CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Așa vă place istoria papalitații ? (IV)

O ISTORIE A CRIMELOR PAPALITĂȚII

 

Un trădător al credinţei 

În eforturile de a-şi îmbogăţi familia – pe cei din neamul Gaetani – în special pe Pietro, un fiu cu un caracter extrem de îndoielnic – Bonifaciu al VIII- lea a intrat într-un conflict acut cu familia Colonna, o familie cu influenţă ce avea reputaţia de a-i fi alungat în repetate rânduri pe papi din Roma.

Când cardinalul Ştefan de Colonna, fratele Cardinalului Ioan de Colonna, a confiscat o încărcătură cu aur şi argint destinată familiei Gaetani, Bonifaciu al VIII-lea a excomunicat întreaga familie Colonna decretând o cruciadă împotriva acestora.

Familia a replicat printr-un manifest în care îl acuza pe Bonifaciu de a fi obţinut scaunul papal prin fraudă şi îl chema la judecată în faţa Conciliului General. Sub conducerea unuia dintre cardinalii săi, armata lui Bonifaciu a distrus proprietăţile familiei Colonna împrăştiindu-i membrii prin toată Europa.

În unele cronici, Bonifaciu al VIII-lea este acuzat că ar fi întreţinut relaţii intime cu o contesă franţuzoaică.

Nu putem confirma acest lucru însă contrazicem varianta catolică oficială care preaslăveşte bunătatea şi învăţăturile lui prin fapte de netăgăduit cum ar fi nepotismul şi simonia sa.

La fel au fost şi edictele sale, menite să-i întărească în mod absolut autoritatea.

La începutul celui de-al şaptelea an al pontificatului său, în 1296, Bonifaciu a emis primul dintre cele mai faimoase două edicte papale din istoria creştinismului.

Tonul acestuia amintea de fulgerele papale ale lui Grigorie al VII-lea (1073–1085), iar cuvintele din deschiderea sa, Clericis laicos, i-au dat numele.

Prima propoziţie din acest edict este o afirmaţie plină de adevăr care revelează moralitatea jalnică în care zăcea creştinismul: „Trecutul arată că laicii au fost ostili faţă de papalitate, iar experienţa noastră arată fără tăgadă că acest lucru este valabil şi în prezent.“

Lipsa de simpatie faţă de papi reflecta probabil îndoiala subzistentă cu privire la pretenţia descendenţei lor divine.

Acest edict care îl viza în mod special pe regele Franţei, Filip al IV-lea, nepotul Sfântului Ludovic, nu şi-a atins ţinta.

Mai apoi, pe 18 noiembrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea şi-a emis imoralul „Edict al Celor Două Săbii“ (Unam Sanctam, „Unul Sfântul“), care trasa cadrul esenţei creştinătăţii pentru secolele ce urmau. Edictul papal declara că Biserica controla „cele două săbii“ adică cele două puteri:

„Amândouă săbiile se află în puterea Bisericii, cea spirituală şi cea trecătoare: cea spirituală e mânuită de Biserică prin braţul clerului: cea lumească prin braţul armatei sale… iar puterea spirituală are dreptul de a o stabili şi ghida pe cea lumească şi de asemenea de a o judeca atunci când nu acţionează cum se cuvine… Prin urmare, oricine se opune celor două săbii ale Bisericii, se opune legii lui Dumnezeu.“

Edictul Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea, 18 noiembrie 1302; prezentare în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126

Sub Bonifaciu Biserica Catolică a devenit un suzeran secular care a cucerit vaste teritorii care sunt cunoscute în istorie ca şi „Statele Papale“. Abia în 1870 baionetele patrioţilor italieni au reuşit într-un final să recupereze regiunile furate şi să le redea Italiei unite.

La acea vreme italienii, sub Victor Emmanuel al II-lea, regele Sardiniei şi Piedmontului, a luat înapoi Roma şi teritoriile papale adiacente şi a declarat Oraşul Etern capitală a noului Regat Unit al Italiei.

Statele Papale, cu o suprafaţă de 39.495 km2 şi trei milioane de locuitori plătitori de taxe, au fost astfel scoase din portofoliul de investiţii al Vaticanului şi au dispărut pentru totdeauna de pe harta Europei – şi din istorie.

Biserica, cu excepţia a 108 acri de pământ pe care se află Vaticanul, nu mai conducea nici o zonă pământească europeană însuşită abuziv, iar suveranitatea sa lumească a luat sfârşit. Însă povestea lui Bonifaciu al VIII-lea nu se termină aici. În Enciclopedia Catolică îi sunt dedicate nouă pagini inutile în care se recunosc lipsurile caracterului său, dar se fac încercări disperate de a se evita orice acuzaţii mai grave.

Cu toate acestea, primele ediţii din Encyclopaedia Britannica spun adevărul despre acest papă, descrierea sa fiind făcută de către profesorul Rockwell, un distins istoric ecleziastic. El explică ostilitatea faţă de acest papă prin următoarea frază:

„Lăcomia, pretenţiile pline de îngâmfare şi aroganţa pe care le afişa adesea i-au atras mulţi duşmani… mulţi credeau că era de aceeaşi teapă cu Diavolul“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., 1797.

