Romania in razboiul antisovietic.ACTIUNI ALE Serviciului Special de Informatii al României in actiunile de combatere a teroristilor din catacombele Odessei

Partizanii din catacombele Odessei si actiunile de combatere ale Serviciului Special de Informatii al României

de Pavel MORARU

După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (iulie 1941), participarea Armatei române la operaţiunile militare dincolo de Nistru – motivată de concepţia militară, care impunea lupta contra inamicului până la capitularea lui –, a prevăzut şi implicarea structurilor informative specializate ale Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) şi ale Secţiei a II-a a M.St.Major al Armatei române – Centrele informative „B” şi „H”.
În teritoriul dintre Nistru şi Bug, cunoscut sub denumirea de „Transnistria”, confruntarea cea mai crâncenă şi îndelungată cu armatele sovietice, a fost bătălia pentru Odessa, care rămâne cea mai mare şi importantă bătălie din istoria Armatei române, încheiată cu victoria din 16 octombrie 1941.

Atât Centrul de Informaţii „B”, cât şi Centrul înaintat Nr. 2 al S.S.I., pe lângă furnizarea continuă a informaţiilor cu caracter operativ, au elaborat un şir de studii necesare atât Armatei, cât şi conducerii de Stat a României. Au fost înaintate „note informative” referitoare la: Dislocarea unităţilor (sovietice – n.n.) în jurul Odessei (29 august 1941), Modul de recrutare a echipelor de spioni şi a bandelor de terorişti la N.K.V.D. din Odessa (1 septembrie 1941), Organizarea N.K.V.D. şi G.U.G.B. (Comisariatul Poporului de Interne şi Direcţiunea Siguranţei Statului) (2 septembrie 1941), Apărarea Odessei (3 septembrie 1941), Unităţi de tancuri aflate în sectorul Odessa (12 septembrie 1941), Modul cum se face propaganda în Armată (sovietică – n.n.) (17 septembrie 1941), Organizarea Secţiei Speciale a ministerului din Direcţiunea Siguranţei Statului (sovietic – n.n.) (19 septembrie 1941), Lucrări subterane la Odessa şi împrejurimi (2 octombrie 1941), etc., etc. De asemenea, cele două centre informative au reuşit să procure mai multe materiale necesare, cum ar fi: o hartă sovietică a Odessei (din 1929), schiţa cu punctele principale de alimentare cu apă a oraşului Odessa (cu excepţia uzinei de apă de la Belaievka) (septembrie 1941); către data de 14 septembrie 1941, au identificat amplasamentul a 75 de depozite din Odessa (cu indicarea străzii şi natura mărfii depozitate).
Unul din marele eşecuri ale organelor de siguranţă româneşti din această perioadă este dinamitarea de către agenţii sovietici a sediului Comandamentului Militar Român al Odessei. A fost un insucces al serviciilor speciale româneşti, deoarece a existat informaţia privind iminenţa producerii exploziei, însă această informaţie a fost slab exploatată şi explozia – soldată cu numeroase jertfe umane – nu a putut fi evitată.  
După instaurarea autorităţilor române în spaţiul dintre Nistru şi Bug, s-a convenit ca Centrele informative „Galaţi” şi „Iaşi” al S.S.I., care au însoţit trupele române pe frontul de răsărit, să se instaleze în Odessa şi să formeze împreună un singur centru informativ – Centrul S.S.I. Nr. 3 Informaţii Odessa – condus de maiorul Gheorghe Balotescu. Misiunea centrului urma să fie continuarea activităţii locale de căutare şi procurare a informaţiilor care prezentau interes pentru armată, pe care să le comunice apoi cu operativitate M.C.G. De asemenea, se prevedea o colaborare informativă cu unităţile Diviziei 10 Infanterie române, la măsurile de siguranţă ale oraşului.
Însă, la scurt timp, maiorul Gh. Balotescu a fost readus la conducerea Centrului de Informaţii Nr. 2 Chişinău, iar şefia centrului S.S.I. pentru Transnistria a fost preluată de căpitanul rez.  Traian Neştianu (care era şi pe post de radiotelegrafist), înlocuit mai apoi de lt.-colonelul C. I. Perju.
Centrul S.S.I. de la Odessa avea în subordine subcentre şi rezidenţe, care formau reţeaua informativă şi contrainformativă a S.S.I. în Transnistria. Acestea erau: Subcentrele Tiraspol, Ovidiopol, Oceakov, Berezovka şi Rezidenţele Tiraspol, Dubăsari, Balta, Râbniţa, Jugastru, Golta, Oceacov, Odessa, Ananiev şi Berezovca.
Cea mai importantă problemă de siguranţă cu care s-a confruntat S.S.I.-ul în Transnistria, a fost activitatea subversivă a partizanilor sovietici, în special a celor din catacombele Odessei.
Catacombele erau nişte galerii subterane, care depăşeau 1.000 km., de unde se extrăgea gresia folosită la construirea elegantelor clădiri din Odessa. Graţie reţelei vaste pe care o formau, adâncimii şi ieşirilor în diverse locuri ale Odessei (în clădiri publice şi particulare, în canalizarea oraşului, pe litoralul Mării Nerge, etc.), catacombele constituiau ascunzişul perfect pentru elementele ostile noilor autorităţi; aceştia se puteau aproviziona cu cele necesare, ţineau legătura cu cei de la suprafaţă, atacau prin surprindere, se ascundeau cu uşurinţă, etc. Important mai era că, această reţea subterană era necartografiată,  astfel că şi partizanii întâmpinau dificultăţi de deplasare prin această vastă reţea de căi subterane.
Începând din a treia decadă a lunii decembrie 1941, Centrul Informativ Odessa a raportat despre arestarea primilor partizani din catacombe în regiunea Nerubaisk – o mică localitate situată în apropierea Odessei. De la aceştia s-a confiscat armament, muniţii, explozibil şi un aparat de radio emisie-recepţie portativ. Din declaraţiile arestaţilor rezulta că, aceştia avuseseră misiunea să execute o serie de distrugeri şi, eventual, atentate. Dar cel mai important lucru constat era că, în catacombele Odessei se ascundeau mai multe grupuri de partizani, care aşteptau semnalul să intre în acţiune. Ele se aflau sub „comanda colonelului Kuzneţov, şeful Secţiei a III-a din Centrala N.K.V.D. de la Moscova”, ascuns în interiorul catacombelor.
Primele măsuri luate în combaterea partizanilor din Odessa au constat în cooperarea Centrului Nr. 3 Odessa cu formaţiunile militare puse la dispoziţie de Comandamentul Militar Român al oraşului. S-a reuşit astfel, identificarea şi arestarea, deseori în urma luptelor purtate în interiorul catacombelor, a unor partizani aparţinând diferitelor grupuri. Cu toate acestea, catacombele Odessei continuau să reprezinte un permanent pericol pentru siguranţa spatelui trupelor române.
Faţă de această situaţie, Comandamentul Militar Român din Odessa a hotărât să zidească ieşirile cunoscute sau identificate din catacombe, însă „această măsură era cu totul insuficientă”, întrucât ieşirile necunoscute, destul de numeroase, nu erau zidite, rămânând uşor accesibile partizanilor. Inexistenţa unui plan al catacombelor constituia o mare problemă. Lt.-colonelul Schnidel, şeful Serviciului de Informaţii German (Abwehr) din Odessa, în problema catacombelor a intervenit insistent pe lângă Comandamentul Militar Român (la generalul R. Gh. Ghiorghiu) ca să le atace cu gaze lacrimogene, spre a-i sili pe ocupanţi să iasă la suprafaţă şi să se predea. La propunerea documentată a S.S.I., precum şi în urma raportului întocmit de Secţia Operaţii a M.St.Major român din 31 martie 1942 şi adresat Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, cu propunerea de a nu se apela la folosirea gazelor chimice, procedeu contrar legilor războiului, mareşalul Ion Antonescu a notat rezoluţia: „Nu se întrebuinţează gaze toxice. Sunt destule în catacombe”. Din interogatoriul luat lui Eugen Cristescu în cadrul procesului din mai 1946, a rezultat că, într-adevăr, S.S.I., susţinut de Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, s-a opus propunerii colonelului Rödler – şeful unei structuri din Abwehr care acţiona în România şi colabora activ cu S.S.I. –, aducând ca argument faptul că, trebuie să se respecte legislaţia internaţională care interzice folosirea gazelor toxice în lupte.
Cea mai eficientă măsură pentru combaterea activităţii partizanilor din catacombele Odessei rămânea cea întreprinsă de S.S.I. – de recrutare sau atragere la colaborare a partizanilor. Ea a fost reflectată în telegrama nr. 721 a S.S.I., semnată de E. Cristescu şi trimisă mareşalului Ion Antonescu la Predeal în ziua de 15 ianuarie 1942, în care se arată că Serviciul l-a folosit ca informator principal la Odessa pe Dimitrie Alekseevici – fost ofiţer N.K.V.D. – „care a ajutat la descoperirea unor partizani dintre cei aproximativ 300 existenţi. Partizanii sovietici au fost judecaţi şi executaţi”.
Studiile recente, elaborate în baza documentelor din arhivele secrete sovietice, aduc unele detalii în plus, atât faţă de sintezele informative ale S.S.I., cât şi faţă de lucrările memorialistice semnate de E. Cristescu  şi I. Lissievici.  
Din ele aflăm că, pentru organizarea detaşamentelor de partizani, în iulie 1941, de la Kiev la Odessa, a fost trimis căpitanul de securitate Vladimir Aleksandrovici Molodţov (nume conspirativ Pavel Badaev),  care a condus un detaşament special, alcătuit din 6 ofiţeri N.K.V.D.  Faptul că a fost trimis la Odessa anume Al. Molodţov, nu a fost întâmplător: din martie 1941, el a fost şef de birou în Secţia 7 (spionaj în România) din Direcţia 1 a N.K.G.B. al U.R.S.S. După declanşarea războiului germano-sovietic, a fost transferat în Grupa Specială de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S., condusă de maiorul de securitate Pavel Sudoplatov.  
Misiunea detaşamentului lui Molodţov consta în formarea unei rezidenţe, care să organizeze recunoaşteri, acte de sabotaj şi operaţiuni speciale în spatele frontului inamic. La Odessa li s-au alăturat 30 de membri ai Direcţiei locale a N.K.V.D., conduşi de locotenentul V. A. Kuzneţov,  precum şi comunişti şi agenţi ai serviciilor informative ale Armatei roşii. Istoricul rus, Aleksandr Kolpakidi, spune că grupul lui Molodţov era format din 10 lucrători operativi, cărora li s-au alăturat mai târziu alţi 10 „buni cunoscători ai Odessei”.
Potrivit versiunii oficiale asupra desfăşurării evenimentelor, cele două grupuri au ţinut adunări de partid/comsomol în seara de 15 octombrie, înainte de a coborî în catacombe. Ce s-a întâmplat în realitate, potrivit informaţiilor din arhiva K.G.B., a fost o petrecere zdravănă şi o beţie cumplită, care s-a terminat cu o bătaie între oamenii lui Molodţov şi ai lui Kuzneţov. În ziua următoare, cele două grupuri au intrat în catacombe, la fel de îndârjite una împotriva alteia, Vl. Molodţov şi V. Kuzneţov pretinzând fiecare să preia comanda generală. În următoarele nouă luni operaţiunile moscoviţilor şi odesiţilor împotriva germanilor şi românilor au alternat cu războiul ucigător dintre ei.
Partizanii lui Vl. Molodţov, potrivit istoriografiei ruse, au reuşit să formeze o vastă reţea de informatori, plasaţi în portul oraşului, pe calea ferată, aerodrom, etc., să execute mai multe acte teroriste, printre care şi aruncarea în aer, în octombrie 1941, a Comandamentului Militar Român al Odessei. La 8 noiembrie 1941, au provocat deraierea unui tren, în rezultatul accidentului murind peste 200 de ofiţeri germani. Tot în noiembrie, ei l-au răpit pe şeful poliţiei din Odessa, Ion Popov.
La 9 februarie 1942, în rezultatul recrutării de către serviciile informative româneşti a lui P. Boiko (A. Fedorovici) – aflat în anturajul lui Molodţov –, organele poliţieneşti au reuşit să aresteze un mare număr de partizani, inclusiv pe Vl. Molodţov.
În urma arestării şi a declaraţiilor luate, Vl. Molodţov a fost executat la 2 iulie 1942, în baza deciziei Curţii Marţiale din Odessa (potrivit versiunii oficiale, el ar fi refuzat să ceară clemenţă, declarând că „Suntem în propria noastră ţară şi nu cerem iertare inamicului” ). Împreună cu el a fost executată şi colaboratoarea lui din Direcţia N.K.V.D. a Odessei, sergentul de securitate T. Mejigurski. Post-mortem lui Vl. Molodţov i s-a acordat distincţia de Erou al Uniunii Sovietice.
După executarea lui Vl. Molodţov, V. Kuzneţov şi-a dezarmat detaşamentul şi l-a pus sub pază în catacombe. Toţi, în afara lui N. F. Abramov, au fost executaţi din ordinul lui V. Kuzneţov, sub acuzaţia de complot. Din cauza condiţiilor dificile din catacombe, starea psihică a partizanilor era încordată la maxim. Încontinuu se certau. Rezervele de hrană scădeau, iar petrolul era pe sfârşite. La 28 august 1942, V. Kuzneţov l-a împuşcat pe unul dintre oamenii săi, Molocini, pentru că furase o bucată de pâine. La 27 septembrie alţi doi, Polşikov şi Kovalciuk au fost executaţi pentru furt de hrană şi „lipsă de disciplină sexuală”.  Documentele S.S.I. specifică faptul că, în condiţiile în care partizanii nu au mai avut posibilitatea să se aprovizioneze la suprafaţă şi „pentru a supravieţui, au practicat antropofagia”.
O lună mai târziu, temându-se să nu fie şi el împuşcat, Abramov la rândul său, la ucis pe Kuzneţov. În carnetul său, descoperit ulterior în catacombe, Abramov a notat: „Fostul şef al Departamentului Trei Special al Districtului Odessa al N.K.V.D., locotenentul din Securitatea Statului V. A. Kuzneţov, a fost împuşcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în «Fabrica de oglinzi» [cartierul general din catacombe] la 21 octombrie 1942”.
La acel moment, doar trei ofiţeri N.K.V.D. mai erau în viaţă în catacombe: Abramov, Gluşcenko şi Litvinov. Abramov şi Gluşcenko l-au ucis împreună pe Litvinov, apoi au început să se pândească unul pe altul. Gluşcenko a scris în jurnalul său că, Abramov avea de gând să se predea: „Am fost învinşi. El mi-a spus să nu mă tem că voi fi împuşcat, fiindcă are prieteni în spionajul german”.
La 18 februarie 1943, suferind probabil de halucinaţii, Gluşcenko scria: „[Abramov] era aplecat, ocupându-se de hârtiile lui. Am scos pistolul de la centură şi l-am împuşcat în ceafă”. În următoarele câteva luni, Gluşcenko şi-a petrecut mult timp în afara catacombelor, în apartamentul soţiei sale din Odessa, pentru ca în cele din urmă să părăsească catacombele la 10 noiembrie 1943.
După recucerirea Odessei de către Armata roşie (aprilie 1944), Gluşcenko s-a reîntors în catacombe împreună cu agenţi din N.K.V.D.-ul ucrainean, ca să adune echipamentul şi actele compromiţătoare, dar a fost rănit mortal de o grenadă, care i-a explodat în mână în momentul în care a ridicat-o de jos.
În 1969, la a 25-a aniversare a Zilei Victoriei, o secţiune a catacombelor din împrejurimile Odessei a devenit Muzeul Gloriei Partizanilor, care de-a lungul anilor a primit peste un milion de vizitatori pe an. Un loc de cinste în Muzeul Gloriei Partizanilor este acordat detaşamentului N.K.V.D. condus de căpitanul Vl. Molodţov, întreaga lui viaţă fiind transformată în aceea a unui sfânt de ipsos stalinist. Originile eroismului lui Molodţov au fost găsite în devotamentul altruist în îndeplinirea normelor ca miner în timpul primului plan cincinal: „Ce lucru minunat este – se spune că ar fi declarat el în 1930 – să nu te uiţi la ceas în timpul zilei de muncă, să nu aştepţi sfârşitul schimbului de lucru, ci să cauţi să-l prelungeşti, să alergi în spatele vagonetului [cu cărbuni], să te scalzi în năduşeală şi la sfârşitul schimbului să ieşi la suprafaţă victorios în îndeplinirea planului!”.
Muzeul Gloriei Partizanilor cuprinde o „reconstituire” a cartierului general subteran al detaşamentului N.K.V.D., cu dormitoare, depozit de muniţii, ateliere, depozite de benzină, bucătărie şi sală de şedinţe, cu nelipsitele portrete ale lui Lenin şi Stalin pe perete. Alături este un puţ vertical, lung de 17 metri, care leagă sediul cu suprafaţa prin care erau primite mesaje şi alimente de la agenţii de legătură din Odessa. În timpul erei sovietice numeroase filme, cărţi, articole în ziare şi reviste, multe pregătite de către K.G.B., popularizau faptele eroice ale detaşamentului condus de Molodţov.
Timp de aproape douăzeci de ani, Centrala N.K.V.D.-K.G.B. de la Moscova a crezut că nu mai rămăsese nici un supravieţuitor din catacombele Odessei, care să pună sub semnul întrebării mitul eroic pe care-l construise. Însă, în 1963, K.G.B. a descoperit că până la urmă Abramov nu fusese ucis de Gluşcenko, ci fugise şi la acea dată trăia în Franţa. Tatăl său, care putea şi el să cunoască adevărata poveste a catacombelor Odessei, probabil că emigrase în S.U.A. Presupusa văduvă a lui Abramov, Nina Abramova, care lucrase în Direcţia Generală Unu a K.G.B., a fost discret transferată în altă funcţie.
Pe parcursul administrării româneşti a Odessei (1941-1944), acolo – potrivit surselor ruseşti – au activat 45 de grupări clandestine, cu un număr total de peste 1.000 de persoane. A existat un comitet regional clandestin al Partidului Comunist, condus de prim-secretarul A. P. Petrovski şi secretarul doi S. S. Suharev. De asemenea, au activat şase comitete raionale clandestine de partid şi şase detaşamente de partizani (conduse de L. F. Gorbel, N. A. Krîlevski, S. I. Drozdov, D. S. Gavşin, E. P. Barkalov).

 

Sursa:http://www.ax.md/

Publicitate