciza:

  În urma Revoluţiei Ruse din februarie 1917, Guvernul Provizoriu de la Petrograd proclamase adoptarea votului universal şi începuse pregătirile pentru efectuarea reformei agrare.
În declaraţia de constituire a Republicii Democrate Moldoveneşti, din 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării prevăzuse efectuarea unei reforme agrare fără despăgubiri şi introducerea votului universal.

După unirea cu România, în rândurile basarabenilor, indiferent de etnie, exista temerea că guvernul conservator, condus de Alexandru Marghiloman, se va opune înfăptuirii acestor reforme.

 

Tot în acest sens, comandantul Detaşamentului „General Răşcanu” raporta, la 17 iunie 1918, Comisarului General al Basarabiei, generalul Arthur Văitoianu că: „elementele străine din Basarabia continuă să se agite contra noastră, mai ales că găsesc sprijin în autorităţile noastre, atât în Basarabia, cât şi din ţară [Vechiul Regat]”.

Se dădea drept exemplu cazul ofiţerilor ruşi şi ucraineni care, conform unei ordonanţe emise de Comisariatul General al Basarabiei, trebuiau să părăsească teritoriul provinciei până la 15 iunie 1918.

Dar, în ziua de 15 iunie, Comenduirea Pieţei Chişinău a primit ordin direct de la Ministerul de Război, prin care termenul era prelungit până la 1 iulie 1918.

Practic, din 15 în 15 zile se amâna plecarea ofiţerilor ruşi care invocau situaţia din Ucraina şi Rusia.

Pe de altă parte, ofiţerii ruşi prezenţi în Basarabia constituiau un factor destabilizator pentru autorităţi:

„Ei rămân mereu aici, ne sfidează, se dedau la manifestaţiuni ostile şi prestigiul nostru scade, căci în ciuda tuturor ordonanţelor, ei continuă a rămâne pe loc. […] Toate aceste elemente nu fac altceva decât să instige populaţia pe ascuns contra noastră şi la un moment dat vor fi desigur în capul bandelor ce s-ar răscula contra autorităţilor noastre”.

 

Aspecte de natură social-economică

 

Propaganda antiromânească găsea un teren prielnic în rândurile multor locuitori ai Basarabiei care erau nemulţumiţi de situaţia economică precară, în primul rând de creşterea preţurilor la alimente. Această creştere era generată de cererea mare de produse din partea comisiilor economice austro-ungare şi germane, care cumpărau cantităţi mari de cereale, cai şi vite la preţuri foarte ridicate pentru trupele Puterilor Centrale staţionate în Ucraina.

De exemplu, autorităţile române ofereau ţăranilor la cumpărare 6 ruble pe pudul de grâu (16, 8 kg), în timp ce germanii ofereau 15 ruble pe aceeaşi cantitate.
Într-o notă informativă din 22 mai 1918 primită de Biroul II Informaţii al Marelui Cartier General, se consemna:

„Răuvoitorii exploatează această împrejurare pentru a agita [spiritele] contra noastră, informând populaţia că noi am exporta toate alimentele de acolo şi suntem prin urmare cauza scumpetei. Alţi agitatori propagă ideea că mai-nainte Basarabia a fost alimentată de Ucraina şi scumpirea alimentelor se datoreşte separării Basarabiei de această ţară.

Cu toată stupiditatea acestei teze se găsesc destui naivi care cred şi asta”.

Existenţa a numeroase probleme de natură social-economică facilita răspândirea tezelor propagandei antiromâneşti din Basarabia.
De exemplu, din aceeaşi notă informativă aflăm că judecătorii şi funcţionarii de la oficiile poştale se temeau că vor fi concediaţi pentru a fi înlocuiţi cu personal din Vechiul Regat.

Drept rezultat, scrie autorul notei, „e uşor de înţeles că grija pentru viitor le înăbuşă naţionalismul de-abia deşteptat”.
Alte nemulţumiri se manifestau în rândurile lucrătorilor feroviari ale căror salarii nu fuseseră plătite de trei luni şi cărora li se pusese în vedere că nu li se vor recunoaşte anii de serviciu.

Din această cauză, mulţi dintre ei au demisionat şi au plecat în Ucraina, între aceştia numărându-se „mulţi români buni, care, poate, văzându-ne venind, le-au curs lacrimi de bucurie şi acum, amărâţi, ne-au întors spatele, părăsindu-şi patria deziluzionaţi pentru a asigura existenţa familiilor lor şi e firesc că o parte din această deziluzie, nemulţumire şi amărăciune s-a revărsat şi asupra celor pe care i-au lăsat în urmă, iar noi am pierdut atâţia cetăţeni buni”.

La fel de grave erau şi problemele studenţilor basarabeni de naţionalitate română cărora nu li se recunoşteau studiile.
Se propunea ca guvernul român să intervină pe lângă autorităţile de la Chişinău în acest sens, „pretinzându-le numai examene suplimentar de
limba română, literatură şi istorie naţională şi eventual de terminologie [românească] a facultăţii [specializării] respective”.
 
Pentru a contracara propaganda antiromânească din Basarabia, şeful Biroului II Informaţii al Marelui Cartier General, colonelul Nicolae Condeescu, propunea, în martie 1918, ca, prin intermediul ofiţerilor din cadrul unităţilor armatei române dislocate în localităţile basarabene, să se întreprindă o acţiune sistematică de propagandă, în special în mediul rural, „pentru a atrage sufleteşte pe săteni pentru a le dezvolta încrederea în intenţiile noastre faţă de ei, a trezi în ei sentimentele naţionale şi a-i scoate astfel pe românii basarabeni din starea de amorţeală în care i-au dus împrejurările şi propaganda ostilă”.

Se preconiza ca, din cadrul fiecărui regiment dislocat în Basarabia, să fie delegat câte un ofiţer care să urmeze un curs special de propagandă.

Odată întors la regiment, ofiţerul trebuia „să organizeze centre de propagandă pe batalioane, sub supravegherea directă a comandantului de batalion, să conducă propaganda şi în acelaşi timp să iniţieze trupa şi ofiţerii asupra propagandei ce urmează să se facă şi asupra modului cum să procedeze”.

Marele Cartier General nu a dat curs acestei propuneri.
În primăvara anului 1918, Directoratul Învăţământului din Basarabia a organizat o campanie de propagandă culturală românească.
Principalele acţiuni duse în cadrul acestei campanii constau în cursuri de limba şi literatura română, precum şi în conferinţe având ca subiect geografia şi istoria României.

În cazul expunerilor cu tematică istorică, se punea accent pe istoria medievală a Moldovei pentru a demonstra apartenenţa multiseculară a Basarabiei la acest principat românesc.

Conţinutul acestor conferinţe era adaptat în funcţie de publicul-ţintă, ca să folosim un termen actual. De exemplu, acolo unde existau comunităţi ucrainene importante, conferenţiarul rememora în special luptele duse de-a lungul timpului de moldoveni şi cazaci contra tătarilor şi otomanilor.

În unele cazuri se editau şi gazete regionale în limba română sau publicaţii bilingve în română şi rusă, dar apariţia acestora era efemeră, din cauza costurilor mari pentru tipărire, precum şi a crizei de hârtie.
Rezultatele acestei campanii au fost modeste, aşa cum reiese dintr-un memoriu, din iulie 1918, redactat de comisarul general al Basarabiei, generalul de corp de armată Arthur Văitoianu :
„Acţiunea de propagandă începută în Basarabia în cursul lunii martie a.c. nu a putut da nici toate roadele aşteptate, nici tot rezultatul necesar; pe de o parte, din lipsa de serioasă selecţie a personalului, iar pe de altă parte, timpul a fost scurt şi programul de propagandă absolut necomplet. A fost însă fericită organizarea de propagandă şi trimiterea unor elemente foarte bune, mai ales la începutul acestei încercări.
În situaţia actuală, când spiritele în interior nu sunt încă nici liniştite, nici îndrumate, şi când propaganda duşmană nu încetează şi nici nu avem putinţa a o înlătura urgent şi în total se impune, în mod absolut, continuarea unei propagande bine organizată pentru cel puţin un an, până ce şcolile, administraţia şi iniţiativa particulară vor putea să lucreze singure în acest sens.
A crede că s-ar putea obţine de acum rezultate numai prin şcoală şi organele administrative sau printr-o propagandă incompletă ar fi o eroare de apreciere a situaţiei şi o greşeală din punct de vedere al momentului istoric şi interesului naţional ce avem în Basarabia.
Se impune dar o organizare completă şi imediată a unui serviciu de propagandă, neţinându-se seama de nicio consideraţie materială pentru creditul necesar acestei organizări”.
Comisarul general al Basarabiei propunea ca propaganda să fie condusă de un organ central pus sub controlul direct al Comisariatului General al Basarabiei. Activitatea de propagandă se preconiza a se duce pe 2 paliere:

• a) Acţiune oficioasă, organizată cu trepte ierarhice de la centru la judeţe, plase şi comune şi cuprinzând chestiunile de: teatru, cinematografe, serbări, societăţi de muzică, tir, gimnastică, cercetăşie, creşterea femeii (sic!), scrieri de reviste, conferinţe, şcoli de adulţi, universităţi populare.
 
• b) Acţiune secretă organizată de la centru cu mijloace speciale ca: presă, vânzători ambulanţi, vânzători de ziare, lăutari de ţară (sic!), agenţi speciali etc.”

Efectele propagandei culturale româneşti în rândul populaţiei

O radiografie a activităţii acestui serviciu de propagandă culturală, constituit în cadrul Comisariatului General al Basarabiei, se regăseşte într-un memoriu redactat, în noiembrie 1918, de şeful Centrului de Propagandă Hănăşeni, din judeţul Cahul, Nicolae Mogoş, şi adresat şefului Siguranţei Generale a Statului din Basarabia:
„Propaganda culturală naţională în Basarabia […] a luat naştere de pe la începutul lui martie a.c. [1918] şi a fost determinată de marea ignoranţă ce stăpânea masa populaţiei dintre Prut şi Nistru în ceea ce priveşte trecutul şi fazele (sic!) originii sale. […]
Din nenorocire pentru entuziasmul naivilor în politica naţionalistă de la Directoratul Instrucţiei Publice, cărora li s-a încredinţat această delicată şi importantă misiune […], decepţia s-a revărsat bogat peste frumoasele lor vise primăvăratice, şi în afară de câteva cazuri izolate, în care s-a învederat un relativ succes, totul s-a redus la predicări în pustiu şi la câteva serbări cu cuvântări stereotipe, urmate de dansuri ca: „Banul Mărăcine”, tangou, Romanul (sic!) şi valsul.

Iar mai departe?… Nimic! Întuneric! Aşa că pătura ţărănească persistă încă în prima-i inconştienţă naţională, privind cu indiferenţă ori cu milă zvârcolirile bieţilor propagandişti care fac impresia, expresia e cam aspră şi să mi se ierte, a unor strigători la tarabă cu mărfuri noi”.

Conform autorului memoriului, printre cauzele relativului eşec al propagandei româneşti se numărau:

• incertitudinea privind soarta viitoare a Basarabiei la viitoarea conferinţă de pace sau în cazul restabilirii Rusiei ca mare putere;

• pregătirea slabă a propagandiştilor, în special a celor trimişi în mediul rural. În multe cazuri, scrie autorul memoriului, aceştia erau priviţi de intelectualitatea satelor (preoţi, învăţători, funcţionari locali), cel mai adesea români rusificaţi, „ori cu o compătimitoare bunăvoinţă, ori cu o dureroasă de ucigătoare ironie”;
 
• lipsa de control şi îndrumare a propagandiştilor;

• centrele de propagandă nu asigurau resursele necesare pentru desfăşurarea activităţilor propagandiştilor. De exemplu aceştia nu aveau asigurate mijloace de transport de la o comună la alta.
Când apelau la jandarmii din comune, aceştia refuzau să le pună la dispoziţie căruţele folosite de şefii de posturi, în lipsa unor ordine de la centru;

• lipsa de coordonare între propagandiştii din acelaşi judeţ, care „trăiesc într-o completă ignoranţă unii de alţii”;

• lipsa unui organ de presă la nivel judeţean sau provincial, care să facă cunoscută activitatea fiecărui centru de propagandă şi
eventualele carenţe în activitatea acestuia.

Totodată, autorul memoriului menţiona şi „lipsa de tact a jandarmilor care, cu puţine excepţii, bat, înjură, şi batjocoresc sătenii (subliniere
în textul original) în prejudiciul intereselor propagandei noastre, când faptele jandarmilor nu se mai potrivesc cu spusele conferenţiarilor”.

Autorul memoriului afirma că şefii de posturi abuzau de situaţia lor „făcând pe micii tirani la sate, în locul cinovnicilor ruşi”.

Mărturii despre abuzurile comise de o mare parte a reprezentanţilor statului român încă din primele luni în care şi-a făcut simţită prezenţa în Basarabia se regăsesc în numeroase documente din epocă. Acest fenomen s-a manifestat, din nefericire, pe parcursul întregii perioade interbelice.

Pe de altă parte, transferul unui funcţionar al statului român la răsărit de Prut era deseori considerat drept o sancţiune disciplinară.

Concluzii

Carenţele administraţiei româneşti în Basarabia la sfârşitul războiului au amplificat efectele propagandei antiromâneşti, care, în perioada interbelică s-a manifestat, cu precădere, sub forma „luptei de clasă”.

Din nefericire, multe din tezele propagandei antiromâneşti din acea perioadă sunt şi astăzi răspândite în teritoriul dintre Prut şi Nistru prin intermediul mass-mediei şi internetului, fiind reliefate şi exagerate aspectele negative ale perioadei 1918-1940, când Basarabia a fost parte componentă a statului român, trecându-se, în mod voit, sub tăcere, martiriul românilor basarabeni care au căzut victime ale valurilor de teroare din timpul ocupaţiei sovietice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/31/o-istorie-a-zilei-de-31-decembrie-video/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/31/ziua-de-31-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCÃ ÎN BASARABIA, ÎN PRIMÃVARA ANULUI 1918
Lucian DRĂGHICI
Arhivele Militare Naţionale Române

 

Referinţe bibliografice

1. ***, Arhivele Militare Naţionale Române, fond Microfilme.
2. Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militara, Bucuresti, 2008

Nota:

Toate datele menţionate  sunt conform calendarului iulian („pe stil vechi”). Datele duble,de ex. 27 martie/9 aprilie 1918, sunt conforme calendarului iulian şi, respectiv, gregorian (stil vechi/stil nou).

 

Publicitate