Este interesat de remarcat că după publicarea celei de a 11-a ediţii în 1898, Biserica Catolică a cumpărat Encyclopaedia Britannica, iar în foarte scurt timp noi ediţii lipsite de conţinut „jignitor la adresa Bisericii“ au înlocuit versiunile anterioare care s-a ordonat să fie distruse (History in the Encyclopedia, D. H. Gordon şi N. L.Torrey, New York, 1947; de asemenea, The Good News of the Kingdoms, Norman Segal, Australia, 1995).

Într-un mod de a acţiona stabilit, în 1943, Encyclopedia Britannica a fost arondată Universităţii Romano-Catolice din Chicago.

Encyclopedias: Their History Throughout the Ages, 1966, două ediţii; a doua ediţie oferă o atenţie deosebită Encyclopaedia Britannica.

În deceniile următoare, misionarii Bisericii au umblat din uşă în uşă în întreaga lume pentru a vinde Encyclopaedia Britannica cosmetizată la milioane de oameni care nu aveau habar de ceea ce se întâmpla.

Persoanele care pot compara ediţiile anterioare cu cele „sub autoritatea Bisericii“ ar trebui să facă acest lucru pentru a avea confirmarea că o nouă istorie „cosmetizată“ a creştinismului, din care se omitea informaţia dăunătoare, a fost scrisă şi publicată.

Unele dintre comentariile negative la adresa Papei Bonifaciu al VIII-lea au fost şterse, iar alte propoziţii au fost modificate, însă numele profesorului Rockwell a fost păstrat.

Istoria medievală Cambridge (ediţiile Gwatkin şi Whitney, The Macmillan Co., 1911–13, vol. vii, pag. 5), care consemnează sentimentul general al istoricilor moderni, spune: „dovezile par clare că el [Bonifaciu al VIII-lea] a fost un sceptic care şi-a ascuns batjocura sub mitră“.

Regele Filip al IV-lea al Franţei, susţinut de avocaţi civili preocupaţi să îi exalte autoritatea împotriva celei a Papei, s-a opus Edictului Unam Sanctam al lui Bonifaciu al VIII-lea.

El a convocat Parlamentul din Paris în faţa căruia l-a pus la îndoială pe papă, acuzându-l de erezie, simonie şi lăcomie.

Bonifaciu a fost acuzat explicit de „vrăjitorie, colaborare cu Diavolul, lipsă de credinţă în Iisus Hristos, de a fi declarat că păcatele cărnii nu sunt păcate şi de a fi provocat moartea Papei Celestin şi a altora.

A mai fost acuzat că ar fi avut un anumit «idol» în care sălăşluia un «spirit diabolic» pe care obişnuia să îl consulte… iar o voce ciudată îi răspundea.“

A History of the Popes, Dr Joseph McCabe, C. A. Watts & Co, London, 1939.

În 1303, Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat la Anagni, unde se refugiase, şi a fost predat la Paris pentru a fi judecat. Sciarra Colonna şi familia sa năpăstuită se afla la tribunalul francez unde a fost judecat. Un Conciliu General a fost convocat la Universitatea din Paris.

În faţa a cinci arhiepiscopi, a 22 de episcopi, a unei mulţimi de călugări şi fraţi, Bonifaciu al VIII-lea şi-a bătut joc aşa cum îi era obiceiul de religie şi morală făcând următoarea afirmaţie memorabilă:

„Nu a fost nici un Iisus Hristos, iar Euharistia e doar făină şi apă. Maria nu a fost mai virgină decât propria mea mamă şi există tot atâta rău în adulter cât a îţi freca mâinile una de cealaltă.“

A History of the Popes, McCabe, ibid.

El a fost transferat înapoi la Roma sub o escortă puternică, asigurată de familia Orsini, căci exista temerea că trupele papale vor încerca să îl salveze. Era atât de cuprins de accese de furie încât unii dintre cronicarii de renume ai vremii susţin că înnebunise şi că s-a sinucis.

Acest fapt este puţin probabil. Se pare că a murit în închisoare o lună mai târziu în octombrie 1303, probabil otrăvit sau ştrangulat şi nu din cauza „şocului suferit în urma atacului brutal asupra sa“ aşa cum opinează Biserica.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 239

Duşmanii săi au împrăştiat în străinătate zvonul că în ultimele sale clipe ar fi mărturisit asocierea cu demonul şi că în momentul morţii flăcări i-ar fi ieşit pe gură.

Papii alungaţi din RomaDezastrul şi scandalul pe care l-au provocat şi au fost provocate de războaiele papale externe şi interne, sângele, teroarea şi condiţiile de indescriptibilă decădere socială care au făcut ca toate acestea să fie posibile în numele lui Hristos nu pot fi decât palid imaginate.

Lipsa de popularitate a papilor era atât de mare încât de-a lungul secolelor mulţi au fost asasinaţi sau alungaţi din Roma de către mulţime sau de către duşmanii imperiali.

Timp de peste 240 de ani între 1119 şi 1445, papii au fost evacuaţi în mod regulat cu forţa din Roma şi şi-au avut fieful fie la Avignon, Anagni, Orvieto, Viterbo, Siena, Florence, Pisa şi Perugia.Nu mai târziu de 1119, de exemplu, localnicii s-au revoltat împotriva Papei Gelasius al II-lea (1118–1119), care a fugit la Gaeta, în sudul in Italiei, coborând Tibrul într-o bărcuţă.

În timp ce încerca să scape, mulţimea furioasă alerga pe malul râului, aruncând cu pietre şi săgeţi şi înjurându-l sălbatic.În mod similar, Papa Grigorie al VIII-lea (1187) a fost atât de urât de oameni pentru crima de a-şi fi orbit duşmanii (cum a fost Papa Adrian al III-lea, 884–885) încât locuitorii Romei l-au legat pe spatele unei cămile şi au defilat cu el pe străzile Romei, urlând obscenităţi la adresa lui şi lovindu-l cu pietre până ce l-au ucis.Enciclopedia lui Diderot

Pentru a evita acuzaţiile de crimă ce urmau să i se aducă, Papa Calixtus al II-lea (1119–1124) a profanat mormântul Sfântului Petru şi a fugit la Constantinopol cu „panourile de argint de pe uşi“, „plăcile groase de argint“ care acopereau altarul şi „o statuie solidă de aur“.

A History of the Popes, McCabe, op. cit.Ultimul papă a cărui evacuare din Roma a fost consemnată este Eugeniu al IV-lea (1431–1447), care şi-a petrecut mai mult de nouă ani în exil prin bordelele din Neapole.

Enciclopedia lui Diderot

În 1309, în timpul pontificatului lui Clement al V-lea (1305–1314; Bertrand de Got, 1264–1314), romanii şi-ai manifestat puternic dezgustul faţă de papalitate, încât a fost nevoie ca întreaga administraţie papală să fie evacuată din Roma la Avignon, în sudul Franţei.

 
 

Papa Clement al V-lea

 
Acesta a fost oraşul în care papii au locuit permanent timp de 70 de ani până în 1377, în palate construite în spatele unor fortificaţii de piatră, unde şi-au creat o administraţie birocratică complicată.În cercurile evreieşti expulzarea a fost numită „captivitatea babiloniană a papilor“. Întreaga Europă a fost cuprinsă de resentimente împotriva instituţiei papale.Celebrul cercetător şi om de stat italian Francesco Petrarca (1304–1374) a locuit ani de zile în suburbiile Avignonului şi a compilat o mulţime de detalii despre viaţa papilor pe care îi studia.

El a lăsat în urmă unul dintre cele mai uimitoare tablouri ale caracterului sordid al papalităţii din literatura creştină.

Petrarca a fost cel mai mare intelectual al vremii sale, iar suveranii zilei se întreceau să îl aibă la curtea lor. În cartea sa Letters without a Title, el a descris curtea papală de la Avignon ca „fierbând bolborositor, obscenă, îngrozitoare… o fântână de suferinţă în care Iisus Hristos este batjocorit, unde sesterţii [banii] sunt preamăriţii, unde cinstea e considerată nebunie şi înşelăciunea înţelepciune… toate acestea se găsesc adunate acolo“ (Scrisoarea. VII).

Petrarca spunea că Avignonul întrecea în viciu orice oraş din vechime, căci nimeni nu cunoştea viaţa şi literatura medievală mai bine decât el. El dă detalii asupra veseliei obscene a vieţii la curtea papală care „urla ca o plagă morală… o şcoală a falsităţii şi un templu al ereziei“ (Scrisoarea XVIII).În calitate de prieten al familiei Colonna, Petrarca a fost invitat să vorbească în Senatul Romei şi în duminica de Paşti din 1341 a venit la Capitoliu îmbrăcat în veştmintele prietenului şi admiratorului său, regele Robert al Neapolelui.

Acolo a formulat nişte acuzaţii extrem de grave la adresa papilor de la Avignon şi a cardinalilor lor, spunând, pe scurt, că fuseseră „…măturaţi în potopul celor mai obscene plăceri, într-o incredibilă furtună a decăderii, în cea mai oribilă şi mai nemaiauzită eşuare a castităţii.

Ataşamentul papilor de Avignon se datorează faptului că au construit acolo un paradis al plăcerii, un loc celest în care locuiesc fără să aibă vreun dumnezeu, de parcă vor trăi acolo la nesfârşit.“ (Scrisoarea VIII).

Foto: Faţada Palatului Papal de la Avignon, ridicat în timpul pontificatelor lui Benedictal XII-lea şi Clement al VI-lea.

El a adăpostit curtea papală şi centrul administrativ până în 1377. Extravaganţele curţii papale au fost extrem de criticate în Europa.

Hedonistul papă Clement al VI-lea (Pierre Roger, 1291–1352; papă 1342–52) a cumpăra Avignonul de la regina Neapolelui şi a făcut din Palatul Papilor unul dintre cele mai strălucitoare palate din Europa.

