1279. Regele Ungariei Ladislau Cumanul interzicea in Transilvania construirea de către românii ortodocşi a bisericilor de piatra

 

 

 

 

În anul 1279, regele ungur Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează pe întreg teritoriul Regatului Maghiar, interzicerea construirii bisericilor de zid în rit ortodox.

Din acel moment,  li s-a interzis de către administrația maghiară si românilor din Ardeal să-şi mai ridice biserici din piatră.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Biserica de lemn din Arduzel, orașul Ulmeni, județul Maramureș, datează din anul 1650

 

Românii din Ardeal care îşi ridicasera până atunci câteva biserici de piatră monumentale  – a se vedea biserica din Densuş – au fost nevoiți de la 1279 încolo, să ridice doar biserici de lemn, pe scurt, li s-a impus cu forța „lemnul şi spațiile mici”.

Această silnicie impusă românilor de maghiari, la 300 şi ceva de ani  de la ocuparea Ardealului, i-a determinat pe românii din Ardeal să reziste şi să creeze biserici din lemn unice în lume, ca o expresie unică şi originală a culturii româneşti, față de toate celelalte lăcașuri de cult din Ardeal.

Această interdicţie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea.

O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid.

De asemenea,  materialului folosit in constructie  este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor.

Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi,  aceste biserici sunt elemente cheie in cunoasterea istoriei romnilor, fiind produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească,sau secuiască.

Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere o nota de alteritate, scump plătita în epocă, dar care a fost un factor esential al  perenitatii natiunii române..

Bisericile de Lemn Din Ardeal

  În Transilvania, incluzand si  Maramureșul, se mai păstrează aproximativ 600 de biserici de lemn, adica aproximativ jumătate din numărul celor existente după primul război mondial.

Bisericile de lemn rămase în Transilvania domină patrimoniul cultural și istoric al românilor din aceste părți, ele avand  o valoare identitară inegalabilă și inestimabilă pentru românii ardeleni. Sunt documente palpabile și grăitoare ale realităților istorice, sociale și culturale din trecutul acestei regiuni.

Cercetarea bisericilor de lemn transilvănene

Numărul mare de biserici de lemn împrăștiate prin văile și pe dealurile Transilvaniei au pus și pun în continuare la grea încercare cercetarea românească.

Din acest motiv bisericile de lemn din Transilvania au fost studiate pe regiuni istorice sau administrative.

Nici până astăzi nu există un studiu amplu și competent care să cuprindă întreaga Transilvanie, pentru simplul motiv că, după un secol de cercetare, nu s-a terminat inventarierea lor, iar materialul adunat este dispersat și neomogen.

Este nevoie de un proiect major, condus de o echipă de specialiști, care să cuprindă bisericile de lemn din Transilvania în ansamblul lor.

Cercetările trebuie să fie concentrate pe documentarea pe teren a arhitecturii, picturii murale și inventarului, completate cu datări dendrocronologice și studii de arhivă.

Începuturi

Probabil prima inițiativă de a înregistra bisericile de lemn vechi ale românilor ardeleni a fost luată de Comisia Centrală a Monumentelor Istorice de la Viena care a cerut ierarhilor și preoților români în anul 1857 să trimită date despre valoarea istorică a bisericilor în care slujeau.

Valoarea lor a fost așadar lăsată la început în seama priceperii sau intereselor clerului român.

Nu se cunoaște rezultatul acestui demers, însă notăm de aici înainte un interes sporit față de vechimea bisericilor românilor ardeleni, în covârșitoarea lor majoritate de lemn, arătată în șematismele bisericilor greco-catolice și ortodoxe.

Din a doua jumătate a secolului 19, bisericile de lemn din Transilvania au început să se bucure și de atenția unor prestigioși cercetători.

O muncă de pionierat au făcut Imre Henszlmann, Ferencz Schulcz și Florian Rómer, care au făcut împreună în anul 1862 o excursie de cercetare în nordul Ungariei în care au vizitat, pe lângă monumente medievale de zid, și câteva biserici de lemn.

Henszlmann a publicat câteva impresii despre bisericile de lemn din zonă în 1864.

Primul studiu propriu zis a apărut în 1866 în cunoscuta revistă a Comisiei Centrale a Monumentelor Istorice de la Viena, publicat de Schulcz, având ca obiect câteva biserici de lemn din regiunea Satu Mare.

Desenele lui Schulcz au avut un ecou mare pe continent fiind preluate de publicațiile de specialitate ale vremii.

După ei au scris mici dar valoroase studii cercetătorii ardeleni János Ferencz Fetzer în 1898, Ernö Myskovszky și Istvan Tèglás în 1904, precum și Gábor și László Szinte în 1913.

 

 

 

 

 

 

Cea mai veche biserică de lemn ramasa in Transilvania pana in zilele noastre, a fost ctitorită în anul 1429 de boierul Stanislav, din familia cneazului Cândea de Lupşa si se afla la Manastirea Lupșa, in Muntii Apuseni.

 

 

 

 

 

 

Perioada interbelică

După primul război mondial și unirea Transilvaniei cu România, studiul bisericilor de lemn din Transilvania a fost relansat de Coriolan Petranu, cel mai ambițios și bătăios cercetător din perioada interbelică.

El a evaluat perioada anterioară, a trasat necesitățile de cercetare viitoare,a inventariat bisericile de lemn din Arad, Bihor și Hunedoara și a promovat valorile lor artistice în plan național și internațional prin studii și conferințe.

Leontin Ghergariu a cules date valoroase despre bisericile de lemn din Sălaj începând cu anul 1924.

Imaginile și documentația de pe teren împreună cu scrierile sale se păstrează în arhive, doar o mică parte fiind publicate.

Atanasie Popa a început în perioada interbelică publicarea unor studii monografice și a propus o primă sinteză.

Reținem și prezența lui Victor Brătulescu cu un studiu despre câteva biserici din nordul Transilvaniei în 1935, pe care l-a continuat cu un valoros studiu al bisericilor de lemn din Maramureș, început în 1936 și publicat în 1941, după Dictatul de la Viena.

Perioada postbelică

Atanasie Popa a continuat studiile sale până în anii 1970, când a publicat și ultima sinteză a materialului adunat. Între timp ștafeta a fost preluată de o nouă generație, hotărâtă să extindă cercetările mult dincolo de limitele ei de până atunci.

Un punct important de plecare a fost lista monumentelor istorice din 1955, care a lăsat în afara protecției autorităților un număr însemnat de biserici de lemn valoroase. Datorită entuziasmului lor un număr însemnat de biserici de lemn au fost documentate și salvate de la dispariție.

Cel mai perseverent cercetător al bisericilor de lemn din Transilvania din această generație s-a remarcat Ioana Cristache-Panait, cea care a bătut drumurile multor zone, țări și județe transilvănene, adunând harnic informații din existența lor. Eugenia Greceanu a scos la lumină multe din bisericile de lemn din centrul Transilvaniei. Lui Ioan Godea îi datorăm cercetarea Crișanei.

Ioan Toșa s-a ocupat îndeosebi de bisericile de lemn din județul Cluj. Sabin Șainelic a scris primele studii despre Codru și Chioar. Îi reținem și pe Paul Petrescu, Vasile Drăguț și Marius Porumb pentru sintezele lor.

Ultimele cercetări

Cercetarea bisericilor de lemn din ultimele decenii se distinge prin noi repertorii dar și prin analize.

Remarcabil este interesul sporit pentru aria județului Arad, unde o serie de publicații au completat repertoriul interbelic a lui Coriolan Petranu, actualizând pierderile și distrugerile din acest patrimoniu.

Una dintre cele mai puțin cercetate regiuni, Hunedoara, a fost pusă în lumină de Ioana Cristache-Panait. Ioan Godea a revenit asupra bisericilor de lemn din vestul Transilvaniei cu adâncimi și perspective de ansamblu.

Trebuie reținută și contribuția lui Felicia Elena Cîmpian pentru analiza de fond a metodelor de cercetare în studiul bisericilor de lemn din Ardeal.

Cele câteva biserici de lemn din zona Sibiului sunt remarcate de Ioan Ovidiu Abrudan, care le descrie, încadrează istoric și analizează iconografia.

Pentru județele Maramureș, Sălaj, Bistrița-Năsăud și Mureș au apărut noi publicații repertoriale cu contribuții marginale, îndeosebi în actualizarea situației din teren

 

 

Domnia lui Ladislau Cumanul – 1272 – 1290

 

 

 

 

După lunga domnie a lui Bela al IV-lea (1235-1270) și dispariția timpurie a lui Ștefan al IV-lea (1270 – 1272 ), pe tronul Ungariei este așezat Ladislau al IV-lea Cumanul în vârstă de 10 ani.

Ladislau Cumanul era fiul lui Ștefan al IV-lea și al unei prințese cumane pe nume Elisabeta.

La  moartea regelui Bela al IV-lea, între Ștefan al IV-lea și Ioachim Banul Slavoniei intervine un conflict care duce la răpirea fiului celui dintâi, Ladislau, de către Ioachim.

Ștefan al IV va încearca să-și recupereze fiul, asediind cetatea Kapronca, unde acesta acesta era ținut în prizonierat, însă fără succes.

După scurt timp însă regele maghiar avea să moară în condiții neelcidate la 6 august 1272.

După moartea acestuia, banul Ioachim îl duce pe Ladislau la Szekesfehervar (Cetatea Albă) din Ungaria, unde arhiepiscopul Philip de Esztergom îl incoronează ca rege.

Între anul încoronării și 1277 , Ladislau va asista neputincios la luptele de câștigare a influentei duse de către nobilii maghiari și nu numai.

Intrat sub autoritatea mamei lui cumane, Ladislau îi va favoriza pe nobili cumani, acordându-le acestora numeroase privilegii.

În același timp se va inconjura de concubine cumane neglijându-și soția, Elisabeta de Anjou.

Orientarea lui spre “păgânii” cumani va atrage nemulțumirea nobililor maghiari dar și a scaunului apostolic.

În anul 1279 papa Nicolae al III-lea (1277 – 1280) va solicita tânărului rege intensificarea creștinării cumanilor și a românilor.

Sinodul de la Buda va emite în acest consens un decret prin care îi va obliga pe cumanii din Ungaria și Transilvania să renunțe la corturi, și să se adapostească în case, să renunțe la poligamie, să-și radă bărbile și alte obligații restrictive, poruncă care va duce însă la opoziția cumanilor.

Tânărul rege va refuza chemarea la ordin lansată de papă, fuge de la curte, și se va refugia în tabăra cumanilor. Legatul papal trimis în Ungaria îl excomunică și solicită Voievodului Transilvaniei prinderea regelui și aducerea lui la ordin.

Voievodul Finta Aba (1278 – 1280) îl capturează pe regele Ladislau și îl aduce în fața legatului papal, care-l obligă să pună în aplicare hotărârea papei și a Sinodului de la Buda, privind soarta cumanilor.

Urmare a acestei victorii a papalității, sinodul de la Buda va face a-l doilea pas nechibzuit.

Tot în anul 1279 (1280 după alții) Ladislau Cumanul va emite o lege prin care se interzice preoților ortodocși să săvârșească slujbe bisericești, să mai zidească biserici ortodoxe (interzicerea bisericilor de zid), și, li se interzice schismaticilor români, dreptul de a intra în cele existente, decret urmat de alte două decrete restrictive ale regelui maghiar, prin care catolicismul și Coroana Maghiară, i-a aruncat pe toți românii în tabăra dușmanilor lor.

Aceste acțiuni în forță duse împotriva cumanilor și romanilor au compromis pentru totdeauna, planurile Vaticanului privind catolicizarea acestora.

Toate aceste actiuni necugetate ale tânărului rege vor duce însă la un conflict cu nobilimea din Transilvania. Demiterea răzbunătoare a lui Finta Aba în anul 1280, va duce între anii 1281 – 1282 la o instabilitate politică în Transilvania prin numirea pe termene scurte a unor diverși voievozi.

Ca raspuns la acțiunile regelui maghiar, considerat ca trădător al neamului, cumanii se vor răscula împotriva lui Ladislau și a călugărilor catolici. Sub conducerea lui Oldamir, cumanii se vor organiza pentru a riposta armat.

În fata acestui pericol regele Ladislau îl numește în primăvara anului 1282, ca Voievod al Transilvaniei pe Roland Borșa, susținător al politicii de centralizare a regelui, dar și personalitate marcantă a timpului său.

 

Voievodul român – Roland Borșa

 

Roland Borșa provenea dintr-o veche familie românească, originară de pe Valea Borșei din comitatul Cluj.

Trupele regale maghiare însoțite de oastea transilvăneană condusă de către Roland Borșa vor înfrânge cumanii în luna august 1282, într-o bătălie care a avut loc lângă lacul Houd, la gurile Mureșului.

Înfrânți cumanii vor lua calea pribegiei, refugiindu-se la tătari și la sud de Dunăre, în Balcani.

Magnații și nobilii maghiari nu-l vedeau însă cu ochi buni pe Roland Borșa, datorită influenței acestuia asupra regelui, rege care sub presiunea lor îl va demite la sfârșitul anului pe voievodul român, numindu-l pe Apor Pec, preferatul aristocrației maghiare.

