CINE SÎNT CEANGĂII ? Puncte de vedere asupra originii lor. VIDEO

Foto: Harta etnică a Turciei europene şi a statelor sale vasale autonome și răspândirea ceangăilor („Tchangeï”) în Moldova (1861).

Autor: Guillaume Lejean, 1861 – Wikipedia.ro

 

 

 

Puncte de vedere asupra originii Ceangăilor

 

 

 

Citind şi ascultând publicaţiile şi interviurile având ca temă populaţia cunoscută sub numele de “ceangăi” am simţit nevoia să ne exprimăm punctul de vedere. Hotărârea a fost determinată de existenţa unor mai vechi preocupări pentru lămurirea originii ceangăilor.

Investigaţiile le-am început în arhive în anii 1974-1975 şi le-am continuat în august 1975 printr-o cercetare de teren în localităţile rurale moldovene locuite de populaţia cunoscută sub acest nume.

Nefinalizând rezultatele acestei prime etape a cercetărilor, considerând că abordarea, discutarea şi elucidarea unui moment istoric implică o responsabilitate deosebită pentru cel ce-şi asumă această delicată misiune, ne-am continuat munca în vara anului 1978, când aflându-ne pentru scurt timp la Budapesta, am consultat o serie de publicaţii de specialitate pentru tema ce ne interesa.

Ulterior, la 7 ianuarie 1982, în revista “Flacăra” am publicat un scurt articol cu primele rezultate ale cercetării, pe care le-am continuat (independent de Asociaţia “Dumitru Mărtinaş”). În clipele de faţă, ajungând la un stadiu al cercetării în care materialul documentar acumulat este bogat şi variat, putem să aprofundăm primele concluzii.

 Ţinem să precizăm că scriem aceste rânduri fără a fi originar dintr-unul din satele ceangăeşti, aşa cum s-a întâmplat, în majoritatea cazurilor, înaintea noastră.

 Consultarea bibliografiei referitoare la originea ceangăilor ne-a arătat că populaţia cunoscută sub această denumire locuieşte, în afară de unele zone din Moldova, în anumite regiuni din Ţara Bârsei, în Munţii Ciuc, în zona “Întorsăturii Oltului”. Totodată, am remarcat surprinşi că prin termenul de ceangăi o serie de autori, mai depărtaţi ori mai apropiaţi de zilele noastre, îi desemnează pe toţi catolicii din Moldova.

Termenii de ceangău şi catolic nu sunt sub nici o formă nici identici, nici similari. Primul, cel de ceangău, desemnează o parte a locuitorilor Moldovei (şi a celorlalte zone amintite) cu anumite caracteristici dobândite în cursul evoluţiei istorice, iar al doilea, cel de catolici, îi cuprinde pe toţi aceia care aparţin confesiunii catolice, putând fi – după cum bine se ştie – de orice origine etnică.

Întâmplarea face ca ceangăii să aparţină confesiunii catolice. Accentuăm că ei pot fi suprapuşi tuturor locuitorilor de religie creştină şi confesiune catolică din regiunile discutate deoarece această confesiune nu s-a referit niciodată la originea etnică a oamenilor ci numai la credinţa lor. Probabil sinonimia dintre cei doi termeni provine din epoca de dominare a confesiunilor religioase şi s-a perpetuat în timp datorită acceptării ei fără o suficientă analiză a situaţiei.

 Populaţia ceangăiască, având o serie de particularisme derivate din confesiunea catolică, s-a detaşat din rândul populaţiei româneşti majoritar ortodoxe, prin graiul vorbit, prin onomastică, prin port, prin structura gospodăriei, făcând obiectul unei serii de studii ale istoricilor, filologilor, etnografilor, folcloriştilor. În paginile scrise de aceştia în cursul a mai bine de un secol şi jumătate, în imensa majoritate a cazurilor, fără a se întreprinde o cercetare circumstanţială, aprofundată, ceangăi au fost declaraţii în bloc, fie de origine maghiară, fie de origine română.

Între aceia care au socotit că ei ar fi exclus maghiari se numără Gego Elek, Rubini Moses, Gyorffy Istvan, Csuri Balint, Domocos Pal Peter, Bako Geza, Koss Laslo, Filep Antal etc.