O curte luxoasă în care rudele şi oaspeţii Papei erau în continuu distraţi prin baluri, banchete şi turniruri.

Judecata lui Petrarca cu privire la Clement a fost cumplit de severă.El avea atât relaţii personale cât şi epistolare cu Clement şi îl descria pe acesta astfel: „…corupt de plăceri, chel, cu faţa roşie, cu coapse grase, acoperite pe jumătate de roba prea scurtă… aplecat nu atât de vârstă cât de ipocrizie. Impresionant nu prin elocvenţă, ci prin tăcerea încruntată, el străbate încăperile prostituatelor, răsturnându-l pe cel umil şi călcând în picioare justiţia.

Petrarca, Scrisori fără Titlu (Epistolae sine nomine), University Press, USA, 1969, Letter Misc.VII, pag. 98Petrarca mai scria că Clement al VI-lea ieşea ocazional călare prin oraş „…înconjurat nu de o mulţime pătrunsă de respect, ci de una care îi aruncă insulte şi batjocură… el se află în fruntea unei procesiuni pompoase, urcat pe un cal alb, mimând sfinţenia.În faţa sa merg servitorii lui în veşminte strălucitoare, gesticulând pentru a atrage atenţia, suflând din trompete şi fluturând steaguri papale.“

 

Pope Avignon - Clement VI 

Foto: Papa Clement al VI-lea; (n. 1291 d. 1352). A fost papa  Bisericii Catolice cu sediul la Avignon din 7 mai 1342, până la moartea sa.

Petrarca vorbeşte despre efortul excesiv şi imensul timp alocat de Clement al VI-lea pentru a-şi pregăti paradele, iar „pe cal îi era o frică continuă că cel mai slab vânt i-ar putea răvăşi veşmântul parfumat“ (Scrisoarea. XV).

„Cel mai bun“ papă din perioada Avignon, după standarde catolice, a fost Jacques Fournier (1285–1342) care, la înscăunarea lui în mănăstirea dominicană de la Avignon pe 8 ianuarie 1335 şi-a luat numele de Benedict al XII-lea (1334–1342).Însă unii contemporani ai săi, printre care era episcopul Mollet, un eminent istoric catolic al papilor din Avignon, nu erau de aceeaşi părere.

Acesta îl considera „un Nero, moartea laicilor, o viperă a clericilor, un mincinos şi un beţiv“. 

A History of the Popes, McCabe, op. cit., pag. 115Episcopul Mollet admite că Benedict al XII-lea obişnuia să bea mult, dar Evanghelia spune că şi Iisus Hristos obişnuia să bea (Matei 11:19; Luca 7:34).

Unii autori spun că acesta este papa de la care a pornit zicala „beat ca un papă“ şi că duritatea şi aroganţa lui au diminuat mult influenţa pozitivă pe care a putut-o avea.

Avignon e locul în care au fost produse o serie de documente false, numite azi Falsele Decrete Isidoriene.În această imensă fraudă, papii şi asociaţii lor au compilat o serie de scrisori fictive pe care le-au datat cu câteva secole mai înainte şi în care au inclus o serie de „legi oficiale“ care făceau din Biserică stăpânul absolut al întregii Europe, Asiei Mici şi Egiptului. Voltaire (1694–1778) numeşte Decretele Isidoriene „cel mai îndrăzneţ şi mai măreţ fals care a dus lumea de nas vreodată“.

Au mai fost apoi remarcabilele şi uriaşele Falsuri Pseudo-Areopagite şi regretabila agăţare de acestea a papalităţii după ce falsul fusese demonstrat.

Dar dat fiind că aceasta nu este o istorie a Bisericii Romane ci a papilor, vom lăsa subiectul falsurilor catolice pe altă dată. 

(Va urma)

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/07/asa-va-place-istoria-papalitatii-iii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

08/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Așa vă place istoria papalitații ? (III)

Foto: Vatican

Motto:

„Mulţi dintre papii secolelor XIII – XVI au continuat stilul de viaţă criminal, însetat de sânge şi lasciv al predecesorilor lor corupţi, atingând noi culmi de depravare pe care Biserica modernă încearcă din răsputeri să le treacă sub tăcere.”

Tony Bushby

Inchiziţia şi cruciadele împotriva cultului cathar

„Gloriosul secol al XII-lea”, care s-a ridicat deasupra Erei Întunecate a credinţei, a fost inaugurat de o inchiziţie teribilă şi o cruciadă de 35 de ani împotriva membrilor cultului cathar (uneori numiţi albigenzi).

„Prin acest termen (inchiziţie) se refereau în mod normal la o instituţie ecleziastică specială care combătea sau reprima erezia” (Enciclopedia Catolica, viii, p.26) – prin „erezie” se înţelege „cei cu opinii diferite”.

Apariţia inchiziţiei a fost singurul moment în istoria creştină când Biserica s-a unit sub acelaşi scop şi a vorbit la unison.