Urmare a victoriei asupra cumanilor, regele Ladislau hotărește pedepsirea acestora, chiar dincolo de granițele coroanei maghiare, pătrunzând în anul 1283 în Moldova.

Conștient că această actiune a lui va fi considerat un atac în zona supravegheată de către tătari, regele trimite o solie, condusă de către magistrul Toma, în anul 1284, la Hanul Nogai, solicitându-i acestuia ca Oldmur și cumanii lui, să-i fie predați. Cerere bine-nțeles respinsă.

Se pare că pretențiile regelui maghiar l-au jignit pe Nogai, deoarece pe drumul de întoarcere în Transilvania, Toma și solia lui a fost atacată, cu violență, de tătari și moldoveni.

Însuși Toma va fi grav rănit, reușind cu greu, să scape cu viața.

În decembrie al aceluiași an, hanul tătar Nogai, hotărește pedepsirea afrontului adus de către regele maghiar poruncind invadarea Transilvaniei și a Ungariei.

Oastea tătară condusă de către viitorul mare han, Tula – Buga, intră în Transilvania pe doua coridoare, chiar în ajunul sărbătorilor de Crăciun.

Momentul ales pentru invazie demonstrează șiretenia hanului și buna cunoaștere a obiceiurilor și năravurilor creștinilor în preajma sărbătorilor de iarnă.

Prima coloana de tătari pătrunde pe Valea Buzăului ajungând în Țara Bârsei, unde după jafurile și devastările obișnuite urcă spre nord, și pradă și ard, Ocna Turzii, cetate locuită de saxonii specialiști în extragerea sării. Urmatoarea cetate atacată, arsă și dărâmată va fi Turda, comandată de banul Micud, strămosul familiei Doboka.

După distrugerea cetății de la Trascău, coloana tătara s-a îndreptat spre Cluj, si apoi spre Oradea, trecând în Ungaria.

A doua coloană înaintează pe Valea Siretului până la Buzău, iar de acolo prin pasul Prisăcani-Tulgheș pătrunde în secuime, unde distrug cetatea Gurghiu și castelul Vecz.

Coloana își continuă drumul în nord, unde devastează ținuturile din jurul Bistriței, Gherlei și Dejului. Neștingheriti de nimeni, tătarii pătrund la 14 ianuarie 1285 în Ungaria, unde pradă și ard toate ținuturile până la Pesta.

Istoricii menționează ca trupele tătare erau însoțite și de contingente moldovene de cavalerie.

În fața puternicii invazii tătare, regele Ladislau apelează din nou la ajutorul lui Roland Borșa, aliat care-i fusese alături în bătălia dusă contra cumanilor, numindu-l în ultimele zile ale anului 1284, în funcția de Voievod al Transilvaniei.

În retragerea lor din Câmpia Pannonică, tătarii conduși de hanul Neimot vor fi surprinși și macelăriți de o oaste formată din maramureșeni (“românii de lege veche” ~ Cronica moldo-rusă) și maghiari conduși de către Ladislau  .

În același timp, noul Voievod al Transilvaniei, Roland Borșa (mai 1282; ianuarie 1284 – ianuarie 1285; iunie 1288 – 9 octombrie 1294) și frații săi, Petru și Nicolae organizează împreuna cu secuii, o ambuscada lângă cetatea Trascău, de lângă Cluj, învîngând o altă coloană tătara și eliberând peste 1000 de prizonieri creștini.

Roland Borsa (decedat 1301) a fost voievod al Transilvaniei (mai 1282; ianuarie 1284 – ianuarie 1285; iunie 1288 – 9 octombrie 1294).

Alți tătari au fost surprinși și nimiciți de localnici, în momentul intrării în trecătorile munților.

Cronica Ipatievscaia menționează că însuși hanul Tele-Buga abia a scăpat cu viață, după ce și-a pierdut toți caii, și a reușit să ajungă în Moldova ducând de căpăstru o mârțoagă, pe care călărea soția lui.

<tătarii> „duși de mânia lui Dumnezeu, o mare mulțime au pierit. Tele – Buga Hanul s-a înapoiat pe jos și femeia lui pe o iapă, rușinat de Dumnezeu„ (Cronica Ipatievscaia).

Pomenirea în cronici a „românilor de lege veche”, participanți la luptele cu tătarii avea să ducă în rândul istoricilor numeroase confuzii și denaturări ale evenimentelor.

Cronicile timpului menționează că acești români de lege veche, urmare ajutorului acordat regelui maghiar, vor fi împroprietăriți cu terenuri în Maramureș și Criș, unde si-au luat femei unguroaice, din lege latină.

Unii istorici îi identifică pe acești români cu vlahii balcanici trimiși în ajutorul regelui maghiar de către țarul vlaho-bulgarilor, cumanul, Gheorghe Terter I (1280-1292), fapt nedovedit de nici un document al timpului.

Românii de viță veche erau maramureșenii ortodocsi, care își vor dovedi și peste 100 de ani participarea la luptele duse de către maghiari împotriva tătarilor.

Gestul regelui de ai împroprietării este același ca și cel care îl vor face peste ani și alți regi maghiari , chiar dacă era doar o confirmare a proprietății existente, pe care o dețineau de la stramoșii lor.

În ciuda confirmarii acestui fapt, teoreticieni istoriei precum Roesler și Gustav Wenzel își vor clădi o teorie fantastă plecând de la faptul împroprietării românilor, la acel an 1285, de către rege, ca fiind datarea exactă a începtului migrării românilor din spațiul balcanic în Țările Române și Transilvania !

Ca o paranteză vom aminti că tocmai în această perioadă tulbure, Simon de Keza va redacta la cererea lui Ladislau o nouă cronică a faptelor maghiarilor numită Gesta Hunorum et Hungarorum în care autorul menționează foarte documentat că înainte de venirea maghiarilor, valahii (blacki) “locuiau în Transilvania” şi erau asezaţi şi în Pannonia, cea ce infirmă în totalitate speculațiile lui Roesler și Wenzel !

Urmare a victoriei obținute împotriva tătarilor, Roland Borșa își va consolida poziția și autoritatea asupra Transilvaniei, numindu-l în funcția de vicevoievod, pe o altă rudă a lui, Ladislau Borșa de Sânmărtin. Dar pe fondul uneltirilor magnațiilor maghiari, la sfarșitul anului 1285, el va fi demis din nou de către rege.

Următorii ani vor fi ani de anarhie, care va duce spre un adevărat război civil. Familiile maghiare Babonics, Koszegi, Aba, Kan și Csak vor complota împotriva regelui maghiar găsindu-și chiar și aliat regal extern, în prezența ducelui Albert I al Germaniei.

Ascuțirea acestui conflict se va datora în mare parte și acțiunilor scandaloase ale regelui Ladislau Cumanul.

La sfarșitul anului 1286, în luna septembrie, regele își arestează soția, Maria de Anjou, și începe să se afișeze oficial cu amanta cumană, Edua. Anul urmator își va obliga sora Elisabeta, călugăriță pe Insula Iepurilor, să renunțe la rasă și să se căsătorească cu un magnat ceh, Zavisz Rozenberka. În această situație arhiepiscopul Lodomer al Esztergomului îl excomunică și solicită papei organizarea unei cruciade creștine contra lui.

Pe fondul acestor tulburări interne, regele conștient că era dușmănit de mulți magnați și nobili maghiari, avea să-l numească pentru a treia oară Voievod al Transilvaniei, pe Roland Borșa, în anul 1288.

Dar de această dată, Roland Borșa își va impune autoritatea în fața regelui maghiar, arogându-și o parte din prerogativele regale. În acest sens va insista pe autonomizarea Transilvaniei față de coroana regală, ajungând chiar să emită acte în numele așa zisei noi țări, regnumul Transilvanum. Pentru a legitima acest drept va convoca în anul 1288 pentru prima oară

Adunarea Obștească a Nobililor Transilvaniei, diferită de dieta Ungariei. La această adunare vor participa nobilii celor 7 comitate, clerul superior, orașeni și chiar țărani.

Adunarea va avea atribuții administrative, fiscale şi judiciare, dar nu şi legislative.

Va exista un “regnum Transilvanum”, deosebit faţă de regnum Hungariae, condus de către voievodul Roland Borşa, cu puteri de adevărat suveran (vayvoda Transylvanus et comes Zonuk).

Pe fondul acestei declarații fățise de autonomie, cu accente de independență, magnații și nobili maghiari de la curtea maghiară își încep din nou uneltirile împotriva lui Roland Borșa. Regele se raliază acestora, pregătind între timp și o intrare forțată în Tansilvania.

Ladislau Cumanul în fruntea oștirii sale va intra în Transilvania și-și va așeza tabăra lângă cetatea Cheresig, din comitatul Bihorului.

Informat fiind de acțiunile regelui, Roland Borșa împreună cu frații săi, organizeaza un complot de suprimare a regelui maghiar.

Astfel că în 10 iulie 1290, trei cumani tocmiți ca lefegii (în ideea legăturii speciale dintre cumani și rege), pe nume Arboc, Tortei și Kemenec, pătrund în tabăra regelui și îl ucid în timp ce acesta dormea, fapte menționate și în cronica rusă Ipatievskaia.

Ce s-a întâmplat după moartea lui Ladislau Cumanul? Vine pe tron Andrei al III-lea (1290 – 1301)

La aflarea știrii morții lui Ladislau IV-lea Cumanul, a fost încoronat ca rege al Ungariei, la Strigoniu la 23 iulie 290, Andrei al III-lea (1290 – 1301), zis și Venețianul, decendent dintr-o spiță colaterală a familiei arpadiene. Legitimitatea domniei lui Andrei a fost pusă imediat la îndoială, fiind considerat bastard de catre fratii săi

Astfel că noul rege a avut de contracarat și alți pretendenți la tron precum ducele Albert al Austriei sau Maria, regina Neapolelui, sora regelui Ladislau Cumanul, sustinuți de către marii nobili maghiari.

În fața acestui pericol dinspre vest, Andrei va căuta o apropiere între el și puternicul Voievod al Transilvaniei.

În semn de prietenie va veni într-o vizită la Oradea și Alba Iulia unde va participa la înființarea primei Diete provinciale a Transilvaniei, la 22 februarie 1291.

Prin transformarea Adunării Obștesti a Nobililor în Dietă Provincială, Roland Borșa ținea să atragă atenția coroanei maghiare asupra autonomiei și legitimității Transilvaniei.

În ciuda influențelor marilor baroni maghiari, poziția voievodului roman era sigură, având mai ales în spate, sprijinul românilor ostracizați din Transilvania.

În semn de prietenie, Roland Borsa îi confirmă regelui maghiar, dreptul său regal asupra salinelor din Transilvania, Turda și Praid.

Pe fondul conflictelor existente în întregul regat, generate de către mari magnați maghiari, conducătorul Țării Făgărașului, Radu Negru Voievod, întrevede și el posibilitatea transformării autonomiei în independență, și posibilitatea desprinderi de regatul maghiar.

Drept răspuns afrontului adus, regele Andrei al III – lea (1290-1301) va anula în anul 1291 autonomia Țării Făgărașului, trecându-și acest teritoriu ca și proprietate a coroanei maghiare.

Voievodul acestei „țări” devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar, sau de a merge pe calea surghiunului. Confirmarea acestor conflicte sunt menționate într-un edict emis de regele Andrei al II-lea la Alba Iulia, prin care adjudeca domeniul Făgărașului și Sâmbătei, până la râul Olt, credinciosului lui supus, Ugrinus.

Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români cu privire la descălecatul în Țara Românească.

Voievodul Țării Făgărașului și Amlașului, Radu Negru, însoțit de supușii lui, trec frontierele Transilvaniei și se așează în Țara Românească, anul cel mai sigur fiind, însă, 1291.

De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacție la un asemenea gest al voievodului român, din partea regelui maghiar, deoarece anul 1292, aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei și Banatul de Severin.

În încercarea de a se opune invaziei tătare, regele Andrei, realizează faptul că nu mai avea posibilitatea să reacționeze la gestul lui Radu Negru.

Nu cunoaștem implicarea sau neimplicarea lui Roland Borșa la aceste evenimente.

Cert este faptul că ambițiile sale oligarhice îl vor aduce într-un nou conflict cu marii magnați maghiari, care nu acceptau o astfel de putere încredințată în mâinile voievodului român, la care s-a raliat și regele Andrei.

În anul 1294, armata regală maghiară intră în Transilvania și-l provoacă la luptă pe Roland Borșa.

Înfrânt acesta este demis din functia de voievod al Transilvaniei și se retrage la moșia lui, unde moare în anul 1301, anul morții și al regelui Andrei al III-lea.

Puternicile legaturi ale voievodului cu nobilii români și maghiari din Transilvania l-au oprit pe Andrei în gestul lui de al suprima, tocmai în ideea de a nu se declanșa o revoltă generală în provincie.

 

 

 

Surse: Fluierul.ro; istoriefurata.istorieveche.ro – Transilvania intre anii 1280 1324