CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ESTE FURNIZAREA DE ARMAMENT UCRAINEI UN ACT DE RĂZBOI ÎMPOTRIVA RUSIEI?

„Dacă războiul din Ucraina s-ar derula în 1922, Putin ar avea un bun argument juridic și o bază pentru a pretinde că SUA și alte state devin părți în conflict prin furnizarea de armament Ucrainei”; în 2022, însă, justificările Federației Ruse se bazează pe norme de drept ce au încetat să existe în urmă cu un secol, explică Scott Shapiro și Oona Hathaway de la Yale Law School într-o analiză pentru platforma Just Security.

În contextul agresiunii militare ruse, Ucraina a primit asistență militară din partea mai multor state NATO: Statele Unite au promis asistență de securitate în valoare de miliarde de dolari; Germania și-a încălcat îndelungata politică privind interzicerea exporturilor de arme letale către o zonă de conflict atunci când a fost de acord să livreze Ucrainei 1.000 de lansatoare de rachete și 500 de rachete sol-aer Singer, iar Franța, Belgia, Olanda și multe alte țări s-au alăturat efortului, furnizând armament și echipamente de protecție guvernului ucrainean.

Vladimir Putin a încercat prin tot felul de tertipuri juridice să argumenteze poziția sa de a trata sancțiunile economice împotriva Rusiei „ca pe un act de război”, iar Ministerul rus al Apărării a emis de asemenea o declarație în care avertiza că statele ale căror baze vor adăposti avioane ucrainene care vor fi ulterior utilizate împotriva forțelor armate ruse, vor fi considerate ca părți în conflictul armat, scrie publicația Universul.net.

Argumentul juridic al rușilor se bazează însă, pe legi ale neutralității care nu mai sunt în vigoare și de aceea SUA și alte state care sprijină Ucraina trebuie să respingă asemenea argumente depășite.

Dreptul neutralității

Dreptul neutralității are o istorie îndelungată, dovadă că de interes pentru cercetători este inclusiv dacă în antichitate Grecia și Roma recunoșteau neutralitatea în timp de război. Indiferent dacă dreptul internațional antic recunoștea sau nu neutralitatea, regimul juridic ce a dominat în Europa începând cu secolul 17, cu siguranță a recunoscut-o.

Într-adevăr, până în secolul 18, statele au dezvoltat un set comprehensiv de reguli pentru a reglementa conduita statelor dornice a se situa în afara ostilităților.

Astfel, dreptul neutralității acorda o serie de drepturi statelor neimplicate într-un război, cel mai important fiind acela că niciun stat beligerant nu putea forța un stat neutru să lupte alături de el, cu excepția cazului în care cele două state își dăduseră în prealabil acordul pentru alianță. Teritoriul unui stat neutru era, de asemenea, inviolabil.

Astfel, dreptul internațional interzicea lupta și recrutarea de soldați pe teren neutru. De asemenea, statele neutre aveau dreptul de a face afaceri cu beligeranții, cum s-a întâmplat în contextul conflictelor din timpul Revoluției Franceze, când Statele Unite au făcut comerț cu Franța. Cu toate acestea, Marea Britanie nu a reproșat Statelor Unite că aprovizionau inamicul.

Comerțul cu una din părțile din conflict, în detrimentul celeilalte, transforma un stat neutru – „un prieten comun al ambelor părți” – într-unul co-beligerant.

În secolul al XVIII-lea juristul Emer (Emmerich) de Vattel a fost explicit cu privire la pierderea neutralității.

„A refuza vreunul dintre aceste lucruri uneia dintre părți, doar pentru că se află în război cu altă parte și pentru că preferă să o favorizeze pe aceasta din urmă, înseamnă îndepărtarea de linia neutralității stricte”.

Sfârșitul imparțialității

Convenția de la Haga din 1907 includea obligația strictă de imparțialitate în prevederile privind neutralitatea.

Însă dreptul neutralității a suferit modificări consistente odată cu începutul secolului 20. Pactul Kellogg-Briand din 1928, care era la acea vreme cel mai ratificat tratat din lume, a plasat războiul în afara legii.

Prin eliminarea dreptului la război al unui stat, Tratatul a generat transformări ce au pus bazele ordinii juridice moderne.

Mai mult, Pactul Kellogg-Briand a condus în mod direct la prevederile din Carta ONU privind interdicția războiului de agresiune și recunoașterea dreptului la autoapărare.

În consecință, sistemul modern de drept internațional afirma transformarea neutralității inițiată de Pact.

Transformarea dreptului neutralității este remarcată într-un discurs din 1941 al procurorului general de la acea dată al SUA, Robert H. Jackson, prin care apăra programul „Lend Lease” al președintelui Franklin Roosevelt de alimentare cu armament și echipament militar a rezistenței europene anti-germane.

Dat fiind că Statele Unite nu intraseră încă în război, unii critici ai programului se temeau că furnizarea de arme Aliaților ar încălca obligația de neutralitate a Americii și ar transforma-o în cobeligerant, ceea ce opinia publică americană nu dorea.

Explicația lui Jackson era că:

Pactul Kellogg-Briand din 1928, prin care Germania, Italia și Japonia se angajau să renunțe la război ca instrument politic, a definitivat scoaterea războiului în afara legii și, implicit, a modificat conceptul obligației de neutralitate”.

În aceste condiții, ținând cont de agresiunile Germaniei, Statele Unite și alte state sunt îndreptățite să-și afirme dreptul de acțiune discriminatorie – argumenta Jackson – datorită faptului că, începând din 1928, accepțiunea războiului și a neutralității în sistemul juridic internațional nu mai este aceeași ca înainte de această dată.

Deși scoaterea războiului de agresiune în afara legii nu a impus statelor obligația de a-l discrimina pe agresor, „le-a conferit, însă, dreptul de a acționa în acest mod”, a concluzionat Jackson.

În plus, dreptul internațional oferea o bază legală ajutorului militar american acordat Aliaților.

Din acel moment, nu se mai susține cerința imparțialității rigide nici față de statul agresor ce încalcă tratatul, nici față de victimele unui atac neprovocat.

Este cazul sancțiunilor financiare care au devenit instrumentul standard pentru aplicarea dreptului internațional în lumea postbelică.

În loc să răspundă prin violență, statele aplică dreptul internațional împotriva celor care duc războaie ilegale, retragând agresorului beneficiile cooperării.

Implicații pentru războiul din Ucraina

Dacă războiul din Ucraina s-ar derula în 1922 și nu în 2022, Putin ar avea un bun argument juridic și o bază pentru a pretinde că Statele Unite și alte state devin părți în conflict prin furnizarea de armament Ucrainei.

În „Vechea Ordine Mondială”, cea de dinainte de 1928 și de Pactul Kellogg-Briand, sancțiunile economice împotriva unui beligerant și furnizarea de arme unei părți în detrimentul alteia erau considerate încălcări ale obligației de neutralitate.

Dar atunci când, în 1928, statele s-au coalizat pentru a scoate războiul în afara legii și, ulterior, pentru a reafirma acest angajament în Carta ONU din 1945, s-a creat o nouă ordine juridică mondială în care forța nu mai are legitimitate și în care statele pot acorda asistență militară unui stat atacat pe nedrept, astfel încât acesta să se poată apăra.
Aceasta înseamnă că statelor li se permite să furnizeze armament sau alt tip de sprijin rezistenței ucrainene.

Făcând acest lucru, nu se încalcă nicio obligație juridică de neutralitate. Statele ar deveni părți la conflictul armat internațional dintre Rusia și Ucraina dacă și numai dacă ele însele ar recurge la forță armată împotriva Rusiei.

Așadar, acordarea de asistență militară Ucrainei contribuie la apărarea ordinii juridice internaționale, permițând acestei țări să se apere împotriva războiului de agresiune declanșat de Rusia.



06/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ciocnirile marilor puteri și sfârșitul ordinii mondiale dominate de SUA 

CIOCNIRILE MARILOR PUTERI VOR REMODELA AMERICA

La sfârșitul erei bipolare a Războiului Rece, dominată de rivalitatea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, mulți oameni fie sperau, fie se temeau că va lua naștere o nouă lume unipolară dominată de Statele Unite, scrie profesorul Mark N. Katz în https://nationalinterest.org.

De la începutul secolului al XXI-lea, însă, capacitatea Statelor Unite de a acționa unipolar a fost contestată de mai mulți factori.
Acestia au inclus:
– Incapacitatea Americii de a triumfa în intervențiile sale militare de lungă durată în Afganistan și Irak.
– Răspunsul ineficient al Americii la confiscarea de către Rusia a teritoriului din Georgia în 2008 și Ucraina în 2014.
– America cedează inițiativa altor puteri externe (Rusia, Iran și/sau Turcia) în conflictele în curs de desfășurare de după 2011 din Siria, Libia și Yemen.
– Incapacitatea Americii de a împiedica ascensiunea unei Chine din ce în ce mai puternice să afirme pretenții maritime vaste față de Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est, precum și creșterea influenței Beijingului la nivel mondial prin inițiativa sa Belt and Road – Drumul Matasii.
– Încercările nereușite ale Washingtonului de apropiere de adversarii americani (așa cum Donald Trump a încercat în special cu Coreea de Nord și chiar Iranul).
– Încercările nereușite ale Washingtonului de a-i descuraja pe aliații Americii să coopereze cu acești adversari.

Retragerea militară americană din Afganistan din 2021 și anunțul că Statele Unite își vor înceta rolul de luptă în Irak până la sfârșitul anului 2021 sunt doar ultimele semne că lumea unipolară dominată de SUA, dacă a existat vreodată cu adevărat, sau a fost doar un mit, se încheie.

Sfârșitul erei dominat unipolare a SUA in ordinea mondială este ceva care a fost prezis si chiar susținut de mai mulți ani. Ea a devenit un lucru obișnuit pentru oficiali și comentatori în ambele tabere. Într-adevăr, declarații despre sfârșitul ordinii mondiale unipolare dominate de SUA și înlocuirea acesteia cu o lume multipolară sunt adesea făcute si în Statele Unite.
Principala distincție între aceste declarații este dacă cei care le fac văd acest lucru ca pe ceva pozitiv sau negativ.

Dar dacă SUA a dominat unipolar lumea sau doar a actionat ca atare este de obicei considerat a fi un fapt real, insa nu există nici un consens cu privire la ce fel de lume multipolara, cu o noua ordinea mondială va a veni în ființă sau este în curs de a fi creata.
Într-adevăr exista numeroase viziuni concurente exprimate cu privire la ceea ce ar trebui să fie lumea multipolară sau ceea ce va deveni.

Deci, spre ce se îndreaptă actuala tulburare multipolară?

Viziunea președintelui rus Vladimir Putin asupra unei lumi multipolare este una care nu înlocuiește doar o lume unipolară dominată de SUA, ci aduce și instaurarea unei noi ordini internationale reglementată de legile internationale ce se regasesc in carta ONU – si care își respectă cu reciprocitate independenta si suveranitatea de stat dar nu si sferele de influenta politica.
Cu alte cuvinte, pentru Putin, lumea multipolară este una în care statele care nu mai sunt mari puteri ci sunt egal supuse acordurilor făcute de ele ca parti contractante.

În timp ce oficialii chinezi militeaza de asemenea, pentru o lume multipolară care să înlocuiască pe cea unipolară dominată de SUA, viziunea viitorului exprimată de China pare a fi una centrată complet pe neimplicarea in politica interna a partilor, de cooperare multilaterala si avantaj reciproc – win-win.

Alți observatory/analisti isi doresc macar o ordine mondială chino-americană bipolara, sau o lume multipolară marcată de concurență între trei sau mai multe mari puteri care permit frâu mai liber puterilor regionale și rivalilor lor.

Americanii viseaza într-o lume bipolară chino-americană în care Washingtonul și Beijingul concurează pentru influență asupra tuturor celorlalte țări din întreaga lume (la fel ca în timpul Războiului Rece Sovieto-American), astfel că se va ajunge la o lume bipolară chino-americană mai cooperantă, bazată pe un acord SUA-China de a împărți lumea în sfere de influență, inspirata de doctrina Monroe.
Tot ei ameninta lumea ca se va ajunge, in cazul in care SUA pierde total cursa, la o lume unipolară dominată de o Chină și mai puternică, hegemonica căreia celelalte țări nu i-ar putea rezista.

Iar alti observatori vad ca un al treilea pol de echilibrare între Statele Unite și China să fie condus (deloc surprinzător) de Rusia.
Deci 3 puteri dominante, 3 hegemoni in loc de unul.

Occidentalii nu pot pur si simplu vedea o lume fara nici un hegemon, o lume a colaborarii si dezvoltarii pasnice.

Pentru multe puteri, mai puțin mari, atractia catre o lume multipolara este determinata de faptul că le permite o oportunitate mai mare decât una unipolară de a obține beneficii jucând politic in favoarea unora sau altor mari puteri concurente, ele visand sa ajunga si ele in liga marilor puteri.

Perspectiva ca nici o mare putere globală să fie dispusă sau capabilă să-și domine regiunea prezintă posibilitatea ca ele însași să devină hegemoni regionali, în timp ce altele consideră că acest lucru necesită adoptarea unor politici de stratificare a puterii la nivel regional pentru a se asigura că nici un alt stat vecin nu dobândește el acest rol.

Cu atât de multe state cu viziuni atat de diferite ceea ce există acum nu este deloc o ordine mondială multipolară, ci deocamdata, o tulburare mondială multipolară.
Acest lucru, avand in vedere sistemele politice diferite existente in lume nu este ceva anormal. Într-adevăr, sistemele de ordine mondială din trecut – fie ele multipolare, bipolare sau unipolare – au fost toate în mod inerent instabile, deoarece nu au existat întotdeauna actori politici în interiorul lor care sa încerce să le indrume sa coopereze în avantaj mutual.

Sistemele de ordine mondială reflectă echilibrul de putere între state la un moment dat.
Sistemul mondial existent s-a schimbat dramatic fie prin conflicte de mare putere – cum ar fi Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial – fie prin prăbușirea internă a uneia dintre marile puteri, cum a avut loc în Uniunea Sovietică la sfârșitul Războiului Rece, sau prin revolutiile colorate provocate de hegemon.
Actuala schimbare de la o lume unipolară dominată de SUA la una multipolară are loc, mai lent, treptat, prin intermediul a mai multor tari, provocate de numeroasele erori de politică americană de-a lungul multor ani.

Toate aceste posibilități sunt în joc în următorii câțiva ani, dar un singur lucru pare a fi sigur: chiar și atunci când un sistem pare să fie predominant, alții vor lucra asiduu pentru a-l submina.

NOTA:
Mark N. Katz este profesor de Politica Guvernamentala la Universitatea George Mason Schar School of Policy and Government, și un membru senior, nerezident in Consiliul Atlantic.

11/08/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: