Mihai Eminescu,românul absolut : “UNIREA ROMÂNIMEI… E VISUL MEU DE FIER!”

Harta Scolastică a Daciei și României Mari de Grigore Bejan, Serviciul Cartografic al Armatei, 1919 – Sursa: Biblioteca Academiei Române / Mihai-Eminescu.Ro.

„Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării.” – Dimitrie Laurian, ziarist la „România liberă” și membru al Societății „Carpaţii”, la înmormânarea camaradului său, Mihai Eminescu, “carpatin” din organizația dedicată unirii tuturor provinciilor românești în “Dacia Mare”, înființată la 24 ianuarie 1882.

„Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari

Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,

Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint

Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,

Lucind peste morminte cu faţa ei senină

Şi văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumină;

Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer

E-unirea Românimei… E visul meu de fier

Ce l-am visat o viaţa făr’ să-l pot ridica.

Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,

Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,

Las Românimii toate grozavul frumos vis

Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!

Ridic cupa de aur în sânta pomenire

Celui ce priceput-a înalta lui menire!”

Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

Harta Scolastică a Daciei și României Mari de Grigore Bejan, Serviciul Cartografic al Armatei, 1919 – Sursa: Biblioteca Academiei Române, din colecția lui Nicolae Iorga.

Eminescu pentru Marea Unire, Biserică și Catedrală

Câteva citate din publicistică:

Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea şi mântuirea noastră în noi este! (În Unire e tăria – Federatiunea, 1870)

“Aşadar biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, şi prin aceasta şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. (…) Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin” (Curierul de Iassi, 1876).

“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.” (Timpul, 1881)

“A fi bun român nu e un merit (…) ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc”. (Timpul, 1881)

“Dacă ca naţiune ni s-a luat exerciţiul drepturilor politice în stat, până şi dreptul de-a ne apăra limba şi cultura naţională, totuşi noi românii formăm încă o societate religioasă, formăm încă o biserică naţională şi, ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor destul de matur şi de compact pentru a ne împotrivi la orice tendinţe, care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noastră naţională”. (Timpul, 1882)

“Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.” (Timpul, 1882)

“Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” (Timpul, 1882)

“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. 

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Timpul, 1883)

Sursa: http://www.mihai-eminescu.ro

 

Publicitate

După aproape un secol şi jumatate de piedici, românii au reușit să înalțe o măreață Catedrală a Mântuirii Neamului !

Mii de credincioşi din ţară şi diaspora au asistat duminică, 25 noiembrie 2018, la momentul istoric al slujbei de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului din Bucuresti savarsita de  Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu şi de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

La finalul slujbei, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal, a dat citire actului de sfinţire semnat de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Patriarhul Daniel şi toţi ierarhii prezenţi.

În document a fost prezentată sintetic istoria Catedralei Mântuirii Neamului, pornind de la perioada de după Războiul de Independenţă până în prezent.

Au fost enumerate principalele etape parcurse în acest răstimp de peste o sută de ani şi a fost evidenţiat momentul punerii pietrei de temelie în anul 2007.

„Împlinind dorința înaintașilor săi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, după întronizarea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române (30 septembrie 2007), a reluat cu prioritate proiectul Catedralei Mântuirii Neamului și a săvârșit slujba de punere a pietrei de temelie pe amplasamentul din Dealul Arsenalului, la 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României”, se menţionează în actul sfinţirii.

 

 

 

 

Zeci de mii de oameni au participat  la acest moment istoric al slujbei de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului din Bucuresti, o construcție de mare anvergură după dimensiuni și costuri pentru România și Europa.

 Catedrala Mântuirii Neamului a costat 121 de milioane de euro, până în acest moment, fără costurile legate de teren, cei 100.000 de mii de metri pătrați situati pe Dealul Arsenalului, lângă Palatul Parlamentului. Costurile vor continua să crească, pentru că mai e mult până la finalizarea ei, construcția, începută în 2010, urmând a fi finalizată în 2024.

Construcția se află „la roșu”, fiind finalizată în proporție de 95%. Dimensiunile Catedralei Mântuirii Neamului sunt următoarele: lungimea: 126,10 metri; lățimea (la abside): 67,70 metri; înălţimea: 120 metri până la baza crucii de pe turla principală Pantocrator (crucea va avea încă 7 metri); aria totală construită la sol: 13 668,50 metri pătrați; aria totală desfăşurată construită: 52 529,20 metri pătrați; aria utilă totală: 36 897,96 metri pătrați; volum: 323 000 metri cubi; capacitate: 6.000 de persoane, dintre care 1.000 de scaune.

De pe terasa din jurul cupolei principale, la înălțimea de 91 de metri, se oferă o priveliște a orașului. Accesul acolo se poate face cu ajutorul scărilor sau a celor 8 lifturi cu care e prevăzută în interior catedrala.

 Noua catedrală din centrul Bucureștiului este mai mare decât Catedrala „Sfântul Isaac” din Sankt Petersburg și Catedrala „Iisus Mântuitorul” din Moscova, cele mai mari de până acum în lumea ortodoxă, dar mai mică decât Catedrala Sfântul Sava din Belgrad, potrivit purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, care, în ziua sfințirii Catedralei Neamului, referindu-se la numărul de personae care pot intra în incintă, pentru că la capitolul „înălțime” lucrurile stau invers.

Catedrala Sfântul Sava din Belgrad are o inălțime de 70 de metri  si o capacitate de 10.800 de persoane.

Prin comparatie, Catedrala Mantuirii Neamului din București are o inălțime de 120 m si o capacitate de 6.000 de persoane

Associated Press, citat de Washington Post, a consemnat că zeci de mii de români au îndurat ore în şir vremea friguroasă pentru a participa la sfinţirea Catedralei.

Ideea ridicării unei Catedrale reprezentative pentru spaţiul românesc a apărut imediat după dobândirea independenţei de stat în urma războiului din 1877-1878, atunci când s-a constatat că nicio biserică din Bucureşti nu era suficient de încăpătoare pentru a găzdui pe toţi cei care participau la slujbe de Te Deum oficiate cu ocazii deosebite sau la alte momente solemne. 

 

​​VIDEO: Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului

 

 

 

 

După aproape un secol si jumatate de piedici, românii  au reușit in sfârșit să construiască o Catedrală a Neamului!

Este frumoasa,mare și chiar era nevoie de ea.

Daca ne uitam la alte confesiuni, ele au inaltat de secole catedrale mamut, și nu a mai sarit nimeni în sus, cu indignare… De ce sunt atacati ortodocșii romani că și-au făcut in sfarsit o Catedrală a Neamului?  Foarte bine au făcut!

Poporul credincios are nevoie de un simbol al credintei sale, nu toți sunt „spiritualizați” !

Și apoi, românii sunt în proporție de peste 80 la sută,ortodocși! Așa au învățat romanii de la părinții lor și așa și-au învățat copii ! In orice lucru omenesc și mai cu seama  în religie,trebuie să păstrăm măsură, buna cuviință, smerenia și bunul simt.

Dumnezeu are nevoie de suflete sincere și curate!

Sa ne bucuram deci că avem o Catedrală a Neamului Românesc si de aceasta sfanta  legătura cu Dumnezeu!

Poate de acum incolo neamul românesc va fi mai unit, iar romanii nu se vor mai lăsa dezbinati, manipulati si inselati de diverse alte religii, nu neapărat mai bune!

Dumnezeu este Unul singur!

 

 

Prof.universitar dr.Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române : „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară”

 

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru straini, măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.

Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, spune Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune profesorul Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane.

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav.

Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol).

Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul.

După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante.

Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor.

Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane.

Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. 

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni

Catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie.

Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu.

Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.
Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului.

Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

 

 

 

 

Sursa: Un interviu acordat de dl. academician Ioan Aurel Pop ziarului Lumina – http://ziarullumina.ro/catedrala-nationala-este-simbolul-unitatii-noastre-istorice-138709.html

 

 

 

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/08/ziua-de-8-noiembrie-in-istoria-romanilor/