Lor li s-a răspuns de Iosif Petru M. Pal, de dr. Petre Rîmneanţu, de regretatul academician C.C.Giurescu ş.a. care au arătat că ceangăii sunt de origine română. Principalele elemente care au fost utilizate în polemica generată de discutarea originii ceangăilor au fost: etimologia numelui de ceangău, momentul stabilirii lor în Moldova, graiul vorbit de ei, costumul tradiţional.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Etimologia cuvântului “ceangău” a fost explicată în chip deosebit. Nicolae Iorga, cercetând privilegiile şalgăilor de la Târgul Trotuş a presupus că numele ar proveni de la Sovago (tăietor de sare). A Horger a crezut că ar fi derivat din csámog (ciomag), mult întrebuinţat de ceangăi în timpul ocupaţiilor pastorale, iar bunul cunoscător al documentelor transilvănene, A. Veress, secondat de Tatrossi Janos a încercat să stabilească o filiaţie cumană a termenului.

Poate ipoteza cea mai apropiată de realitate este cea emisă de eruditul Ballagy Aladar, preluată de L. Mikes şi apoi de Bákó Geza, care au susţinut că numele ar putea proveni de la csango (rătăcitor, hoinar).

Ballagy credea că a fost dat ca poreclă românilor catolicizaţi din Transilvania de est şi poate secuilor care practicau transhumanţa, fiind veşnic rătăcitori. Imposibilitatea filologilor de a ajunge la o concluzie unanim acceptată asupra etimologiei numele de ceangău, lăsarea deschisă a porţii către infinitul ipotezelor, vădeşte că problema nu şi-a găsit o rezolvare definitivă şi ca atare termenul nu poate fi folosit ca un argument în discutarea originii ceangăilor. Momentul apariţiei termenului de ceangău a fost şi poate mai este socotit anul 1805, când apare în scrierile lui Teleki Domocos.

Putem preciza însă că numele de ciungabi-ceangău apare în documente cu cel puţin două decenii mai devreme.

 El a fost pomenit în două epistole ale preotului catolic Zóld Peter, datate 1780 şi respectiv 1781, marcând astfel prima atestare certă a ceangăilor în satele moldoveneşti din zonele cunoscute a fi locuite de ei. Cercetările documentare nu ne permit să vorbim de ceangăi înainte de această dată. Dacă ar fi existat anterior secolului XVIII-lea, ar fi fost menţionaţi cel puţin în două monumentale scrieri ale vremii: Codex, lăsat de episcopul catolic Marc Bandini şi în Descripţio Moldaviae datorată eruditului principe Dimitrie Cantemir.

Ambii au cunoscut bine situaţia din Moldova în secolul al XVII-lea, beneficiind de un adevărat aparat de informare cu ajutorul căruia au putut extrage datele care îi interesau. Neîndoielnic, fratele Beke, secretarul episcopului Bandini, interesat în prezentarea în lumini favorabile a efectelor propagandei catolice i-ar fi amintit şi lăudat pe ceangăi dacă i-ar fi întâlnit. În scrierea lui întâlnim însă pomeniţi, în unele din satele unde se vor stabili ulterior ceangăii, numai locuitori ai Moldovei de confesiune catolică, în dreptul unora existând şi menţiunea că sunt “unguri” sau “ungureni”.

Acest ultim termen i-a făcut pe cei ce sunt mai puţin familiarizaţi cu limba documentelor medievale să afirme că ar fi vorba de populaţie de origine maghiară.

În realitate însă, numele de ungureni îi desemnează pe transilvănenii care în lungul evului mediu, în timpul permanentei pendulări pe ambele versante ale Munţilor Carpaţi a venit şi s-au stabilit în Moldova, aşa cum şi moldovenii au plecat şi s-au aşezat în Transilvania.

La rândul său, eruditul principe Dimitrie Cantemir, în lucrarea scrisă în anul 1716, special pentru a-şi face cunoscută ţara Academiei din Berlin, nu i-a amintit, deşi, dacă ar fi existat atunci, i-ar fi menţionat aşa cum a făcut-o şi în cazul altor grupuri pitoreşti ale populaţiei moldoveneşti.

Ce eveniment, asemeni unui cataclism, s-a produs în părţile de est  ale Transilvaniei şi a silit o parte a ppulaţiei să-şi părăsească locurile natale îndreptându-se către satele din Moldova? Este cunoscut faptul că în anul 1761 împărăteasa Maria Tereza a acceptat propunerea generalului A. von Buccov şi a poruncit să se creeze în zonele de hotar regimente grănicereşti.

În Transilvania trebuiau înfiinţate: un regiment românesc în zona Bistriţa Năsăud, unul secuiesc în regiunea Sfântu Gheorghe şi un altul românesc în ţinutul Orlat Făgăraş. Românii s-au arătat dornici să se înroleze, căci, pentru a-i atrage, curtea aulică le promisese eliberarea din iobăgie şi o eventuală împroprietărire.

Secuii s-au opus înrolării lor deoarece, prin Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) – cu valoare de constituţie a Transilvaniei – erau socotiţi oameni liberi, iar îndelungatul serviciu militar le aducea numai pagube. Autorităţile austriece, la insistenţele nobililor care se vedeau văduviţi de braţele de muncă ale ţăranilor, au hotărât în 1763 să desfiinţeze regimentul 2 românesc din Bistriţa Năsăud, dar nu şi-au respectat promisiunea de a-i elibera pe români din iobăgie.

Nemulţumirea grănicerilor a izbucnit imediat. La ea s-a alăturat cea a secuilor care cereau desfiinţarea Regimentului 1 grăniceresc din zona Sf. Gheorghe. Văzând că românii şi secuii înrolaţi în regimentele grănicereşti din zona Bistriţa Năsăud şi Sf. Gheorghe s-au răsculat, autorităţile imperiale habsburgice au trimis împotriva lor puternice unităţi de represiune, recurgând chiar la masacru, cum a fost cel din comuna Madefalău (Siculeni) la 7 ianuarie 1764.

Dorind să-şi salveze viaţa, foştii grăniceri, unii însoţiţi de familii, s-au refugiat în codrii din Munţii Ciuc. Acolo au luat legătura cu haiducii moldoveni, Grigorie, Onu şi faimosul Nica Păun şi cu ajutorul lor, pe cărări nebănuite de urmăritori au ajuns în Moldova unde s-au stabilit în sate pe care le cunoşteau datorită ungurenilor ori în localităţi noi pentru ei.

Interesant poate fi numărul noilor veniţi, relevat de un recensământ efectuat de austriaci în 1778, imediat după ce au anexat Bucovina. Ei au surprins în partea de sud a Bucovinei existenţa a 1200 familii transilvănene, dintre care 410 erau formate din cele ale grănicerilor. Dintre cele din urmă 308 proveneau din regimentul 2 românesc şi 102 din regimentul 2 secuiesc.

În legătură cu ultimul se impune observaţia că ofiţerii români care au participat la alcătuirea Supplex libellus valachorum au arătat că în regimentul 1 grăniceresc erau numeroşi români, iar Gheorghe Bariţ, în studiul său dedicat regimentului 2 grăniceresc a susţinut aceeaşi idee. În acest caz, probabil că o parte din cele 102 familii ale foştilor grăniceri din regimentul 1 erau probabil tot de origine română.

 În stadiul actual al cercetărilor este dificil să se precizeze cifra celor care au fugit din Transilvania în Moldova. Ea pare să fi fost destul de însemnată, căci cronicarul István Halmagy se plângea în mai 1766 şi în septemrie şi octombrie 1767 că ţara (Transilvania n.n.) a fost părăsită de numeroşi contribuabili, iar actele şi rapoartele diplomatice atestă că Viena cerea Sublimei Porţi să-i retituie 30000 de fugari din Moldova şi 16000 din Ţara Românească.

 După acest prim mare val de ceangăi sosiţi în Moldova în anul 1764, au mai venit şi altele. Astfel a mai fost unul după înăbuşirea răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784-1785) şi altul după represiunile ce au urmat înfrângerii revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania. Ceangăii au venit în aceleaşi zone şi sate în care se stabiliseră primii transilvăneni, au reîmprospătat grupul aflat acolo şi au menţinut legătura între ambele versante ale Munţilor Carpaţi.

