RĂZBOIUL DINTRE Armenia și Azerbaidjan amenință să destabilizeze regiunea Caucazului de Sud.

Luptele din teritoriul Nagorno-Karabakh au intrat în a șasea săptămână.

În conflict au murit cel puțin 1200 de persoane, iar luptele dintre Armenia și Azerbaidjan amenință cu destabilizarea regiunii Caucazului de Sud, în ceea ce a devenit unul dintre cele mai prelungite războaie din lume (https://news.berkeley.edu/2020/11/06/why-violence-has-re-emerged-in-armenia-azerbaijan-conflict)

De când s-au reluat ostilitățile la sfârșitul lunii septembrie, au fost declarate trei încetări ale focului și toate au fost nesocotite.

Negocierile au atins un impas. Președintele Azerbaidjanului Ilham Aliyev a adoptat o poziție maximalistă, cerând ca regiunile înconjurătoare Nagorno-Karabakh și Nagorno-Karabakh să fie restituite Azerbaidjanului.

El a mai susținut că părți din Armenia – regiunea Zangezur și capitala, Erevan – sunt teritorii azere. La rândul său, prim-ministrul armean Nikol Pashinyan, care a venit la putere în vara anului 2018 ca urmare a unei schimbări de regim democratic fără vărsare de sânge, așa-numita „Revoluție de catifea”, pentru a contracara poziția azeră și oponenții săi a declarat clar că Nagorno-Karabakh este un teritoriu armean, punct.

Trebuie avut în vedere că există în această ecuație a conflictului și factorul Turcia. Președintele Recep Tayyip Erdoğan pare hotărât să extindă influența țării sale în diferite direcții.

El a implicat țara sa în conflictele din nordul Siriei și Irak, în Libia și în estul Mediteranei. S-ar părea că dorește să aibă , prin Azerbaidjan, un cuvânt de spus și în Caucazul de Sud, o zonă de influență tradițional rusă.

Știm acum că Turcia a planificat și conduce efortul de război din Azerbaidjan.

În cele din urmă, momentul precis al conflictului poate fi explicat prin factori secundari: SUA sunt ocupați cu alegerile prezidențiale, ca să nu mai vorbim de criza COVID-19, iar Federația Rusă nu este mai puțin ocupată cu crizele din Belarus și Kârgâzstan și cu conflictele în Ucraina, Siria și Libia.

Regiunea Nagorno-Karabakh este recunoscută la nivel internațional ca parte a Azerbaidjanului, dar este locuită din adâncurile istoriei de etnici armeni.
Din punct de vedere istoric, Nagorno-Karabakh (partea muntoasă a Karabakh) a fost și este o regiune locuită majoritar de armeni, una dintre provinciile Armeniei istorice cunoscute în Antichitatea târzie și Evul Mediu sub numele de Arțakh.

Enclava autonomă Nagorno Karabakh este un străvechi teritoriu istoric armean de circa 15.500 km2 din Atlasul Aşkharhatuyţ din secolul VI d.H.

El face parte din Armenia Mare şi a fost ocupat de numeroase ori de persani sau popoarele turcice. Este o zonă muntoasă și de aici provine denumirea armeană de Arţakh a enclavei, care înseamnă „vreascuri”, scrie istoricul și jurnalistul Ionuț Țene în http://www.napocanews.ro/2020/11/nagorno-karabakh-este-artakh-un-teritoriu-stravechi-armean-pavaza-impotriva-islamismului.

Nagorno este o denumire rusească care înseamnă „munte”.

După revoluţia bolşevică, Iosif Stalin care atunci era comisar al naţionalităţilor a învrăjbit minorităţile.

El a inclus regiunea Arţakh în Azerbaidjan, ca enclavă armeană, pe linia clasicei politici sovietice „dezbină şi stăpâneşte”.

Regiunea Karabahul de Munte a fost înfiinţată de către liderii sovietici în 1923, în părţile muntoase ale provinciei istorice Karabah.

Este de notat în acest sens că sovieticii au ales o suprafaţă semnificativ redusă și că au fost lăsate în afara regiunii autonome, largi suprafețe locuite preponderent de armeni.

Teritorii locuite din vechime de armeni au fost incluse în diverse alte raioane atribuite Azerbaidjanului sovietic, pentru a înlătura ideea populaţiei locale armene de apartenenţă la aceeaşi unitate administrativă şi istorică , pentru a-i diminua coeziunea, expunând-o unui proces de deznaţionalizare accelerată.

După sovietizarea Armeniei, bolșevicii azeri au acceptat faptul că Nagorno-Karabakh ar trebui să facă parte din Armenia sovietică, dar în scurt timp și-au schimbat poziția. Biroul caucazian al partidului comunist a decis la 4 iulie 1921 ca regiunea să fie atribuită Armeniei, dar Iosif Stalin prezent la întâlnire a dispus pe 5 iulie, schimbarea acestei decizii și atașarea Nagorno-Karabakh la Azerbaidjanul sovietic, chiar dacă regiunea avea o populaţie de 94 la sută armeni.

Colaborarea sovieto-kemalistă la începutul perioadei de după primul război mondial pare să fi fost cauza principală a acestei schimbări, dar există și alte explicații, cum ar fi politicile de „divizare și guvernare” ale boșevicilor lui Lenin.

Pe 7 iulie 1923, Arţakhul armean devenea o enclavă autonomă fără graniţă cu Armenia istorică, în care armenii larg majoritari au fost imediat supuşi deznaţionalizării forțate.

Problema a făcut ravagii pe tot parcursul perioadei sovietice, înregistrându-se mai multe plângeri din partea armenilor din Karabakh privitoare la infiltrarea azerilor în această regiune istorică locuită majoritar de ei. Și armenii din regiunea controlată de azeri în Nakhijevan au fost supuşi la rândul lor unei politici de deznaţionalizare şi genocid etnic.

În 1963, circa 2500 de armeni i-au cerut lui Hruşciov unirea Karabakhului cu RSS Armenia, dar liderul sovietic a refuzat.

În toamna lui 1987, în plina epocă de glasnost, peste 75.000 de armeni au semnat pentru unirea Karabakhului cu Armenia.

În capiala Arţakhului, oraşul Stepanakert, armenii au ieșit în stradă intrând în conflict cu autorităţile azere şi cu militarii sovietici.

În februarie 1989 a avut loc o greva generală şi s-a înfiinţat Comitetul de eliberare Karabakh. Azerii sprijiniţi de armata sovietică au ripostat având loc pogromul de la Şumgrait, unde 200 de armeni au fost ucişi în bătaie de civili azeri, fapt ce le-a amintit armenilor de bătălia de la Sardarapat, din epoca cumplitului genocid turc, dintre anii 1915 -1919.

S-au format trupe de autoapărare armene şi au fost ocupate teritorii foste armene din Azerbaidjan, creându-se un coridor spre Armenia.

Pe 2 septembrie 1991, armenii din Karabakh şi districtul Şahumian au declarat Republica Karabakhul de Munte, confirmată printr-un referendum în decembrie 1991. Aceasta devine oficial republica Arţakh, nerecunoscută însă pe plan internaţional.

Azerbaidjanul declanșează un război asupra enclavei care avea să dureze până în 1994 și care a provocat moartea a 30.000 de oameni şi a adus la desprinderea Nagorno-Karabah de Azerbaidjan.

Armeni din Occident şi mai ales din SUA, conduşi de americanul armean Monte Melkonian vin în Karabakh şi luptă împotriva azerilor sprijiniţi de mujahedini afgani, reuşind să înfrângă în lupte eroice islamiştii . Melkonian spunea presei internaţionale: „dacă pierdem Arţakhul, vom întoarce ultima pagină a istoriei noastre”.

Pe 12 iunie 1993, comandantul Monte Melkonian cade cu arma în mână în bătălia de la Aghdam. Este înmormântat cu funeralii naţionale şi i se ridică monumente în întreaga Armenie.

Azerii pierd 20.000 de soldaţi şi civili şi în 1994 cer armistiţiu. Un milion de azeri se refugiază. ONU condamnă ocuparea de către armeni a acestor teritoriilor istorice armene din Azerbaidjan.

Pe 27 septembrie 2020, azerii cu sprijinul Turciei atacă poziţiile armene din Arţakh ucigând femei şi copii. Armenii ripostează susţinând că, prin acest război de autoapărare: ” ei apără Europa creştină şi democratică, în prima linie, împotriva islamului şi totalitarismului”.

Peste 1.200 de morţi, după 27 septembrie

De la reluarea luptelor în 27 septembrie, forţele azere au preluat controlul asupra unor zone importante din sudul regiunii şi se apropie de Şuşa şi de un drum vital care leagă capitala separatistă de Armenia.

Potrivit unor bilanţuri parţiale, aceste noi confruntări, cele mai înverşunate după aproape 30 de ani, au făcut peste 1.250 de morţi, dar numărul victimelor este probabil mult mai ridicat, Azerbaidjanul necomunicându-şi pierderile militare.

Trei tentative de armistiţiu umanitar negociate sub egida Rusiei, Franţei şi a SUA, au eşuat. În această săptămână, ONU a evocat eventualitatea comiterii unor crime de război în urma atacurilor „nediscriminatorii” împotriva civililor, existând înregistrări video care arată executarea unor prizonieri de război armeni.

În timp ce Erevanul a cerut Moscovei asistenţă militară, Baku beneficiază de sprijinul intens al Turciei, acuzată că îi furnizează specialişti şi mercenari, conform agenţiei de presă menţionate.

Anna Hakobyan (42 de ani), soţia premierului armean Nikol Pashinyan, redactor-şef al unui ziar de la Erevan,a început marţi să facă instrucţie militară în cadrul unei unităţi de femei, în timp ce în Nagorno-Karabah, enclava azeră locuită de o majoritate de etnici armeni, continuă luptele înverşunate.

Ea a scris, pe Facebook : „Nici ţara noastră, nici demnitatea noastră nu vor fi abandonate inamicului„. Și fiul premierului, Ashot Pashinyan (20 de ani), s-a înrolat în această lună ca voluntar.

Luptele, care s-au reluat la sfârşitul lunii septembrie, ameninţă să degenereze într-un conflict regional mai larg în cazul implicării Turciei sau a Rusiei.

Armenia şi Azerbaidjanul au acceptat duminică o încetare a focului, sub egida SUA, dar armistiţiul nu a avut niciun impact pe teren, la fel ca precedentele două negociate de Rusia.

Grupul OSCE de la Minsk, care are rol de mediator în acest conflict, urmează să se întâlnească joi cu miniştrii de externe armean şi azer la Geneva. Grupul este prezidat de Franţa, Rusia şi SUA, dar Turcia a cerut să joace un rol mai important în cadrul acestui organism.

Comunitatea internaţională s-a dovedit până în prezent incapabilă să negocieze un armistiţiu durabil şi cu atât mai mult o rezolvare paşnică a conflictului, notează France Presse.

Publicitate