CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Viața domniței Ileana a României, fiica cea mică a regelui Ferdinand I și a reginei Maria

 

 

 

 

Principesa Ileana a României (cunoscută și ca domnița Ileana), s-a născut în ziua de 5 ianuarie 1909 la București și a decedat la 21 ianuarie 1991, în Pennsylvania, SUA). A fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României.

Se înrudea prin mama sa, cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru prințesa ileana photos

 

 

 

 

 

 

 

După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea,  principesa Ileana s-a  căsătorit în 1931, la vârsta de 22 de ani, cu arhiducele Anton de Austria. Arhiducele era absolvent al școlii Superioare de Inginerie din Madrid. Împătimit aviator, era câștigătorul a numeroase concursuri aviatice internaționale. Pe cei doi logodnici îi apropia și pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism și yachting.

Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtășite de ambii soți, iar decizia celor doi tinerti de a se căsători a fost  acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială.

A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea. Însă până la momentul căsătoriei, a trebuit rezolvată o problemă importantă: mirii erau de confesiuni diferite, iar Biserica Catolică era extrem de intransigentă când venea vorba de acceptarea unor astfel de uniuni.

În urma unor negocieri purtate de  cele două familii și Sf. Scaun, singura variantă acceptată a fost oficierea unei ceremonii catolice, fără nicio intervenție din partea clerului ortodox.

Ileana a insistat să se spovedească și să primească împărtășania înainte de căsătorie, ceea ce a dat Bisericii Ortodoxe șansa de a se implica în nunta principesei.

Era în vara anului 1931 când la Sinaia castelul și orașul întreg au îmbrăcat straie de sărbătoare. Drapelele naționale cu însemnele regale, fluturau pe toate clădirile administrative, pe stâlpi erau prinse crengi de brad și ghirlande de flori, iar străzile pe care alaiurile nuntașilor aveau sa treacă erau împodobite cu becuri multicolore, în timp ce de la gar orașului la Castelul Peleș mulțime de localnici, locuitori ai satelor din împrejurimi și  turiști, asteptau cu flori in mâini sosirea mirilor.

La vremea nunții sale, principesa Ileana era frumoasă ca o statuie antică, avea un zâmbet luminos pe chip și așa a rămas în amintirea multora dintre cei care, fie și privind-o doar trecând pe străzile Sinaiei, au fost martori la nunta ei.

 

 

 

 

 

 

Ceremoniile de  nuntă au ținut, trei zile. Și trei nopți.

La 24 iulie, Principesa avea să-și aduca prinosul de dragoste pentru țara în care s-a născut, semnând și inaintând Regelui Carol al II-lea (fratele ei mai mare) un document prin care se angaja sa nu renunțe niciodata la cetatenia româna. Momentul a fost urmat de o ceremonie de oferire de daruri, din partea familiei si a administratiei nationale si locale.

A urmat un prânz de gală. A doua zi, pe 25 iulie, monarhul avea să dea în onoarea surorii sale, a logodnicului ei și a rudelor si invitatilor un dineu oficial, urmat de o receptie cu dans. Se spune că sala de bal a castelului a devenit neîncăpătoare, atunci când cele 300 de perechi au intrat  în ritmul muzicii.

Printre cei care au participat la recepție, jurnaliștii vremii ii amintesc pe Regele Alexandru si Regina Marioara a Iugoslaviei, Regina Elisabeta a Greciei (cele doua regine din Balcani fiind, de fapt, surorile mai mare ale tinerei mirese), apoi, doua dintre surorile Reginei Maria – Printesa Alexandra de Hohenlohe si Infanta Beatrice (aceasta din urma alături de soțul ei, Infantele Alfonso al Spaniei)… Si sa nu uitam pleiada de prinți si prințese veniți din Germania și Austria, care se înrudeau cu cei doi miri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nunta princiară a avut duminica, 26 iulie 1931. La ora 10:00 s-a oficiat cununia civila, ofiter al Starii Civile fiind chiar ministrul Justitiei din acea vreme, Constantin Hamangiu. Cununia religioasa s-a oficiat o ora mai tarziu. Mirele nefiind ortodox, ea a fost celebrata de arhiepiscopul catolic, monseniorul Cisar. A fost prezent insa si patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Miron Cristea.

A urmat o depunere de coroane la Cimitirul Eroilor Militari din Sinaia, după care a avut loc un dejun de gală.

Principesa Ileana – devenita acum Arhiducesa Ileana – a plecat imediat după dejun, împreună cu soțul ei, la Castelul Bran, cel pe care Regina Maria avea sa i-l dăruiasca drept zestre si moștenire.  

În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena, în Austria. Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”.

S-a  îngrijit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de militarii români răniți, cu același devotament exemplar de care dăduse dovadă în Primul Război Mondial ilustra sa mamă, Regina Maria a României.

După războiul mondial,la scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a nepotului său, regele Mihai, prințesa Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948 de regimul instalat la putere de ocupanții sovietici.

În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, în Statele unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe în care a vorbit oamenilor despre România și despre situația tragică a țării sale în comunism.

  A divorțat în 1954 de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj soldat la rândul său cu un divorț.

În 1961, Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă din Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a lăsat astfel trecutul regal în spate și a devenit Maica Alexandra.

În 1967, Principesa a devenit stareța mănăstirii cu hramul „Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991.

După căderea comunismului, a mai vizitat România o singură dată, în septembrie 1990.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/18/video-si-galerie-foto-regina-maria-a-romaniei-regina-soldat-si-diplomat/

 

 

 

Surse: 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana,_Principesa 

https://simonalazar.wordpress.com/principesa-ileana-o-nunta-pe-valea-prahovei 

22/11/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

16 august 1940 – Au început la Turnu Severin tratativele româno-ungare privitoare la cedarea unei părţi din Transilvania Ungariei

Cu 78 de ani în urmă,  între 16 şi 24 august 1940,  au avut loc tratativele româno-ungare de la Turnu Severin, în cadrul cărora delegaţia maghiară cerea alipirea la Ungaria horthystă a mai mult de jumătate din suprafaţa Transilvaniei, iar delegaţia română susţinea doar principiul schimbului de populaţii. Eşecul negocierilor, previzibil, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940. 

Contextul internaţional 

 

După încheierea Primului Război Mondial, Germania învinsă şi-a făurit una dintre cele mai puternice şi moderne armate din lume,  încălcând obligaţiile pe care şi le asumase în diferite tratate internaţionale .

Printre altele, a iniţiat un masiv program de reînarmare şi remilitarizare a Regiunii Rinului – o mişcare agresivă încurajată indirect de eşecul democraţiilor occidentale şi ale Ligii Naţiunilor de a i se opune eficient.

Ridicarea şi transformarea Germaniei într-o mare putere s-a făcut simultan cu ajutorul Rusiei sovietice şi apoi al URSS.

În 1922 Germania intra în tratative clandestine cu Rusia Sovietică în ajunul şi în timpul conferinţelor de la Cannes şi Genova, iar la 16 aprilie 1922 semna Tratatul de la Rapallo, prin care această ţară devenea prima putere europeană care recunoştea statul socialist; cele două ţări îşi acordau reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile economice, renunţau fiecare la orice pretenţii de reparaţii sau despăgubiri de război; Germania renunţa la încasarea împrumuturilor acordate în trecut Rusiei şi la despăgubirea valorică a întreprinderilor construite cândva în Rusia.

Tratatul de la Rapallo însemna nu numai eşecul lumii occidentale  de-a izola Rusia Sovietică, dar o şi ajuta să se industrializeze prin efort propriu,  cu specialişti şi utilaj german.

Firmele de armament  germane – Krupp, Junkers, Dornier, Fokker etc. – care ar fi trebuit să-şi înceteze activitatea, conform prevederilor Tratatului de la Versailles, îşi creau, în secret, filiale în Rusia Sovietică .

În 1921-1922 se înfiinţau şi funcţionau în Rusia comunistă câmpuri de instrucţie militare secrete, sovieto-germane, se experimentau noi  tipuri de tancuri pe malul râului Kama, avioane moderne la Lipeţk, ori gaze toxice de luptă la Saratov.

S-au semnat, oficial sau clandestin, în 1922, 1925, 1926, apoi mai târziu, sub Hitler, în 1939 şi 1940, o salbă de tratate germano-sovietice.

În acest context internaţional, va avea loc şi o încercare de apropiere a Germaniei faţă de România, în toamna anului 1936 şi primăvara anului 1937.

Astfel, în cadrul unei întrevederi între Göring, una dintre căpeteniile regimului nazist şi ministrul României în Germania, Petrescu Comnen, în numele lui Adolf Hitler, demnitarul german a propus României să „nu se angajeze într-o combinaţie împotriva Germaniei şi să se oblige la o neutralitate sinceră şi riguroasă, oferind în schimb recunoaşterea şi garantarea frontierelor României împotriva Ungariei şi Bulgariei, iar la cererea României, chiar şi împotriva Uniunii Sovietice”.

În continuare, Göring arăta că:

„Germania nu doreşte nicio alianţă cu România, dimpotrivă, neutralitatea acesteia ne-ar fi mai de folos.În schimbul acestei neutralităţi, Germania va spune tuturor vecinilor României: Nu aveţi dreptul de a vă atinge de pămîntul românesc. Vom spune Budapestei, ca şi la Sofia, că orice tentativă împotriva României ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre deasupra Budapestei şi Sofiei. Nu mai încape îndoială, de asemenea, că orice tentativă din partea sovietelor de a trece graniţa Dvs. ar găsi, la cererea Dvs., în spatele armatelor româneşti, legiunile noastre”.

În finalul întrevederii, Göring avertiza că:

 „dacă refuzaţi această propunere, Germania va căuta prietenie în altă parte şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria şi Bulgaria”  .

Refuzînd oferta Germaniei, regele Carol al II-lea şi guvernul de la Bucureşti, i-au  comunicat lui Hitler că România rămânea fidelă alianţelor încheiate cu Franţa şi Marea Britanie.

Mai tîrziu, Carol al II-lea şi Camarila şi-au dat seama că au greşit fundamental sfidându-l pe Hitler şi au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României, dar era deja prea târziu, zarurile fuseseră aruncate.

 

 

 

Romania_1938

Ungaria fascisto-horthystă de după primul Război Mondial a fost aliatul natural al celui de-al Treilea Reich.

Pentru a rectifica ceea ce considera  ca „nedreptăţile” de la Trianon, la jumătatea anilor ’30, Ungaria a decis să-şi urmeze obiectivele revizioniste alături de Germania şi Italia fascistă, prima sa ţintă fiind Mica Antantă, ai cărei membri – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia – au fost beneficiarii majori ai dezintegrării „Ungariei Mari”.

După ruşinosul complot de la München din 1938, Ungaria, cu ajutorul celor două mari puteri, Germania şi Italia, a reuşit să facă primele breşe în sistemul Tratatelor de la Versailles-Trianon.

În temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, negociat de Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ungaria obţine de la Cehoslovacia Provincia de Sus (Felvidek) – o fîşie de pământ din sudul Slovaciei – şi vestul Ruteniei Carpatice.

După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria va termina  ocuparea întregului teritoriu al Ucrainei Subcarpatice, însă ambiţiile sale revizioniste nu s-au oprit aici.

Ea dorea să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră „Ungariei Mari” şi pe care le pierduse prin Tratatul de la Trianon.
În aceste momente tragice pentru Cehoslovacia, România a avut o atitudine corectă, respingînd propunerile guvernului polonez de a participa alături de Ungaria la împărţirea Cehoslovaciei.
În acelaşi timp, guvernul român nu a dat curs cererilor monseniorului Augustin Voloşin, conducătorul Ucrainei Subcarpatice şi al românilor din Apşa, care cerea Bucureştiului intrarea trupelor române în acest teritoriu şi alipirea lui la România.

Declanşarea crizei cehoslovace a dus la creşterea tensiunilor politice în toată Europa, inclusiv la Bucureşti.

În acest context internaţional, s-a încheiat între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret, privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, de la marea Baltică la Marea Neagră.

Obţinînd din partea Moscovei angajamentul de a nu interveni în conflictul pe care Germania se pregătea să-l declanşeze în Europa, Hitler a oferit URSS în schimb o parte din Finlanda şi Polonia răsăriteană, ţările baltice – Letonia, Lituania, Estonia – şi Basarabia, care în anii 1939-1940 vor fi  cotropite de Armata Roşie.

La numai câteva zile, punând în aplicare articolele protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de-al doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei, la început de trupele germane – 1 septembrie 1939 – şi apoi de cele sovietice, la 17 septembrie 1939.

Deşi în ajutorul Poloniei au venit Anglia şi Franţa, care la 3 septembrie 1939 declarau război Germaniei, la scurt timp Polonia a fost  înfrîntă şi împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică.

Victoriile obţinute de trupele germane pe Frontul de Vest în primăvara şi vara anului 1939, capitularea Franţei (22 iunie 1940), alungarea trupelor britanice de pe continent, după dezastrul de la Dunkerque, au avut o influenţă hotărîtoare asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei.

România, care îşi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată, prinsă între cei doi mari coloşi totalitari: Germania şi URSS.

În perioada imediat următoare, ca urmare a victoriilor germane în Vest şi a continuării concentrărilor de forţe sovietice pe Nistru, situaţia internaţională a României s-a agravat.

Aşa s-a ajuns la nota ultimativă sovietică din 26 iulie 1940, prin care se cerea României evacuarea şi cedarea imediată a Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Germania, la al cărei ajutor a apelat regele Carol al II-lea, avertiza prin telegrama lui Ribbentrop, ca „accepatarea este în interesul bineînţeles al României” şi a sfătuit ca urgent guvernul român „să primească condiţiile ruseşti fără nicio rezervă”.
Atitudinea Italiei a fost identică, iar aliaţii din Înţelegerea Balcanică ne-au sfătuit şi ei să ne jertfim în interesul păcii.

Confruntată cu pericolul unei invazii sovietice, România ea fost constrînsă să accepte termenii ultimatumului sovietic.

Aceasta a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru Budapesta şi Sofia, pentru a-şi intensifica acţiunile revizioniste împotriva României.

Din moment ce principiul respectării status-qou-ului teritorial  fusese violat, cele două guverne declarau că ele nu vor să fie discriminate de guvernul României şi cereau să aibă acelaşi tratament ca Uniunea Sovietică, adică să aibă loc cedarea Transilvaniei şi a sudului Dobrogei, fără nicio rezistenţă armată din partea României.

În acest sens se pronunţau primul ministru ungar, Pál Teleki, şi ministrul de externe István Csáky, la întrevederea cu Hitler, Ciano şi Ribbentrop din 10 iulie 1940, unde au declarat:

„Noi avem sprijinul guvernului iugoslav, german şi italian, în sensul de a determina Bucureştiul să pună capăt discriminărilor faţă de noi, care constau în aceea că au făcut Rusiei concesii teritoriale fără luptă, fără să înceapă tratative asemănătoare cu noi”.
Concomitent, Ungaria horthyistă lua în calcul o acţiune militară împotriva României pentru satisfacerea pretenţiilor sale revizioniste.

Harta-Romania-1940Pe măsură ce supremaţia militară şi politică a Germaniei pe continent devenea tot mai evidentă şi în condiţiile în care aproape toate frontierele ţării erau ameninţate şi supuse unor presiuni armate crescânde din partea unor state vecine (Ungaria avea masate la graniţa cu România 24 de divizii cu un efectiv de peste 1 milion de soldaţi, Uniunea Sovietică avea concentrate de-a lungul Prutului, în a doua jumătate a lunii august 1940, 30 de divizii, Bulgaria mobilizase 2 corpuri de armată pentru un eventual atac asupra României, iar Iugoslavia, în aceeaşi perioadă, concentrase numeroase unităţi militare la graniţa bănăţeană cu România, în timp ce Hitler ordona deplasarea din Germania spre Răsărit a unor importante efective militare germane: 15 divizii de infanterie, 6 divizii de blindate şi 3 divizii de motorizate, pe 19 august 1940 ele aflându-se în sudul Poloniei ocupate, aşteptînd ordinul de a înainte rapidă spre România, pentru ocuparea zăcămintelor petrolifere din perimetrul Ploieştiului), cercurile conducătoare române au căutat să scoată ţara din izolarea internaţională în care se afla. Ele au încercat să depăşească perioada critică printr-o politică de apropiere de Germania.