Inchiziţia a devenit o instituţie creştină permanentă şi, pentru a justifica principiile tribunalului, papii au introdus un instrument convingător, sub forma unei serii adiţionale de documente fictive intitulate „Decretele falsificate ale lui Graţian”. Falsurile adunate sunt unele din cele mai mari înşelătorii cunoscute vreodată.

Trăsăturile mai întunecate ale acestei perioade nu sunt subiecte de dispută între istoricii autoritari, însă trebuie să acţionăm cu o discriminare severă.

În această perioadă a istoriei creştine, sute de mii de oameni au fost măcelăriţi de biserică şi aproape jumătate din Franţa a fost pustiită.

În 1182, Papa Lucius al III-lea (1181-1185, d.1185) a căpătat controlul oficial al Bisericii, iar în 1184, a declarat cultul cathar eretic şi a autorizat cruciada împotriva lui.

O cruciadă era un război instigat de biserică pentru aşa zise motive religioase, fiind autorizată de către papă.

Cu 86 de ani înainte, în 1096, Papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între 1088-1099) a aprobat prima din cele opt cruciade care de-a lungul timpului s-au extins la un total de 19, şi au fost continuate de-a lungul a 475 de ani (1096-1571).

Erezia, spunea biserica, era o lovitură dată lui Dumnezeu şi era datoria fiecărui creştin să omoare ereticii.

Chiar şi mai înainte,  Papa  Grigorie  al  VII-lea  (1020-1085,  papă  între 1073-1085) a declarat oficial că „uciderea de eretici nu înseamnă crimă” şi a decretat că este legal pentru biserică şi pentru militanţii acesteia să omoare pe cei ce nu cred în dogma creştină.

Până în secolul al XIX-lea, papii obligau monarhii creştini să declare erezia ca fiind o crimă ce se pedepsea cu moarte de către codul civil; dar nu erezia a fost cea care a instigat cruciada împotriva cultului cathar: scopul acesteia a fost să „ofere papalităţii pământuri şi venituri adiţionale iar papii s-au angajat în comiterea de brutalităţi, ameninţări şi tot soiul de stratageme pentru a-şi atinge scopul” (The Story of Religious Controversy, Dr. Joseph McCabe, 1929, p. 40).

Catharii, un grup de oameni paşnici şi pioşi, au fost aleşi de organizaţia creştină pentru a fi distruşi.

Ne este greu astăzi să realizăm tulburarea creată de creştinism şi patima campaniilor aspre ale papilor împotriva catharilor şi mai târziu împotriva discipolilor lui Frederic al II-lea şi a Cavalerilor Templieri.

Cathari izgoniți din Carcassone.

Papa Celestin al III-lea (1106-1198, papă între anii  1191-1198), a susţinut decizia anterioară a Papei Lucius al III-lea de a înlătura toţi catharii de pe faţa pământului.

Pentru a realiza acest lucru, la începutul secolului al XIII-lea, Papa Inocenţiu al III-lea (Lotario di Segni, 1161-1216,  papă între 1198-1216), „unul dintre cei mai mari papi ai Evului Mediu” (Enciclopedia Catolică, viii, p. 13) a poruncit lui Dominic de Guzman (1170-1223) să formeze un grup de adepţi nemiloşi numiţi „armata catolică” (Enciclopedia Catolică, v, p. 107), şi o forţă iniţială de 200.000 de pedestraşi a fost formată cu ajutorul a 20000 de cavaleri.

Mulţimea  i-a etichetat drept „tăietori de capete” dar Dominc i-a considerat „oastea lui Iisus Hristos” (idem) şi mai târziu a sporit numărul acestora cu încă 100.000.

Scriitorul catolic episcopul Delany (d.c. 1227) a spus că forţa luptătoare a bisericii s-a extins la 500.000 de soldaţi şi a luptat împotriva unui popor obişnuit şi neînarmat, care a văzut că, în practică, sistemul religios papal era frivol şi fals. Cruciada împotriva catharilor a început în 22 iulie 1209 şi a fost o demonstraţie crudă a militanţilor bisericii.

Arnaud Amaury (d. 1225), abatele din Citeaux, comanda trupele purtând un steag pe care era o cruce verde şi o sabie, iar membrii nobilimii franceze, printre care şi ducele de Burgundia şi contele de Nevers, îl însoţeau.

Adevărul este că atunci când armata era activă, era clar direcţionată şi controlată de   „biserica lui Hristos”.

Urmând instrucţiunile abatelui Amaury, biserica a întreprins unul din cele mai sângeroase masacre umane din istoria sa.

Ce a urmat a fost groaznic. Cruciada a pornit din Bézier şi unele cronici spun că locuitorii oraşului au fost masacraţi într-o  săptămână. 

Unii  consideră  numărul  persoanelor decedate în jurul a 40 000 de bărbaţi, femei şi copii. Se spune că pe parcursul primelor zile 6000 sau 7000 de oameni au fost duşi sistematic la biserica Sf. Magdalena şi măcelăriţi individual.

Este păcat că nu avem documente pe care să ne putem baza, cu privire la populaţia oraşului Bézier.

Se poate spune că era unul din oraşele mari, prospere, şi bine populate pentru acele vremuri.

Ceea ce se remarcă cu privire la masacrul din 22 iulie 1209 este natura lipsită de discernământ a acestuia. Răul avea să urmeze.

Este remarcabil că, până în vremuri recente, nu au existat comentarii despre ororile bisericii împotriva catharilor.

În ultimele decenii, odată cu creşterea interesului pentru catharism, au fost făcute încercări din parte catolicilor de a minimaliza proporţiile acestor atrocităţi şi magnitudinea măcelului până la irelevanţă.

Asemenea eforturi de a suprima adevărul istoriei creştine, deşi nu în totalitate reuşite, par să fi fortificat credinţa celor care doresc să creadă.

Modul în care scriitorii catolici prezintă acum aceste crime groaznice ale papalităţii este ruşinos.

Faptul că papii au săvârşit aceste crime în numele lui Hristos este un lucru nefericit în special pentru creştini.

Dacă acceptăm scuza bisericii, cum că aceşti cruciaţi erau oameni stăpâniţi de un sentiment religios profund, care au pornit să înăbuşe o masă de oameni care nu credeau în creştinismul profesat în mod formal, atunci acceptăm o minciună.

Ceea ce este dincolo de orice îndoială este că, atunci când armata catolică a fost mobilizată, era cea mai teribilă maşinărie de ucis pe care Europa a văzut-o vreodată.

Faptul că papii puteau autoriza o asemenea tragedie umană într-o aşa zisă epocă luminată este o dovadă a orbirii care poate fi generată de „credinţa oarbă”.

După Bézier, trupele bisericii au mărşăluit triumfal până la Carcassonne, cea mai mare fortăreaţa a vremurilor respective.

Aceasta putea fi considerată drept un premiu ce putea fi obţinut numai după luni sau ani de asediu, dar care însă a cedat după numai o lună de la jaful oraşului Bézier. (Marea erezie, Dr. Arthur Guirdham, Neville Spearman, Jersez, 1977).

Europenii s-au cutremurat atunci când au auzit că alţi 5000 de oameni au fost masacraţi în Marmanda pe 26 septembrie 1206 şi Guillaume de Tudèle înregistrează o descriere înspăimântătoare a ciopârţirii bărbaţilor, femeilor şi copiilor de către „oastea lui Hristos”. Trebuie să reflectăm cum aşa zisa propovăduire a învăţăturilor lui Hristos a ajuns să fie baza unei asemenea agresiuni exuberante împotriva fiinţelor omeneşti.

Înregistrările catharilor şi literatura acestora au fost distruse la fel de nemilos ca şi membrii cultului de către biserică iar aceste dovezi sunt oferite de Enciclopedia Catolică sub un nume de capitol mascat: „Catharii”.

Nefiind în stare să dobândească victorii continue şi zdrobitoare în luptă datorită fortificaţiilor catharilor, papii au adoptat o politică oficială de distrugere sistematică a fermelor, clădirilor, viilor, lanurilor de grâne şi livezilor acestora.

Devastarea cauzată de armata catolică a fost imensă şi pierderile culturale sunt greu de înţeles. Istoricii estimează că peste 500 de sate şi oraşe au dispărut de pe faţa pământului în urma devastărilor.

După trei secole şi jumătate de brutalitate şi cruzime, dispreţul din Europa s-a adâncit atunci când s-a dat ultima luptă împotriva catharilor, la castelul fortificat Monteségur, în 1244.

Mai târziu biserica a confesat naiv că motivul măcelului fără precedent şi al distrugerii catharilor a fost „bogăţia acestora… şi ofensa adusă preoţilor catolici, cauzată de ignoranţă, laicitate şi de vieţile scandaloase ale catharilor”. (Enciclopedia Catolică, i, p. 268). „Inchiziţia”, spunea episcopul Bruno de Segni, un scriitor catolic al secolului al XVI-lea, „a fost inventată pentru a-i prăda pe cei înstăriţi de bogăţii.

Papa şi preoţii acestuia erau ameţiţi de lascivitate; îl dispreţuiau pe Dumnezeu pentru că religia lor fusese înecată într-un potop de bogăţii.” (O istorie a papilor, McCabe, idem).

Din aceeaşi perioadă datează şi plângerea nunţiului papal Elmeric, care spunea că interesul papalităţii de a persecuta s-a diminuat pentru că „nu mai existau eretici înstăriţi”.

Există cumva vreo paralelă la aceste motivaţii în istoria religiilor? Se crede că jignim atunci când refuzăm să vorbim cu evlavie despre conducerea divină a „Sfintei Biserici Romane”.

Scriitorii creştini, ce manifestă o indiferenţă obişnuită faţă de adevăr, ar dori ca noi să uităm aceste întâmplări şi să acceptăm născocirea că „Sfinţii Părinţi” erau oameni de o pioasă integritate.

Însă răul avea să urmeze.

Ne aflăm încă la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea şi ne oprim acum asupra vieţii Papei Inocenţiu al III-lea (1198–1216) (v. poza), pe care mulţi catolici îl pun deasupra celorlalţi, privindu-l ca pe una dintre principalele forţe constructive ale evoluţiei civilizaţiei europene.

Când a fost ales în 1198, el a pretins ca prefectul, care reprezenta Sfântul Imperiu Roman şi senatorii, care reprezentau poporul roman, să îi jure lui credinţă, în calitate de Papă.

În acelaşi an, el a făcut să dispară toate consemnările anterioare cu privire la istoria Bisericii, înfiinţând Arhiva Secretă.
(Enciclopedia Catolică, xv, pag. 287.)

Biserica recunoaşte: „Din păcate, doar puţine documente [ale Bisericii] anterioare anului 1198 au fost făcute publice“ (Encyclopaedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899).

Această afirmaţie relevă faptul că aproximativ 1200 de ani de istorie creştină zac ascunşi în seifurile de la Vatican, necunoscuţi publicului.

Pentru a-i supune pe nobili, Inocenţiu i-a dat o mare putere şi o imensă avere fratelui său. Nepotismul acestuia şi comportamentul său despotic au stârnit un val de mânie, astfel că în 1203 romanii s-au răsculat încă o dată şi i-au alungat pe Inocenţiu şi pe fratele lui în provincie.

După mult timp Inocenţiu s-a întors la Roma şi şi- a transformat vechiul Palat Papal într-o fortăreaţă greu de cucerit.

El a acţionat cu întreaga lipsă de scrupule şi cu întregul despotism specifice „marilor Papi“, fără să-i pese de vărsarea de sânge pe care a provocat-o.

În timpul Celui de-Al Patrulea Conciliu Lateran din Aprilie 1215, Inocenţiu al III-lea a condamnat Magna Carta şi a cerut ca evreii să poarte îmbrăcăminte distinctă.

El a decretat de asemenea că oricine va fi prins citind din Biblie să fie omorât cu pietre de către „soldaţi şi miliţie“. (Enciclopedia lui Diderot, 1759).

Dar scopul principal al Conciliului său era elaborarea unui plan de expansiune militară, intenţia sa finală fiind aceea de a domina întreaga Europă – un Weltherrschaft în care intenţiona să îi supună judecăţii Sfântului Scaun pe toţi regii şi prinţii.

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie al IX-lea încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

Papa Grigorie al IX-lea – detaliu dintr-o frescă din secolul al XIII-lea; biserica Sacro  Speco, Subiaco, Italia

„Armata catolică“ a lui Dominic (Enciclopedia Catolică, v, pag. 107) era ocupată cu anihilarea catharilor din sudul Franţei, iar Inocenţiu avea nevoie de încă o armată pentru o intervenţie în Germania.

În această direcţie, el a cerut sfatul consilierului său militar, Episcopul Grosseteste (d. 1227), unul dintre cei mai eminenţi prelaţi ai epocii, întrebându-l de unde ar mai putea recruta noi trupe, iar sfatul acestuia a fost: „din rândul populaţiei catolice, adepţii lui Hristos, trupuri în care sălăşluieşte întotdeauna şi Diavolul“.

(Enciclopedia lui Diderot, op. cit., detaliat în From St. Francis to Dante, G. G. Coulton, David Nutt, Londra, 1908 ed., pag. 56.)

Din multele secole de istorie creştină, aşa cum a fost ea consemnată chiar de Biserică, nu e greu să aduni astfel de consideraţii clericale fascinante, acesta fiind doar un exemplu despre ceea ce credea ierarhia papală despre credincioşi.

Amestecul Papei în Germania şi, mai târziu, la Constantinopol a avut un deznodământ dezastruos, unica sa victorie fiind împotriva catharilor neînarmaţi.

„Acesta este fără îndoială motivul pentru care istoricii i-au refuzat titlul de «cel Mare» pe care altfel se pare că l-ar fi meritat“
(The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Editura Sfântului Scaun, Londra, 1964, pag. 226; Georgius L. Craven.)

La cincizeci şi cinci de ani Inocenţiu a fost „ucis de sabie în cruciada [împotriva maurilor] hotărâtă în timpul Conciliului Lateran“
(Enciclopedia Catolică, viii, pag. 16.)

Cuvintele Papei Grigorie al IX-lea (1227–1241; Ugolini di Conti, 1143–1241) sunt o confirmare a atitudinii opresive a Bisericii faţă de abaterile de la credinţă, el ordonând clerului său să predice„omului laic ca atunci când aude vreo vorbă nepotrivită la adresa credinţei creştine să apere credinţa nu cu vorba ci cu sabia, pe care să o înfigă în măruntaiele aceluia până la plăsele“.
(Cronicile Cruciadelor, G. de Villehardouin, pag. 148.)

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

În 1243, Sinisbaldo Fieschi (c. 1207–1254), originar din Genova, a urmat în scaunul papal iar măcelul a continuat neabătut.

El şi-a luat numele Inocenţiu al IV-lea (1243–1254) şi „şi-a întrecut toţi predecesorii prin ofensivele sale feroce şi lipsite de scrupule“.
(Cronicile lui Richard din San Germano, xii, pag. 507.)