 Probabil că s-a căutat şi dorit aşezarea noilor veniţi din Transilvania în aceleaşi localităţi şi datorită confesiunii catolice. Românii care fuseseră în regimentul 2 grăniceresc proveneau probabil dintre foştii locuitori ai “ţărilor româneşti Vlahiţa şi Breţcu, parţial catolicizate în secolele XV şi XVI. Având unele avantaje, fiind în apropiere de secui (şi ei de confesiune catolică), români din această zonă, dealtfel puţin numeroşi, au părăsit ortodoxismul, care a rămas credinţa majorităţii populaţiei româneşti din Transilvania.

Urmărirea atentă a costumului popular ceangăesc confirmă realităţile documentare. A. Biro Bela, fără a fi etnograf, a făcut aprecierea grăbită că ar fi întâlnit în zonă frumoase costume “pur ungureşti”. În schimb, Nicolae Iorga – şi după el cunoscutul etnograf şi specialist în artă populară românească Tancred Bănăţeanu – au stabilit că la ceangăii din zona de nord şi de sud există un port tipic românesc.

Numai la cei din zona de vest (Valea Trotuş către Pasul Ghimeş-Palanca) se întâlnesc motive ornamentale de origine maghiară.

O problemă delicată, viu discutată şi disputată a fost şi este cea a graiului ceangăilor. Este cunoscut, pe temeiul unor studii parţiale ale filologilor şi folcloriştilor, ca acelea ale lui Dumitru Mărtinaş, Marton Gyula, Färagó Janos etc. că grupul rural moldovenesc numit ceangău este bilingv.

O parte a lui vorbeşte un grai de origine română transilvăneană, amintind locurile de origine, iar alta un dialect secuiesc, care pentru oricine ştie limba maghiară este evident că reprezintă o formă alterată, poate arhaică a acesteia. probabil că tocmai acesta a fost motivul care l-a determinat pe Zöld Peter, bun cunoscător al ceangăilor, să scrie că aceştia “stâlcesc” cuvintele ungureşti.

Păstrarea în unele sate a unor balade populare în dialect maghiar, care vorbesc de venirea din Munţii Ciuc, culese de Fägaró Janos, nu poate constitui un argument că toţi ceangăii vorbesc acest grai. Analiza situaţiei din cea mai mare comună de ceangăi, Săbăoani, ne-a arătat că în luna august 1975 din 2300 familii, circa 1800 erau bilingve, vorbind româneşte şi dialectul ceangău, iar restul de circa 500 ştiau exclusiv limba română.

Bilingvismul demonstrează în cazul de faţă tocmai faptul că ceangăii provin dintre foştii grăniceri români şi secui, înfrăţiţi în lupta împotriva opresiunii autorităţilor imperiale habsburgice, în munca pentru ridicarea satelor în care locuiesc.

  Dacă recensământul austriac din 1773 prezenta un procent însemnat de români în masa ceangăilor, aceeaşi situaţie s-a păstrat şi astăzi. Folosind datele statistice incomplete de care dispunem, putem aprecia că în anul 1975 din totalul de circa 200 000 ceangăi moldoveni, circa 40000 (adică 20 la sută) erau de origine secuiască.

A acceptat ultima cifră ca ipotetică şi discutabilă în lipsa alteia, ca urmare a indicaţiei din lucrarea cu caracter academic datorată lui K. Laslo şi F.Antal (A magyar nep taji-torteneti tagolodasa, Budapesta, 1975, p. 147-148).

Cifrele oficiale din recensământul populaţiei efectuat în România de către Institutul Naţional de Statistică în anul 1992, arată că în Moldova s-au declarat circa 274 000 catolici. Din aceştia numai 2100 au afirmat că aparţin ceangăilor.

Dintre ei circa 1800 au declarat că sunt ceangăi de origine română şi circa 300 că sunt de origine secuiască. Am indicat cifrele în forme absolute (mii şi sute) pentru a fi mai grăitoare procentele etnice. Însă, ceea ce a interesat şi interesează la acest grup de populaţie, din punctul de vedere al mentalităţii sale, nu a fost originea etnică, ci confesiunea – toţi s-au decarat clar apartenenţi ai catolicismului.

Încheind expunerea constatărilor noastre pe care nu le socotim a fi concluzii definitive, ci numai ipoteze de lucru ce arată stadiul unde am ajuns cu cercetările, ne socotim datori a arăta că faptul cel mai însemnat nu-l constituie polemica oamenilor de ştiinţă, ci modul în care gândesc şi simt locuitorii satelor moldoveneşti discutate. Putem cita în acest sens o serie de documente şi mărturii, alături de poeme ceangăieşti realizată de Farago Janos.

La Arhivele Statului din Bucureşti în fondul Constant Grecescu, sub nr. 1431 se păstrează un manuscris-memoriu din 1940 al ceangăilor ce protestează împotriva discursului conducătorului de atunci al Ungariei, amiralul Horthy, care îi declarase maghiari.

În memoriu se cerea explicit ca protestul să fie citit la radio şi să se arate clar că ei, ceangăii sunt români.

  Iosif Petre M.Pal, într-o cunoscută lucrare a sa (Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, Săbăoani – Roman) apărută în două ediţii – 1941 şi 1942 – ca om ridicat dintre ceangăi, cu posibilitatea de a cerceta situaţia întregii regiuni, a susţinut şi el că imensa majoritate a ceangăilor sunt români. Unul dintre argumentele sale a fost acela că o serie de preoţi catolici de origine etnică maghiară au schimbat numele româneşti ale credincioşilor în nume maghiare înscrise ca atare în registrele bisericilor.

Provincialul franciscanilor a relevat că însuşi numele familiei sale – Dumitru – a fost transformat pe această cale în Pal. El mai dă şi alte numeroase exemple care aparţin de strategia impusă, la  sfârşitul secolului al XIX-lea, de politicieni din familia Tisza.

 Istoricul şi filologul P.Cancel, de origine ceangău, într-un documentat studiu rămas inedit, a adus, la rândul său, noi dovezi complementare, sprijinind teza lui Iosif Petre M. Pal.

Şi el a demonstrat că populaţia cunoscută sub numele de ceangăi este de origine transilvăneană, bilingvă şi de confesiune catolică. Astfel a susţinut cu deosebită putere că folosirea siflantelor tari (cozoc în loc de cojoc etc.) arată un grai tipic, o îmbinare între forma de vorbire cotidiană a românilor din estul Transilvaniei şi a secuilor.

 În stadiul actual al cunoştinţelor, credem că în legătură cu această populaţie se poate susţine că ea este originară din estul Transilvaniei. Ea a ajuns în Moldova târziu, în secolul al XVIII-lea, când era deja bine structurată ca limbă, obiceiuri şi confesiune.

Numai venirea ei atât de târziu în Moldova explică de ce nu a fost asimilată şi nu s-a “pierdut” total în rândul populaţiei româneşti moldoveneşti – net majoritare.

 

 

Sursa:

 

Conf. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti – http://www.dacoromania-alba.ro/nr12/ 

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Constantin Noica: „Ființa românească și limba latină”

 

„În nici o limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun.

Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit.

Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul.

A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.

Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră.

La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda.

La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.

Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism.

De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.

Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.

Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești.

Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură.

Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină. În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.

Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.

Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea?

Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor? Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.

Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă, pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.

De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică.

Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic.

Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.

Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc.

Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci!

Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: „Vita sine cultura quasi imago mortis est”.

 

autor: Constantin Noica

 

 

 

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti în judeţul Teleorman – d. 4 decembrie 1987, Păltiniş în judeţul Sibiu) a fost un filosof, eseist, publicist şi scriitor român, membru post-mortem al Academiei Române.

S-a născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din satul Vităneşti, reşedinţa comunei omonime din judeţul Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

A debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au fost publicate în 1934 în volumul Mathesis sau bucuriile simple. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate certă în domeniul literar.

După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant.

La facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.

După facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală „Criterion”, la ale cărei întruniri a participat timp de aproape doi ani.

A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În 1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace pentru editura Hertz.

În anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez.

Printr-o scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la mişcarea legionară, determinat fiind de asasinatul lui Corneliu Zelea Codreanu.

În 1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista „Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din bani proprii.

Tot în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde i s-a cerut să scrie o istorie a filosofiei româneşti.

Rămâne aici până în 1944, timp în care participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În perioada 1949 – 1958, are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. Din această perioadă, Constantin Noica începe să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o serie de colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

Din 1975, se retrage la Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de discipoli cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”.

Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani.

Constantin Noica a fost înmormântat două zile mai târziu după dorinţa sa, la Schitul Păltiniş, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.