La 1 iunie 1940, regele Carol al II-lea a cerut Germaniei să garanteze frontierele existente ale României şi să trimită la Bucureşti o misiune militară pentru a stabili o cooperare strînsă între armatele celor două ţări.

Răspunsul lui Hitler a fost dezamăgitor.

La 15 iulie 1940, Hilter îi adresa o scrisoare regelui Carol al II-lea, prin care îi cerea pe un ton ultimativ să facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, adăugînd că, dacă România nu se va încadra integral în „noua ordine”, atunci sfîrşitul va fi posibil, chiar în scurt timp, „distrugerea României”.

În scrisoarea de răspuns trimisă lui Hitler, regele Carol al II-lea afirma:

„ României i se cere un sacrificiu nejustificat de mare şi nedrept în favoarea celor două state vecine, care vin cu pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv asupra Cadrilaterului, şi aceste pretenţii vin la foarte scurt timp după ce, la sfatul guvernului german, România cedase Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa”.

Suveranul României a declarat limpede că ţara nu mai poate accepta un asemenea sacrificiu, chiar şi cu riscul unui „război în care nu am ţinea seama nici măcar de şansele posibile de succes”.

În scrisoare se făcea şi  observaţia că „dacă Germania doreşte neapărat să instaleze ordinea în Europa Orientală şi în Balcani, atunci să facă acelaşi lucru şi cu participarea simultană a tuturor statelor şi nu doar prin mutilarea României”  .

În ziua de 26 iulie 1940, Giugurtu (primul ministru al României) şi M.Manoilescu (ministrul de externe) soseaula Berchtesgaden, la invitaţia lui Hitler, iar în 27-28 iulie 1940, la Roma, la invitaţia lui Mussolini.

În prima vizită în Germania, cei doi reprezentanţi ai României au trebuit mai întîi să treacă pe sub furcile caudine ale rechizitoriului lui Ribbentrop, care a făcut procesul politicii noastre de ostilitate faţă de Germania, apoi ameninţînd că „a venit marea perioadă a revizuirii tratatelor” şi, dacă România nu ajunge la o înţelegere cu Ungaria, „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.

Hilter a fost mai binevoitor: după o filipică violentă contra politicii româneşti a lui Titulescu, Gafencu etc. şi a garanţiilor franco-britanice, arată că „ostilitatea României a fost cauza că Germania, cu ocazia încheierii pactului germano-sovietic nu a opus nicio rezistenţă revendicărilor ruseşti asupra Basarabiei”.

Dacă atitudinea României ar fi fost alta, Germania nu ar fi abandonat-o. Apoi Hitler le cerea reprezentanţilor României să cedeze Ungariei o parte din Transilvania, astfel încât să se realizeze un compromis „între vechile şi actualele posesiuni”.

La Roma discuţiile purtate de reprezentanţii României, în 27-28 iulie 1940, cu Mussolini şi Ciano au fost asemănătoare cu cele din Germania: acelaşi reproşuri şi ameninţări pentru a determina România să facă cedări teritoriale faţă de Ungaria şi Bulgaria.
În anul 1940, alături şi împreună cu Ungaria, Bulgaria, (încurajată şi sprijinită de Germania, Italia şi Uniunea Sovietică), are şi ea pretenţii teritoriale asupra României.

Întrebarea care se pune este numai aceea dacă România ar fi putut separa în vara anului 1940 problema Ardealului de cea a Cadrilaterului şi, sacrificînd prompt Cadrilaterul, ar fi putut rezista mai eficace şi obţine un rezultat mai favorabil faţă de Ungaria.

Separarea sau eşalonarea celor două chestiuni nu era posibilă. Ele s-au pus deodată – în timpul crizei basarabene – şi la 6 iulie, sub presiunea puterilor Axei, am fost nevoiţi să acceptăm negocieri directe cu ambele state. Paralelismul negocierilor ne-a fost, prin urmare, impus de Germania şi Italia. Poziţia Germania privind tactica de a satisface Bulgaria şi de a rezista faţă de revendicările Ungariei o găsim în scrisoarea lui Hitler adresată regelui Carol al II-lea:

„Calea a doua pe care sigur o pot recomanda Majestăţii Voastre este înţelegerea leală cu Ungaria şi Bulgaria. Meţionez amîndouă statele deoarece aş considera ca o concluzie totală credinţa că, prin concesiuni făcute uneia dintre cele două state, pot fi despărţite şi, astfel, celui de-al doilea se va putea ţine piept mai uşor”.

Din scrisoarea lui Hitler nu se putea întrezări nicio perspectivă pentru tactica de a satisface Bulgaria pentru a obţine rezultate mai favorabile faţă de Ungaria.

Cât priveşte pretenţiile revizioniste ale Ungariei asupra României, Hitler a  forţat lucrurile, obligând cele două guverne, român şi ungar, să rezolve problemele  prin înţelegeri între ele.

După ce la 27 iunie 1940, ministrul ungar la Berlin a înmânat lui Ernst Woermann, director ministerial la departamentul politic din Ministerul de Externe, un Memorandum în care se arăta că în condițiile în care România intenționa să facă concesii teritoriale Uniunii Sovietice, guvernul ungar „își ia libertatea să arate guvernului german că o acțiune de acest gen va constitui în mod evident o discriminare flagrantă împotriva Ungariei a cărui efect asupra opiniei publice va duce chiar la consecințe imprevizibile”, Executivul de la Budapesta a elaborat, la 7 august 1940, un Aide-mémoire prin care își făcea cunoscute, clar, concis și imperativ, dar în dezacord cu realitatea istorică, cererile revizioniste teritoriale la adresa României, stat independent, suveran, a cărei graniță de vest fusese recunoscută în plan internațional prin Tratatul de la Trianon (semnat și de reprezentanții guvernului de la Budapesta), care confirmase istoricele hotărâri de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, prin care Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, provincii istorice românești, se uniseră cu România.

„Ungaria – se spunea în document – n-a renunțat niciodată la recuperarea părților sale pe care România a pus mâna în condiții și cu mijloace ce sunt de relevat în interesul negocierilor în curs. România știe prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale.

Totuși, guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranța că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciție sinceră și, poate, o colaborare strânsă între cele două țări. Bineînțeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a țării, câtă vreme pentru România situația este cu totul alta.

O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară. Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon l-a oferit României.

Totuși, guvernul ungar nu se poate încărca de răspunderea compromisului decât în cazul că problema se va reglementa prietenește, fără tergiversare în cel mai scurt timp. Odată compromisul stabilit, guvernul ungar acceptă ideea schimbului de populație pentru toată întinderea României și, în schimb, va cere românilor să-i trimită pe ungurii locuind în România, fără a face deosebire între Vechiul Regat și România Nouă.

Populația românească din teritoriile retrocedate și din Ungaria actuală va putea fi consultată de guvernul ungar dacă vrea să rămână sub stăpânire ungurească sau preferă să treacă sub guvernare românească…

De îndată ce guvernul român declară că acceptă această procedură, guvernul ungar va aduce la cunoștință noua linie de frontieră care este mai mult decât echitabilă și care va fi satisfăcătoare, sigur și pentru interesele României. Va face deci cunoscută României ultima limită până la care poate merge în mod rațional și care va corespunde însă semnificației adevărate a concepției de compromis”.

Prin urmare, conform guvernului ungar: „Ungaria nu a renunțat la recuperarea părților sale… Starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale…. Orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu… O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară… Guvernul ungar va aduce la cunoștință noua linie de frontieră”

10 august 1940.

Răspunsul guvernului român la cererile revizionist-teritoriale ungare:

„Noi credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spațiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar afla în cadrul teritorial al altui stat”.

Imediat după ce a primit Aide-mémoire-ul guvernului ungar referitor la cererile revizionist-teritoriale ale acestuia, guvernul român, condus de același Ion Gigurtu, a răspuns (10 august 1940) printr-un document care avea să stârnească… entuziasmul Executivului de la Budapesta. Fără a combate în vreun fel netemeinicia cererilor revizioniste ale guvernului ungar din 7 august 1940, guvernul român a apreciat (în răspunsul său din 10 august 1940) că guvernul ungar urmărea ,,o prietenie sinceră și o colaborare strânsă între cele două țări”, că aceasta corespundea ,,întru-totul sentimentelor și intențiunilor” sale, că ,,ar fi foarte fericit să ajungă la o înțelegere amicală cu guvernul ungar care ar putea fi punctul de plecare pentru o colaborare infinit salutară pentru cele două nații a căror soartă este strâns legată prin poziția lor geopolitică”, că „împărțășește părerea că problema existentă între cele două state trebuie reglementată în mod amical, fără tergiversări și în cel mai scurt timp pentru că crede că starea de nervozitate de cele două părți ale frontierei nu trebuie să continue la infinit.

În condiții normale acest răspuns era firesc și de admirat. Nu însă și în condițiile în care guvernul ungar îi ceruse să renunțe la unele părți din trupul țării, făcându-i cunoscut că urma să-i aducă la cunoștință „noua linie de frontieră”.

În continuarea documentului de răspuns, guvernul român își făcea cunoscută poziția în vederea soluționării crizei:

„Noi credem că scopul care este natural să fie urmărit de cele două părți este de a rezolva în mod radical chestiunea minorităților naționale și de a pune cele două state ale noastre în situațiunea de a fi cât mai omogene din punct de vedere etnic, cuprinzând în limitele frontierelor lor cel mai mare număr posibil de conaționali. În acest scop, schimbul de populație – guvernul ungar are în vedere el însuși aceasta în Aide-mémoire-ul său – pare a fi nu numai o măsură eficace, ci atât de important că domină chiar și chestiunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcție de chestiunile schimbului de populație. Cu alte cuvinte, noi credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spațiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar afla în cadrul teritorial al altui stat. Sperăm ca acest principiu, care joacă vădit în favoarea Ungariei – căci ungurii actualmente în România reprezintă un număr mult mai important decât românii din Ungaria – va fi luat în considerare de guvernul ungar.

Sugerând acest principiu nu credem că este de natură a ne angaja în târguială sau prelungirea negocierilor, ceea ce nu ar fi în intenția guvernului român. Dimpotrivă, credem că plecând de la acest principiu se va putea ajunge destul de repede de a-i da o expresie concretă care – în definitiv – se va întemeia și pe nevoia reală a fiecărui stat de a cuprinde între fruntariile sale pe toți conaționalii săi și – în măsura posibilului – pe nimeni altul decât conaționalii săi”.

Entuziasmat de răspunsul Executivului de la București, guvernul ungar a răspuns printr-un nou Aide-mémoire (11 august 1940) în care preciza:

„Spiritul de realitate al guvernului român se manifestă în mod concludent în fraza din Aide-mémoire-ul român din 10 august, care zice între altele: « deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate măsuri spațiul vital al statelor etc. ». Aide-mémoire-ul român indică de acum destul de bine acest spațiu vital… Este însă o dovadă istorică că e vorba de un adevărat spațiu vital pe care guvernul ungar își va îngădui să-l delimiteze printr-o nouă linie de frontieră, care după părerea sa, va fi potrivită de a asigura pacea și amiciția durabilă între Ungaria și România”.

Era deci clar că în concepția Budapestei noua linie de frontieră urma să includă intrândul secuiesc și nu o zonă de la granița de vest a României, cum spera, Ion Gigurtu și colaboratorii.

16 august 1940.
Tratative româno-ungare la Turnu Severin.

Generalul Corneliu Dragalina: „Mentalitatea ungară este neschimbată: refacerea Coroanei Sfântului Ștefan”.

În prima zi a tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin, șeful delegației ungare, Hory András a prezentat un Aide-mémoire (însoțit de o hartă cu linia de frontieră propusă):„Guvernul ungar, în memoriile sale din 7 și 11 august, și-a permis de a expune anumite principii pe baza cărora își întemeiase speranța de a putea ajunge la un compromis cu România. Guvernul român, dându-și foarte probabil seama de această dorință, a binevoit să accepte ordinea de idei pe care guvernul ungar a dezvoltat-o.

Guvernul român, într-adevăr, a trebuit să-și dea seama că guvernul ungar este gata să-și ia responsabilitatea unui compromis leal, chiar cu prețul a grele sacrificii și al unei discriminări manifeste în prejudiciul său.

Situația guvernului ungar nu este ușoară. Este evident că guvernul român, după ce a încheiat un acord cu U.R.S.S. și fiind pe punctul de a încheia un altul cu Bulgaria, în în baza principiului « statu quo ante », a făcut o discriminare în prejudiciul Ungariei, care are un titlu milenar asupra întregii Transilvanii.

Totuși, poporul ungar, care a suferit atât prin dictatul de la Trianon, a înțeles că nu trebuie cauzate suferințe asemănătoare unui popor cu care are ferma intenție de a trăi în bună înțelegere sau, chiar, de a căuta o colaborare durabilă și utilă pentru fiecare din cele două părți. Este de sperat, cel puțin, că poporul ungar va găsi în aceasta o compensație.

Cu acest scop, guvernul ungar își permite a propune României o împărțire a teritoriului în litigiu. Noua linie de frontieră pe care guvernul ungar își permite de a propune guvernului român se găsește pe harta anexată.

Guvernul ungar speră că guvernul român, dacă ia în considerare că partea cea mai bogată din punct de vedere industrial, minier și agricol rămâne sub dominație română și dacă aplică întocmai principiile pe care a binevoit să le dezvolte în memoriul său din 10 august, principii care ar permite a crea spații vitale pentru cele două state pe cât de omogene cu putință din punct de vedere etnic – după ce s-au efectuat schimburile de populație care se impun – va ajunge la concluzia că propunerea guvernului ungar este plină de sacrificii, mai mult decât echitabilă, și că ea este realizabilă pentru binele celor două popoare.

După calculele guvernului ungar, pe teritoriile destul de sărace care ar reveni Ungariei după împărțirea teritoriilor în litigiu, ar trebui asigurată existența a aproape 2,5 milioane de unguri care se găsesc acolo sau se recrutează, în afară de aceștia, din populația celeilalte jumătăți a Transilvaniei și din Vechiul Regat, la numărul cărora ar trebui adăugați acei care au fost alungați de la vetrele lor în 1918/1919 și chiar mai târziu, cărora autoritățile române, în timp ce ei încercau să găsească un remediu contra hotărârilor de expulzare în masă, le-au răspuns că ar fi mai bine « să facă apel la bunul Dumnezeu ».

Pentru a evita orice echivoc, guvernul ungar declară că nu este însuflețit de niciun resentiment și că drepturile tuturor românilor care vor voi să rămână sub suveranitate ungară vor fi respectate tot atât de scrupulos ca cele ale ungurilor.

Guvernul ungar este îndrumat de convingerea că ar fi o politică de scurtă vedere faptul de a reînsufleți supărările trecutului, din moment ce toate problemele dintre România și Ungaria vor fi lichidate. Guvernul ungar nu vrea să cauzesze României răni nevindecabile atunci când îi caută prietenia”.

Consultând harta delegației ungare, Valer Pop, – șeful delegației române, constată că „noua linie de frontieră cerută de Ungaria este excesivă, peste orice măsură”, guvernul ungar revendicând „mai mult decât 2/3 din Ardeal, circa 67 000 kmp cu 3 900 000 locuitori, între care 2.200.000 români și numai 1 200 000 unguri”. La redeschiderea ședinței, Valer Pop a declarat că propunerile guvernului ungar erau „în contrazicere izbitoare” cu cele anterioare și că „nu pot constitui o bază acceptabilă de discuție pentru a crea o atmosferă de destindere și raporturi de prietenie viitoare sau cel puțin de bună vecinătate între cele două țări”. După un dialog „aprig” cu Hory András, șeful delegației române a propus întreruperea lucrărilor până la 19 august 1940, fapt acceptat de șeful delegației ungare.

Analizând consecințele militare ale noii linii de frontieră propusă de guvernul ungar, generalul Corneliu Dragalina concluziona: „Deocamdată, prin frontiera propusă, Ungaria ia cea mai mare parte din litigiu, pregătind în același timp posibilități bune pentru ocuparea restului care rămâne tot litigios. Mentalitatea ungară este neschimbată: refacerea Coroanei Sfântului Ștefan”.

Informat despre cererile Budapestei, Raoul Bossy, ministrul român la Roma, consemna: „Ungurii dau dovadă că au pierdut orice urmă de bun simț, propun o linie demarcațională pornind de pe Mureș la sud de Arad, trecând la nord de Blaj și Sighișoara pentru a coborî la est de Brașov, care ar reveni Ungariei. Cu alte cuvinte, cer două treimi din Ardeal cu patru milioane de locuitori din care peste 2 200 000 de români. Trec la Palazzo Chigi spre a-i exprima lui Ciano toată indignarea noastră față de această atitudine a delegației maghiare”.

19 august 1940.
Tratative româno-ungare la Turnu Severin.

Valer Pop: „Dacă Ungaria vrea să aibă pe secui, la rigoare îi poate avea pe calea schimbului de populație; teritoriul locuit de secui însă face parte în mod organic din pământul românesc și asupra cedării lui nu se poate nici negocia, nici ajunge la un acord, niciodată”.

La reluarea tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin, Valer Pop a arătat că invocarea de către guvernul ungar a evacuării Basarabiei și a nordului Bucovinei și eventuala retragere din Cadrilater „n-au niciun raport” cu problema discutată și a repetat punctul de vedere al guvernului român conform căruia „schimbul de populație domină chestiunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcție de chestiunile de schimb de populație”, că „deplasările de frontiere nu pot fi oportune decât în măsura în care pot augmenta spațiul vital al statelor ce au de a aduce în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar găsi în cadrul teritorial al altui stat”, astfel încât fiecare stat să cuprindă între frontierele sale „pe toți conaționalii și, pe cât posibil, numai pe naționalii săi”.

Șeful delegației române a mai precizat că memoriul ungar din 16 august dovedea „incompatibilitatea totală” a concepției ungare cu cea română, că propunerea ungară „trage o frontieră cu totul arbitrară, care nu decurge din niciun principiu și care nu poate rezista niciunei critici”.

După ce a combătut alte așa-zise argumente ungare, Valer Pop a declarat că propunerea guvernului ungar apare guvernului român „atât de exorbitantă că ar fi justificat să piardă orice speranță în rezultatul final al conferinței de la Turnu-Severin și utilitatea continuării ei”.

Pentru a da totuși încă o dată „dovada sincerității sale în ceea ce privește dorința sa de pace și de conciliere cu Ungaria” a informat că delegația română era dispusă să continue negocierile dacă delegația ungară „ar binevoi să comunice că este gata să accepte în numele guvernului ungar, ca bază de discuție, principiul schimbului de populație”.

Pentru „a studia foarte serios” conținutul declarației române, Hory András a solicitat o pauză de câteva ore.

La reluarea discuțiilor, șeful delegației ungare a declarat că memoriul român ,,respinge explicit și definitiv propunerile ungare și aceasta fără a prezenta nicio altă propunere concretă sau altceva echivalent”.

Apoi a reamintit că guvernul ungar a subliniat de la început că „un acord principial trebuie să fie realizat cu privire la noua linie-frontieră”, că „fără această procedură orice altă discuție ar fi lipsită de elemente indispensabile unei negocieri uitile și serioase”. Pentru ca partea română să-și pregătească răspunsul, ședința s-a suspendat 15 minute.

În acest timp, Valer Pop le spunea lui Hory András și lui Bárdosszy László (într-o discuție neoficială) că Ungaria trebuie să înțeleagă faptul că „dacă ni se cere un teritoriu pur și simplu nu avem nimic de dat . Dacă însă Ungaria vrea repatrierea ungurilor din Ardeal suntem gata a trata, trăgând toate consecințele ce ar decurge din aplicarea principiului etnic realizabil prin schimb de populație”.

Apoi a mai declarat: ,,Câtă vreme există o Românie și o armată română tezele teritoriale nu se discută și nici pământ românesc nu se negociază. Jamais, á tout jamais!”.

La redeschiderea ședinței, Valer Pop a făcut cunoscut că guvernul român „nu are nimic nici de retras, nici de adăugat” față de precizările anterioare, că „față de teza guvernului imperial ungar, care se bazează pe revendicări de ordin teritorial, fără a lua în considerație principiul etnic, teza guvernului regal român s-a întemeiat și se întemeiază, fără duplicitate și fără rezerve, pe principiul etnic, realizabil în practică prin schimbul de populație și comportând drept consecință logică, corective de ordin teritorial, în măsură, bineînțeles, în care acest principiu și-ar găsi aplicare”.

Prin urmare, pentru a evita „orice pierdere de timp”, guvernul ungar trebuia ,,să decidă dacă primește sau nu drept bază de discuție principul etnic cu corolarele sale”.

În continuare, Hory András a solicitat lui Valer Pop o întâlnire între patru ochi declarându-i că s-a decis să plece imediat la Budapesta pentru „o clarificare definitivă”, restul delegației ungare urmând a rămâne la Turnu Severin.

A mai întrebat dacă s-ar putea păstra la Budapesta „o vagă speranță că teritoriul locuit de secui ar putea avea vreo legătură cu Ungaria”. Răspunsul lui Valer Pop a fost categoric:

„Dacă Ungaria vrea să aibă pe secui, la rigoare îi poate avea pe calea schimbului de populație; teritoriul locuit de secui însă face parte în mod organic din pământul românesc și asupra cedării lui nu se poate nici negocia, nici ajunge la un acord, niciodată”.

La acest răspuns tranșant, șeful delegației ungare a încercat din nou „marea cu degetul”, rugând să i se dea „cel puțin o vagă imagine a viitoarei frontiere care ar urma de pe urma schimbului de populație”.

I s-a răspuns că acest lucru se putea ști „în mai puțin de 48 de ore”, după ce Ungaria va accepta însă definitiv principiul etnic realizabil prin schimb de populație, va indica numărul de unguri ce urmează a fi evacuați din Ardeal și dacă se va angaja să-i repatrieze realmente”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/16/o-istorie-a-zilei-de-16-august-video-3/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/16/ziua-de-16-august-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

http://ziarulfaclia.ro/contextul-politic-diplomatic-si-militar-al-dictatului-de-la-viena-din-30-august-1940/

http://www.art-emis.ro/istorie/4364-situatia-si-contextul-istoric-din-august-1940-1.html

https://www.crainou.ro/2017/09/18/cateva-reflectii-la-un-veac-de-la-prima-conflagratie-mondiala-cxxxi/

Valeriu Pop, BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, 1992, p. 18-20
Vasile Moiş, Ioan Corneanu, INTOLERANŢĂ ŞI CRIMĂ, 2012, p. 88-90
Vasile Nuţiu, ISTORIA ROMÂNILOR ŞI CULTURA CIVICĂ. Dicţionar Explicativ, 2010, p. 226-229

 

 

16/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă

 

romania intre 1859 - 2010

 

 

Întîi de toate, statul român a trebuit să apară. Pentru acesta s-au străduit maramureşenii Dragoş şi Bogdan, şi Negru Vodă din Făgăraş; fiecare în felul lui.

La configurarea mai completă a statului moldovenesc a contribuit, zice cronica, şi Alexandru cel Bun, care a introdus noi dregătorii (logofeţia mare, cele două vornicii ş. a.).

Primii reformatori ai statului în Moldova şi în Ţara Românească au fost însă greci din Fanar. În secolul al XVIII-lea ei au luat întâiele măsuri sociale consistente de îmbunătăţire a traiului, principii Mavrocordat ameliorînd atît instituţiile statului, cît şi structura economică şi socială a ţării.

Merită să fie pomeniţi cu recunoştinţă de noi cei de azi. Mai apoi, în prima parte a secolului al XIX-lea, alte reforme importante în principate a făcut un rus, Pavel Kiseleff. El a dat prima constituţie celor două voievodate de la răsărit şi, respectiv, sud de Carpaţi. Ţarul îşi pregătea stăpînirea pînă la Dunăre.

După 1848, generaţia revoluţionarilor a reuşit să contureze, în sfîrşit, cadrul statal de care aveau românii nevoie, unind la 24 ianuarie 1859 ţara Românească şi Moldova. Exponentul lor, primul domnitor al Principatelor Unite, s-a străduit în partea cea mai generoasă a domniei lui să reformeze structurile statului, unificîndu-le efectiv, nu doar cosmetic. Apoi a confiscat averile mănăstireşti şi a împroprietărit ţăranii, creînd o altă bază socială noului stat românesc unit.

Lui Carol I de Hohenzollern îi revin merite mari în consolidarea României. Cu calmul lui tenace, de german, el a asigurat statului românilor stabilitatea politică şi prestigiul internaţional de care avea atîta nevoie. El i-a condus pe români la dobîndirea independenţei de stat, a stabilit sistemul bipartid de guvernare şi a făcut statul de la gurile Dunării parte a uneia dintre marile alianţe diplomatice ale vremii.

Ferdinand I, urmaşul lui Carol, a prezidat unirea de la 1 decembrie 1918, cînd România a devenit un stat naţional întregit şi unitar. În anii care au urmat pînă la cel de-al doilea război mondial, eforturile cele mai mari au fost pentru asigurarea unei românizări pe cît posibil integrale a administraţiei, ca şi pentru împroprietărirea ţăranilor. S-a introdus în viaţa politică şi mecanismul votului universal.

Sub el şi sub Carol al II-lea reforma statală a însemnat mai ales românizarea elitei administrative şi culturale.

Dar în anii ’30, cînd Europa devenea tot mai antidemocrată, Carol al II-lea a experimentat dictatura şi suprimarea partidelor politice, anulînd constituţia liberală a anului 1923. Măsuri ca acestea nu pot trece drept reformiste decît într-o perspectivă care nu agreează democraţia.

Din nefericire, conjunctura internaţională, ca şi unele tendinţe ale vieţii politice din interiorul statului au făcut din acest precedent o primă etapă a totalitarismului românesc.

Transformarea efemeră, dar radicală, a României într-un stat naţional legionar, instalarea dictaturii militare a lui Ion Antonescu şi venirea la cîrma ţării, la puţin timp după război, a comuniştilor au continuat mişcarea de anihilare a cadrului social-politic democratic, balansând România între extrema dreaptă şi cea stîngă.

Dacă în planul măsurilor de reprimare a democraţiei burgheze campionul absolut a fost Gh. Gheorghiu-Dej, care a organizat deportări în Bărăgan şi exterminarea fizică a elitei interbelice, prestigiul cel mai negru l-a obţinut Nicolae Ceauşescu, care în ultimii săi zece ani de guvernare a înfometat şi a supus privaţiunilor unei dictaturi personale întreaga populaţie a ţării.

După 1989, cînd în România înlocuirea regimului politic s-a făcut cu preţul sîngelui, noua constituţie a statului a permis revenirea la un cadru de viaţă democrat.

Reforma însă nu a reuşit să depăşească stadiul declaraţiilor, nivelul de trai atins acum înrăutăţindu-se constant, iar clasa politică reconstituindu-se cu neruşinare într-o oligarhie cinică, insensibilă la marile probleme ale momentului.

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă. 

 

Ovidiu PecicanCum am reformat statul român

http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000034.pdf

 

 

 

CITIŢI ŞI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/16/ziua-de-16-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/16/o-istorie-a-zilei-de-16-mai-video-5/

16/05/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: