CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Chronicon pictum Vindobonense (Cronica pictată de la Viena,1358). BATALIA DE LA POSADA si alte miniaturi.

Prima pagină din Chronicon pictum Vindobonense

 

Cronica pictată de la Viena a  fost scrisă pentru regele Ludovic I al Ungariei  și descrie istoria maghiarilor de la începuturi până la regele Carol Robert, primul din dinastia angevină.

Cuprinde informații despre poporul român și, în special despre conflictul din anul 1330 dintre domnul muntean Basarab și Carol Robert, regele Ungariei, care a marcat emanciparea Tarii Românesti de sub tutela coroanei maghiare.

Batalia a fost mentionata in mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum si alte lucrari ungare, poloneze si germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc in principiu relatarea cronicii vieneze.

Are 146 de pagini și 147 de picturi.

Începând din secolul al XVI-lea Cronica pictată a fost depozitată la Biblioteca Imperială din Viena si, in baza acordului cultural de la Venetia  din 1932, documentul a a fost transferat în anul 1934 la Budapesta, la Biblioteca Națională a Ungariei.

Domnul Tarii Romanesti, Basarab I, se afla sub suzeranitatea regatului ungar condus de  Carol Robert de Anjou, cand  in 1327 a refuzat să mai plătească tributul de vasal, fapt care  l-a determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab   pornind din Timisoara  în luna septembrie  a anului 1330, în fruntea unei armate însemnate.

A ocupat Banatul de Severin si cetatea Severinului , după care a inceput inaintarea spre Curtea de Arges prin Oltenia.

Dupa stravechea tactica romaneasca, Basarab s-a retras pustiind totul in urma lui, astfel ca în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea .

Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui.

În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o incendiază.

Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Istoricul A.D.Xenopol  se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.

Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa hotarasca retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise.

In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor.

In Cronica pictată de la Viena, scrisă de călugărul Marcu, în 1358, se arată că oastea maghiara  a fost atrasa într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, împrejmuită de ambele părţi de râpe foarte adânci, iar malurile erau acoperite cu păduri întinse.unde a suferit o înfrângere umilitoare.

Au existat două atacuri, primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar urma celui de-al doilea armata lui Carol Robert a fost distrusa.

Regele ungur s-a  salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si a scapat   dupa ce si-a schimbat hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, „cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime”.

Cronica ne spune ca :

 

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

(Cronica pictată de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9-12 noiembrie 133o, regele maghiar  Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut.

S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.

Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui.

O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuţi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.

În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste (…) şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui:

„Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre.

Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul.

Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ (…)

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. (…)

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt.

Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare. (…)

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. (…)”

 

Secta flagelanților

„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”

(Cronica pictată de la Viena)

Steagul de jos, din imagine, este însemnul regilor Ungariei, iar cel de sus este blazonul familiei de Anjou, rezultat prin combinarea motivelor blazoanelor Franței și Ungariei.

 

Bătălia de la Posada (1330)

 

Manuscrisul original în format pdf

Cronica pictată de la Viena (text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, 1937, pdf)

 Sursa: Tiparituri Romanesti wordpress.com

Bătălia de la Posada și alte miniaturi din Cronica pictată de la Viena, 1358

Publicitate

14/11/2011 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: