S-au împlinit 65 de ani de la moartea criminalului Stalin. VIDEO

În ziua de  2 martie 1953, lumea comunistă primea o veste cutremurătoare: Iosif Vissarionovici Stalin, „părintele popoarelor” şi continuatorul lui Lenin, în vârstă de 73 de ani, era în comă şi paralizat pe partea dreaptă a corpului.

Câteva zile mai târziu, respectiv pe 5 martie, la ora 21,50, inima acestuia a încetat să bată.

Oficial, Stalin a murit de hemoragie cerebrală, determinată de hipertensiune şi aterioscleroză, maladii de care acesta s-ar fi îmbolnăvit din cauza stresului din anii războiului.

Aceste afirmaţii au fost susţinute de toţi cei care l-au văzut ultimii pe Stalin în viaţă: Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Gheorghi Malenkov, Nikita Hruşciov, imediat după ce ei au ajuns la putere.

Cu o oră şi 10 minute înainte de declararea morţii oficiale a lui Stalin, aceştia hotărâseră cum să împartă puterea.

Actul care certifică acest lucru este protocolul secret al şedinţei comune a Plenarei CC al PCUS, al Consiliului de Miniştri al URSS şi al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 5 martie 1953, care a fost încheiat la ora 20,40.

În 2003, un grup de cercetători ruşi şi americani au lansat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui, hemoragii şi atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta este plauzibilă.

Cauza morţii Stalin, se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului.

 După cum spune Hruşciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alături de miniştrii săi, după care dormea toată ziua, aşteptând ca ei să rămână treji şi să conducă ţara.

Unii istorici vorbesc de aceste dineuri ca despre  un ritual, pe care Stalin îl urma înaintea unor epurări pe care plănuia să le facă în rândul celor din jur.

Se pare că puterea lui Beria, temutul şef al poliţiei politice sovietice  crescuse în aşa de mare măsură , încât dictatorul sovietic se simţea ameninţat.

La  1 martie 1953, după un astfel de ospăţ întins pe durata întregii nopți, alături de ministrul de interne Lavrenti Beria și fruntaşii comunişti Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin și Nikita Hrușciov,  Stalin a suferit un atac cerebral, care i-a paralizat partea dreapta a corpului.

Lăsat fără asistență medicală ore îndelungate, cu complicitatea întregului Birou Politic, moare pe 5 martie 1953 fără să-și fi recăpătat cunoștința. 

Rapoartele medicale, recent descoperite în arhiva Kremlinului, dovedesc că lui Stalin i s-a aplicat tratamentul tipic pentru o persoană otrăvită.

El a intrat în comă profundă pe 4 martie, cu pielea prezentând un colorit albastru, specific celor otrăviţi.

În 2003, toxicologi (ruşi şi americani) au stabilit că Stalin a fost otrăvit cu warfarina (otravă pentru şobolani).

Când un organism este invadat de o astfel de otravă, hemoglobina se transformă în metemoglobina, prezentând o culoare închisă.

În noaptea de 5 martie, testele de sânge şi urină – consemnate în rapoartele medicale recent descoperite de Nikoali Dobriuha – dovedesc fără dubiu, că Stalin fusese otrăvit.

Toată ziua de 5 martie,dictatorul a vomat sânge. Pulsul i s-a intensificat brusc şi a apărut cianoza tegumentelor.

Potrivit rapoartelor , medicii i-au aplicat imediat carbogen, dar condiţia pacientului nu s-a îmbunătăţit.

Unele rapoarte consemnează faptul că o soră medicală – care s-a iscălit în rapoarte drept “Moiseieva” – i-a administrat lui Stalin – la ora 20.45 – calciu gluconat.

Niciodată însă înainte de aceasta, lui Stalin nu i se prescrisese şi administrase calciu gluconat. La 21.48, aceeaşi “Moiseieva” consemna că îi administrase lui Stalin camfor şi adrenalină.Imediat după aceea, conform rapoartelor, la ora 21.50, Stalin murise.

 

“Când rapoartele medicale au fost verificate de medici contemporani, aceştia au precizat că injecţiile cu adrenalină erau complet interzise unui pacient care prezenta simptomele lui Stalin”.

 

 

 

La vremea aceea, circulaseră zvonuri potrivit cărora Lavrentie Beria ar fi instruit o femeie să-i aplice lui Stalin o injecţie specială. Numită “Moiseieva” nu a mai putut fi găsită ulterior.

Dispăruse, pur şi simplu. În acelaşi timp, directorul “Laboratorului de Toxicologie” din Moscova – profesorul Grigori Moiseievici Maironovski – laborator care din 1937 trecuse în subordinea şefului Secţiei “Războiul Tehnic”, din cadrul NKVD, a fost arestat. Ulterior, şi el a dispărut fără urme.

Hemoragia cerebrală a fost declarată oficial drept cauză a morții temutului dictator. 

O sesiune secretă a fost ţinută, în mare grabă la Kremlin, în urma căreia au fost  desemnaţi drept urmaşi ai lui Stalin o troikă formată din Malenkov, Beria şi Molotov.

Apoi întreg grupul  s-a deplasat la căpătâiul lui Stalin. Când medicii au anunţat moartea lui Stalin, Beria a jubilat, iar ceilalţi au răsuflat uşuraţi. În sfârşit, “tătucul popoarelor” a murit

Înmormântarea acestuia a fost una  specială, urmând elementele de bază ale ritualului comunist. Expunerea trupului conducătorului pentru perpetuă glorificare a fost centrul ceremonialului, întrucât slujbele religioase erau religios este exclus, iar varianta publică de priveghi este garda la catafalc.

În plus, participanţii la ceremonie prefigurau  viitoarele ierarhii în cadrul familiei politice prezente la înmormântare.

Trupul său a fost mumificat,  ritualul funerar fiind asemănător celui la care fusese supus Lenin, părintele fondator al URSS, fiind păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică.

Apoi, a fost îngropat lângă zidul Kremlinului.   

În 1990, revista „Slovo” dădea o nouă interpretare circumstanţelor morţii lui Stalin.

 

Sub titlul „Spioni ticăloşi şi asasini, sub masca unor profesori de medicină”, ziarul Pravda din 13 ianuarie 1953 dezvăluia…conspiraţia: un „grup terorist de medici”, compus din 9, apoi din 15 persoane, majoritatea evrei, erau acuzati de a fi profitat de funcţiile lor de la Kremlin pentru a-l asasina pe unul dintre cei mai importanti colaboratori ai lui Stalin, A.A. Jdanov, în 1948, şi a fi pus la cale, în complicitate cu Intelligence Service şi American Joint Distribution Committee (organizaţie de asistenţă evreiasca), lichidarea lui Stalin şi a unor lideri militari sovietici.

Au fost arestate, fiind vorba despre aşa-numitul „complot al halatelor albe”, eminente personalităţi ale lumii medicale, în frunte cu profesorul Egorov, directorul spitalului de la Kremlin, care nici macar nu era evreu.

O nota informativă secretă adresată lui Stalin, purtând data de 14 ianuarie 1953, reproducea câteva…gânduri ale populaţiei Moscovei.

Astfel, o femeie pe nume Kulikova, casnică, era convinsa că „toţi evreii sunt tradatori şi ar trebui să li se interzică practicarea medicinei, întrucât ei răspândesc cancerul şi alte boli”!

Stalin ceruse, cu puţin timp înaintea morţii, ca toţi evreii din U.R.S.S să fie strânşi şi deportaţi în Asia Centrală.

Membrii de frunte ai partidului comunist, împreună cu Lavrenti Beria – evreu, unul dintre cei mai sângeroşi şefi ai poliţiei secrete din perioada stalinistă, au cerut anularea dispoziţiei date de dictator.

Stalin, indignat şi pentru prima oară contrazis, a căzut fără cunoştinţă. Atunci Beria ar fi strigat cu încântare :

„Tiranul a murit, suntem liberi!”. Conform principului că însuşi Stalin obişnuia să spună: „Moartea rezolvă totul, nu mai e omul, nu mai sunt nici problemele”.

Se pare că, într-un ultim efort, Stalin a deschis ochii, moment în care au înlemnit cu toţii de frică.

Beria a căzut în genunchi să îi ceară iertare, dar se pare că l-a ajutat să moară cu ajutorul unei fiole de otravă. Medicii au fost chemaţi abia după cinci ore…

 Şocul morţii „Tătucului” avea să fie urmat de şocul dezvăluirilor.

La o lună după dispariţia lui Stalin, s-a anunţat că medicii evrei arestaţi şi torturaţi de poliţia secretă, nu erau vinovaţi.

O serie de ofiţeri superiori au fost arestaţi pentru rolul jucat în „complotul doctorilor”.

Au urmat arestarea şi executarea lui Beria şi alte dezvaluiri, nu toate publice, parte fiind vehiculate doar în circuitul închis al partidului şi Securităţii.

 

 

 

 

 

În epocă s-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Începând din 1956, publicaţiile occidntale de prestigiu Die Welt, Paris Match, Der Spiegel, au publicat versiuni asemănătoare ale morţii lui Stalin, cu completări şi precizări în 1990, din spusele vechilor bolşevici, care au participat la comisiile de cercetare a crimelor lui.

Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuție această ipoteză în 1975. 

Liderul comunist Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în 1993, afirmă că Beria s-a lăudat în fața sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin.

 

În 2003, un grup de cercetători ruși și americani au enunțat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva șobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui și hemoragii și atacuri cerebrale.

Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta aceasta este foarte plauzibilă.

Geniul malefic al lui Stalin a constat în primul rând în a se face subestimat de inamicii săi, începând cu Troțki, care îl considera ”cea mai strălucită mediocritate a partidului”.

Mărturiile lui Churchill și faptele demonstrează contrariul, avea o memorie și inteligență strălucite.

Chiar dacă a fost unul dintre cei mai mari  criminali ai secolului XX, nu era bruta incultă și trândavă zugrăvită de adversarii săi învinși, ci un remarcabil muncitor care în pofida orarelor bizare – se culca spre 4 dimineața- a respectat toată viața o disciplină strictă de lucru, citind cu nesaț în special lucrări de istorie și biografii, având o cunoaștere aprofundată a problemelor pe care le aborda.

A exercitat o tiranie constantă asupra colaboratorilor apropiați, amestecându-se în problemele lor de familie, arestându-le și deportându-le soțiile- pe cea a lui Molotov, ministrul de externe sau a secretarului său Poskrebîșev- și împușcându-le frații – pe cel al lui Kaganovici, responsabil cu agricultura.

Și-a ridicat abil colaboratorii unul împotriva celuilalt, veghind ca nicio relație de amiciție să nu se instaureze între ei.

Nu uita niciodată o ofensă, chiar dacă trebuia să aștepte ani pentru a-și potoli setea de răzbunare, așa cum s-a întâmplat cu Troțki.

A avut grijă să-și arate sadismul doar în fața cercului restrâns de prieteni. În fața celorlalți se prefăcea că este un arbitru imparțial plin de înțelepciune, un om care nu se decide să-și condamne aproapele decât cu reținere și doar sub povara unor copleșitoare dovezi.

Actor desăvârșit, înzestrat cu umor negru, adeseori macabru, avea o imensă autoritate asupra oamenilor, știind să manifeste însă și farmec.

Hrusciov își amintește:

„Pentru a supune oamenii și a-i manevra a făcut dovada unei îndemânări superioare. Era în el ceva demn de admirație și în același timp sălbatic”.

Nu există un număr exact al victimelor crimelor comise din ordinul lui Stalin, dar istoricii susţin că acesta a fost responsabil de moartea a aproximativ 20 de milioane de oameni – intelectuali, ţărani înstăriţi, opozanţi politici, naţionalişti din ţările cotropite de URSS, prizonieri de război etc.

Marea pasiune a lui Stalin a fost să-şi exercite puterea asupra altora: puterea de a seduce și de a distruge.

Acestă pasiune l-a îndreptat spre bolșevism, sistemul politic  care promitea o dictatură absolută, în scopul distrugerii vechiului regim.

Stalin a crezut sincer în comunism și nu s-a mulțumit să utilizeze ideologia marxistă și modelul leninist de organizare spre a-și satisface setea de putere.

Dovadă stă faptul că a comis importante erori de calcul din cauza acestei ideologii. Își închipuia că un atac german asupra URSS ar atrage insurecții muncitorești în întreaga Europă, credea că după 1945 economia americană va fi doborâtă de o criză.

Îndeobște foarte realist, și-a construit uneori strategia pe aceste postulate eronate și a plătit scump consecințele.

Stalin a lucrat toată viața pentru consolidarea prin toate mijloacele, inclusiv prin crime în masă, a  partidului-stat sovietc și a sistemului comunist mondial, pregătindu-se pentru confruntarea supremă care, după cum era convins, avea să aducă victoria comunismului la scară planetară. 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/01/ziua-de-1-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/01/o-istorie-a-zilei-de-1-iulie-video-3/

 

 

 

 

SURSE:

https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/62570-galati-viata-libera-cotidian-cum-a-murit-%E2%80%9Cmarele%E2%80%9D-iosif-stalin-unul-dintre-cei-mai-cruzi-dictatori

http://dosaresecrete.blogspot.com/2018/03/moartea-lui-stalin-65-de-ani-de.html

https://www.istorie-pe-scurt.ro/se-implinesc-65-de-ani-de-la-moartea-lui-stalin-cat-era-de-malefic/

http://evz.ro/a-deschis-ochii-si-toti-au-inlemnit-de-frica-dezvaluiri-despre-moartea-lui-stalin-video-1026.html?v=347635&page=2

Publicitate

Transilvania și epoca popoarelor migratoare

 

 

Valurile de migratori pe teritoriul vechii Dacii

 

Teritoriul Ungariei de astăzi era locuit în trecut de un popor de origine indo-europeană, cunoscut sub denumirea de daci –  fapt dovedit în izvoarele latine.

Dacii vor constitui nucleul statului carpato-dunărean Dacia, în tot timpul existenței acestuia, respectiv de la începutul domniei regelui Burebista (82 î.Hr.) până la cucerirea imperială romană din anul 106.

Imperiul Roman a cucerit teritoriul în anul 35 î.e.n, şi devine provincie a imperiului sub numele de Pannonia. 

Este o regiune istorico-geografică (dispusă în Pannonia Superior şi Pannonia Inferior) ce cuprinde regiunea Slavonia din partea de est a Croaţiei și regiunea Transdanubia(teritoriul Ungariei situat la vest de Dunăre) .

    Harta Imperiului Roman în anul 117 e.n.

Asadar, în epoca romană, regiunea actualului stat Ungaria se numea în latina Pannonia, fiind locuita de diverse triburi dacice.

Pannonia a fost invadată de o serie de popoare migratoare, precum hunii, ostrogoţii, lombarzii, iar mai apoi de avari.

Europa sec. al VII-lea

Ultimii care au invadat în acea perioada Câmpia Panonică au fost hunii, conduşi de Attila. Hunii au facut alianţă cu Imperiul Roman, acesta folosindu-i în luptele împotriva galilor.

În anul 453 Attila moare, odată cu el dezmembrându-se şi imperiul său. Hunii au fost alungaţi de către triburile germanice ale lombarzilor şi mai ales gepizilor, care au pus stăpânire pe acest teritoriu.

În jurul anului 560, avari și longobarzi cuceresc teritoriul Panoniei şi îl păstrează sub controlul lor timp de 200 de ani, până în secolul VIII(anul 796).
Urmează o perioadă de dominare (sub controlul francilor) care îi înving pe avarii şi aşi asumă stăpânirea până la sfârşitul sec.IX când Pannonia este cucerită de hoardele migratoare ungureşti.

Ei descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai.

Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri şi retrageri surprinzătoare, războinicii unguri  au reuşit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic.

Fiind o populatie migratoare mongoloidă ungurii,onoguri (în mongolă poporul celor 10 săgeți) au pătruns în Europa pe cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, iar mai apoi, în jurul anului 830 au trecut între Don şi Nipru în frunte cu Árpád(dinastia arpadiană), conducătorul acestora; şi s-au asezat în câmpia Tisei în anul 896 ….. finalizând cu aşezarea în Pannonia în 900/901.

Opriţi în expansiunea lor către apus, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest, de Dunăre(lângă Transilvania), în Pannonia regii Ungariei vor urmari de-acum extinderea regatului către sud şi răsărit, împotriva slavilor si românilor, ba atacând chiar Imperiul Bizantin, în ultimii ani ai veacului al XII-lea.

În mod treptat, sub conducerea dinastiei Árpád populaţia ungară s-a alăturat civilizației vest-europene culminând cu anul 1001..când ei se convertesc la catolicism sub conducatorul ungur Vaik ,al patrulea descendent al lui Arpad (997-1038) care aşi schimbă numele în Ştefan astfel devenind rege în Regatul Ungariei,un avanpost al catolicismului,deci fidel papalităţii.

Astfel Panonia devine Ungaria, iar ungurii urmași ei.
Stefan, ca rege catolic a înființat biserica ungară, și a asigurat trecerea populației la creștinismul catolic. A întemeiat zece episcopii, iar regatul l-a împărțit în comitate .

Nemulţumindu-se doar cu aceasta întemeiere va începe cucerirea spațiului transilvănean sub pretextul răspândirii creştinismului catolic.

Cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei se realizează treptat, între secolele XI-XIII, prin integrarea formațiunilor autonome (ţări,voievodate)autohtone fie prin forță, fie prin negociere… dorind formarea unui Principat pe modelul Ungariei. Principiul Principatului  însă eșuează în fața Voievodatului preluat de la autohtoni. Astfel,Voievodatul Transilvaniei avea o organizare autonomă în raport cu regatul ungar, voievozii fiind numiți de regii Ungariei cu acordul nobilimii transilvănene și considerați, de aceștia, printre marii lor dregători.

Uneori, regele doar confirma decizia nobililor. Atribuțiile domnitorului erau administrative, judiciare şi militare.

Însă religia oficială în Transilvania a fost cea catolică (impusă), în timp ce religia ortodoxă a românilor, majoritari în Transilvania, era doar tolerată.

Formațiuni statale românești în Transilvania sec.IX-XIII

Pentru punerea în valoare a Transilvaniei, cu scopul de apăra graniţele şi de a stimula dezvoltarea economică, regii unguri aplică aici, ca şi în Ungaria, o intensă politică de colonizare, printe altele, ei aşezând, la poalele Carpaţilor răsăriteni, niste ostaşi-grăniceri ; ungurii ii numesc Szekely (în latineşte siculi) secui ,un grup care va fi asimilat.Secuii sunt cu certitudine urmaşii avarilor(popor migrator), neam turcic originar tot din Mongolia, care au participat alături de unguri la cucerirea Pannoniei , aceştia oferindule protecţia.

 Saşii(colonisti germani) vin în Transilvania chemati de regalitatea ungurească (regele Geza al II-lea 1143 – 1163) care de altfel ai şi „botează” cu acest nume.

La fel ca şi secuii ,chemaţi în mod explicit de a apăra coroana, trebuiau doar să predea cămării regale o parte din veniturile lor şi să îndeplinească obligaţia serviciului militar.

În ţara ajung mai multe valuri datorită transformărilor economice din lumea germană: au fost aduşi din regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales din Saxonia.Ei formează împreună cu ungurii şi secui, centre administrative teritoriale astfel păstrânduşi vechea organizare socială,economică,politic şi juridică.

Administrația Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune.

Societatea era împărțită în trei „națiuni” privilegiate, ungurii, secuii și sașii, şi una neprivilegiată, în mare parte exploatată…autohtonii(români);… fiecare având 7 unități administrative: 7 județe unguresti, 7 scaune săsești, 7 scaune secuiești .

Stema Transilvaniei la 1550

După instaurarea controlului asupra Transilvaniei, regalitatea ungară caută să se extindă și asupra ținuturilor de la sud și est de Carpați dar nu reuşesc  aceasta.

La începuturile cuceririi lor, ungurii respectau drepturile provinciilor cucerite, dar încetul cu încetul ei schimbă tactica, aservind pe români(poporul de bastina) , reducându-i în sclavia cea mai degradatoare.

Tot în acele vremuri apare denumirea de iobag (ungureste jobbágy),care în traducere liberă înseamnă  un ţăran „legat” de pământul unui stăpân feudal), obligat să facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în bani și mai ales …legat de pământ (fără drept de strămutare).

Din locuitor şi stăpân al pământului, românul treptat devine… iobag (ţăran); un producător pentru alţii.

În Ardeal avem documente despre naţiunea română şi ştim că i s-au acordat drepturile legale de către coroana maghiară până la un anumit punct.

Treptat, nobilimea română sau a trecut munţii cu o suită proprie , sau s-a catolicizat pentru ca să-şi păstreze averile şi titlurile legale.

Poporul de rând, locuitorii ţării („ţăranii”), lipsiţi de căpetenii, şi-au pierdut până şi dreptul legal de „naţiune” din moment ce românii, ortodocşi fiind, legal erau declaraţi„schismatici”. Au rămas ca naţiuni (în faţa legii, a Coroanei maghiare) doar ungurii, saşii şi secuii.

Majoritatea locuitorilor ţării, românii (ţăranii) erau  doar exploataţi…

Să revenim…expansiunea lor se termina odată cu marea invazie a mongolilor (1236-1242),invazie aflată sub comanda unui nepot al lui Genghis Han,Batu Han(1205 – 1255)…  

Ungaria fiind principala ţintă a invaziei , mongolii s-au instalat în Ungaria şi au organizat teritoriul cucerit pentru putin timp, retragându-se în  anul 1242 determinaţi de moartea Marelui Han Ogodai.

 

Invadarea Europei

Marea invazie mongolă a afectat şi regiunile noastre, importante atât pentru pradă, cât şi pentru faptul că reprezentau baze de atac spre alte ţări.

Românii, care nu dispuneau de formaţiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificaţii corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste drept pentru care au servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac a invadatorilor.

După 1241 arpadienii continuă expansiunea în „spirit cruciat”, dincolo de Carpaţi, locul teutonilor,aduşi  tot de Ungaria, fiind luat de ioaniţi.

Actul lui Bela al IV-lea,”Diploma cavalerilor ioaniţi” îi numeşte  pe români, străvechii posesori ai pământului.

Acesta este un act acordat de regele Ungariei Bela al IV-lea, lui Rembald – marele preceptor al cavalerilor ioaniţi, prin care se permite aşezarea lor în Banat, Oltenia şi teritoriile de la răsărit de Olt la 2 iunie 1247.

După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei.

Acest principat va fi una din cele trei mari ţări româneşti mediaevale ale Daciei in (Romania)……..va urma

 

Harta țărilor române în evul mediu

 

 

 

„Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb.

Fiecare saş sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani.

Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara
Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii.

Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare.

Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte:

Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii.
Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun.

Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat.

Cât rău au făcut ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare.

Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii.”

(geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Citiți:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/21/adevar-sau-minciuna-ungurii-prima-data

 

 

Descărcați  studiul istoric :

 

https://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epohttps://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epoca-popoarelor-migratoare.pdf.