După anihilarea definitivă a catharilor, el a îndreptat ofensiva militară a Bisericii asupra familiei împăratului Sfântului Imperiu Roman, Frederick al II-lea (1194–1250).

Frederick, numit cu dragoste „minunea lumii“, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen. Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Frederick s-a plâns că Papa, pe care l-a numit „un balaur de soi otrăvitor“, aspira la poziţia de monarh feudal al întregii Europe şi a luptat împotriva încercărilor lui de a-i confisca vastele domenii. Iată confirmarea Bisericii asupra acestui măcel, citată din Enciclopedia Catolică:

Frederick al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen.
Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Friedrich al II-lea – detaliu de pe coperta cărţii sale De arte venandi cum avibus (Despre arta de a vâna cu păsări).

„Papa Alexandru al IV-lea (1254–1261) … se lăsa cu uşurinţă influenţat de şoaptele linguşitorilor şi înclina să asculte sugestiile răuvoitoare ale oamenilor lacomi… el a continuat politica Papei Inocenţiu al IV-lea de război şi exterminare a urmaşilor lui Frederick al II-lea … iar oamenii s-au ridicat împotriva Sfântului Scaun… unitatea creştinismului era de domeniul trecutului.“
(Enciclopedia Catolică, i, pag. 287-288)

„Unitatea“ este o noţiune relativă pentru creştinism, pentru că nu a existat vreodată şi nu există nici acum.

Cetăţenii Romei au susţinut cauza familiei lui Frederick şi au pus mâna pe arme, făcând încă o dată ca un papă să se retragă în grabă în provincii.

Povestea următorilor patru papi este aproape în întregime povestea luptelor cu familia lui Frederick al II-lea – luptă care ajunsese atât de nedreaptă, atât de vizibil mânată de ură şi lăcomie pură, încât a dezgustat creştinătatea şi continuă să-i dezguste pe toţi istoricii ne-catolici de astăzi.

Apoi, înregistrată în documentele Bisericii, a urmat una dintre cele mai ciudate pontificate din istoria papalităţii:

„La zece zile după moartea lui Nicolae al IV-lea (1292), cei doisprezece cardinali s-au adunat la Roma.

Aveau să treacă însă doi anişi trei luni până ce ei să dea Bisericii un papă.“
(The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 19)

Istoria acestor alegeri speciale (care în prezent se numesc conclavuri) este îmbibată de corupţie şi este unul dintre cele mai uimitoare volume de literatură istorică religioasă care încă stă să fie dezvăluit.

În orice caz, în 1294, din nişte motive obscure, cardinalii obosiţi de atâtea discuţii au hotărât să îl înscăuneze pe Pietro di Morrone (1215–1296) ca Papă, sub numele de Celestin al V-lea.

Înainte şi în timpul pontificatului său, el a dus o viaţă de pustnic într-o peşteră din munţii sălbatici din Abruzzi, în sudul Romei.

În legătură cu Celestin ni se dezvăluie o altă dovadă de ignoranţă şi simplitate lipsită de simţ critic a oficiului papal, trăsături ce au durat mai mult de 1500 de ani de istorie creştină. Cardinalii s-au îngrijorat când umilul călugăr le-a ordonat să vină în peştera lui, dar i-au dat ascultare şi acolo l-au consacrat ca papă.

Într-una din referinţele noastre principale, The Popes: A Concise Biographical History, Celestin e descris ca un om „cu învăţătură puţină şi o totală lipsă de experienţă lumească“ (pag. 238). Cu toate acestea, în absenţa papei, puternica maşinărie a Ecclesia Militans a înflorit sub conducerea cardinalului războinic din Ostia, Latino Malabranca, un om cu o vastă experienţă militară.
(Enciclopedia lui Diderot.)

Regele Carol al II-lea al Neapolelui, care dorea să intre în graţiile papei şi-a trimis un reprezentant la peşteră pentru a-l escorta pe acesta la Neapole pentru o întrevedere.

Celestin a sosit provocând un adevărat scandal public prin acordarea de privilegii extraordinare şi nelimitate lui Carol. Cardinalii, realizând în sfârşit că Papa era „de o simplitate dezastruoasă“, au fost nevoiţi să voteze demisia sa.
(The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964, pag. 87.)

În fruntea celor care au făcut presiuni asupra lui să abdice a fost Benedetto Gaetani (sau Caetani) (1234–1303), un prelat bogat şi puternic cu ambiţii înalte.

Mulţi credeau că Gaetani a montat un tub de vorbit în pereţii camerei papei, iar astfel o „voce din Ceruri“ i-a cerut lui Celestin să demisioneze. Celestin al V-lea a fost convins că „Dumnezeu îi vorbise“ şi a abdicat.

În 1296, Gaetani a cumpărat de la cardinali Scaunul Papal pentru 7.000 de florini de aur, devenind Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294–1303).

Celestin a fost imediat întemniţat într-o fortăreaţă sinistră şi a fost tratat cu atâta brutalitate încât a murit la scurt timp.

Va urma

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/06/asa-va-place-istoria-papalitatii-ii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

07/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: