CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O fotografie de la sfârșitul sec. al XIX- lea, neștiută până de curând, în care apar Mihai Eminescu, Veronica Micle, I.L.Caragiale, Al. Vlahuță, Iancu Brezeanu, Aristizza Romanescu ș.a.

 

 

 

 

 

Imagini pentru vedere bucuresti 1888 photos

 

Bucureștiul de odinioară. Vedere panoramică luată din Turnul Colței.
Acuarelă după o fotografie de Carol Pop de Szathmary (1812 – 1888).
Din colecțiile Muzeului de istorie a municipiului București.
 

 

 

 

 

 

Site-ul webcultura.ro, scrie  AICI  că în anul 1888 Veronica Micle și Mihai Eminescu s-au fotografiat în București, împreună cu un grup de scriitori și actori, în fața a ceea ce astăzi numim “Hanul lui Manuc”, aflat pe malul Dâmboviței (pe atunci recent canalizată și cu un gard protector refăcut).

În acea vreme, clădirea se numea “Hotel Dacia”.

Fotografia a fost dăruită de actorul Nicolae Soreanu, în semn de prețuire, ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu, cel care realiza afișele pentru Teatrul Național și s-a transmis din generație în generație în familia Teodorescu.

În primăvara lui 1888 Eminescu venise în Capitală, la stăruința Veronicăi. Își reluase activitatea de gazetar, după ce un timp fusese bolnav, mergea la teatru (Veronica Micle frecventa cu plăcere Teatrul Național), și era văzut prin cafenele. 

 

 

 

 

 

Eminescu-Micle-2

 Judecând după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii.  

 După cum aminteşte C. Bacalbaşa, „Piaţa de flori şi hala din faţă nu existau” în vremea lui Eminescu.

Cei ce ştiu cum arăta Dâmboviţa prin anii ’70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia malurile râului. În dreapta se află Biserica Sf. Ion.

Se ştie că vechiul Hotel „Dacia” ( cum era numit atunci „Hanul lui Manuc”), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu.

În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii.

La 1 mai 1879, la Hotel „Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară”, directorul său fiind chiar I. D. Ionescu.

Grădina avea două rânduri de loji, cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau folosite peste 2.000 de becuri cu gaz.

Astfel se explică prezenţa firmei cu numele Dumitru Ionescu pe faţada clădirii.

Dar cine sunt, oare, personajele din fotografie ? O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional.

Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu.

Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel la noi, până în zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Eminescu (1) este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle (2). Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt, în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt, Caragiale (3), iar în dreapta, cu melonul în mâna stângă, actorul Ştefan Iulian (4).

Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlahuţă (5). În centrul fotografiei se află Aristizza Romanescu (6) iar jos, între Caragiale și Ștefan Iulian (i se vede numai capul), actorul Iancu Brezeanu, pe vremea aceea student (7). Fotografia este făcută în 1888, pe malul Dâmboviţei. În fundal se vede Hanul lui Manuc.

 Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu (1). Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale fusese numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C.I. Stăncescu.

În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar (în toamnă a înființat și „Fântâna Blanduziei”), mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei „Lupta”, a lui Panu.

 Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere Teatrul Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative.

Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Caragiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de Hotelul „Dacia”.

Existenţa cocardelor şi a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la “Hotelul Dacia”.

În prim plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale (3), având capul descoperit, „duelându-se” cu bastonul cu Ştefan Iulian (4), actor al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Acest Ştefan Iulian, care ţine în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale, „O Noapte Furtunoasă.”

Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (7) (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din „O scrisoare Pierdută” şi al lui Ion, din „Năpasta”, de I.L. Caragiale.

Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (6) (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, „băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea. În sfârşit, în rândul doi apar şi câţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: „Dl.Goe”, „Vizită” etc.

Ultima mărturie a unei iubiri fără egal



Se spune că Eminescu a acceptat să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o stăpânise pe Veronica ani buni. După cum spune Slavici, în aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiase cu Eminescu. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa Veronica îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel: „Mă pierd uitându-mă la tine / Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” („La un portret”).

În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului rămasă singură la Botoşani, îi cerea fratelui său Mihai Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia acestuia, făcută la 19 ani. Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.

Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional.

În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.

 

 

 

 

 

Surse: 

https://www.timpul.md/articol/fotografie-inedita-eminescu-veronica-micle-caragiale-si-vlahutain-mijlocul-unui-grup-de-actori

https://identitatea.ro 

06/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Domnul Eminescu despre înaintarea Rusiei

 

 

 

 

 

Imagini pentru eminescu photos

 

 

 

”Înaintarea Rusiei

 

La începutul veacului XVIII hotarele de la răsărit ale împărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celealalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare.

Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea de la Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.

La încheierea tratatului de la Pasarovitz, Curtea din Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

În sfârşit, tratatul de pace de la Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă în mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult sau mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblîzite.     

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Lupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s-a produs totdeauna în Rusia. 

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

Încă Ţaru Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au sfărâmat sub pasul lor. 

Leşii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe faţa pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii; au căzut sub stăpânirea Ţarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celealalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

În mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s-au retras.

Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român.

În tratatul de la Paris, Rusia nu a fost lipsită de nici unul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.”

 

 

 

Mihai Eminescu

Timpul, 6 mai 1878         

 

 

Au trecut două sute de ani de când Rusia a anexat Basarabia la 1812, şi acest lucru a lăsat urme adânci, de neşters în conştiinţele oamenilor. Astăzi, când Basarabia este sfâşiată, dar independentă, cu o porţiune ocupată militar de o putere străină, dar în cea rămasă te poţi exprima liber, se pot observa multe paradoxuri şi contradicţii.

Anii de ocupaţie, crimele, execuţiile, deportările, jafurile şi asasinările au putut fi uitate sau ignorate, dar fenomenul pervers lăsat de ocupant, cel al „mancurtizării” unei părţi a populaţiei, ne iese pregnant în faţă cu fiecare ocazie şi este cu atât mai puţin explicabil.

De pildă, în toate sondajele de opinie, o proporţie importantă din populaţie are încredere în Rusia şi consideră că Rusia este cel mai mare prieten al Moldovei, un segment mult mai însemnat faţă de cei care au aceleaşi simţăminte faţă de România.

Asta în timp ce Rusia încă ţine sub ocupaţie militară 11% din teritoriul ţării (peste 40% din acest teritoriu sunt români) pentru care au murit peste o mie de oameni în războiul din 1992 şi chiar anul acesta trupele de ocupaţie au mai făcut o victimă, pe românul Vadim Pisari de 18 ani. Este greu de explicat această dragoste faţă de ocupant, dragostea victimei faţă de călău care are nuanţe masochiste.

În psihologie s-a găsit şi termenul pentru a descrie relaţia dintre răpitor şi ostatic în cadrul unor evenimente de luări de ostateci, sindromul Stockolm.

În cursul acestor luări de ostateci, se ajunge ca aceştia să simtă înţelegere faţă de răpitori, chiar dacă sunt victimele lor, şi de multe ori să intervină pentru ei. Este un fenomen care se studiază în continuare, mecanismele lui de declanşare la nivel psihic încă nu sunt lămurite, ca orice fenomene care implică creierul şi comportamentul uman, în general.

Dar pentru a pătrunde mai bine acest simptom Stockolm, cei ce se ocupă cu studierea lui ar putea să o facă mai bine în Republica Moldova printre acei care încă îi îndrăgesc atât pe ruşi, deşi în mod sigur vei găsi printre rudele lor deportaţi prin Gulag.

S-ar putea ca în acest caz să fie vorba de un sindrom Stockolm combinat cu o spălare de creier, şi tot nu ai obţine o explicaţie satisfăcătoare. Să ne imaginăm un sclav pe o plantaţie, care lucrează până cade jos pentru stăpânul său, este bătut dacă nu o face, apoi seara se duce şi se laudă faţă de alţii cât este de bogat stăpânul său şi umblă mândru din pricina asta.

Totuşi, cetăţenii moldoveni aleargă după cetăţenia românească, nu după cea rusească.

„O ţară în care termenul de patriotism şi cel de naţionalism sunt antagonice este sortită dispariţiei” spunea Oleg Serebrian, un geopolitician de dincolo de Prut. Iar Republica Moldova este una dintre aceste ţări, deoarece să fi patriot aici înseamnă să lupţi pentru Republica Moldova, iar să fii naţionalist înseamnă să lupţi pentru România. Naţiunea şi patria, în cazul unui locuitor dintre Prut şi Nistru, sunt noţiuni contradictorii, deci acest stat este menit să dispară în timp.

Tocmai de aceea, cei despre care vorbeam la începutul articolului, au trebuit să inventeze o naţiune, cea moldovenească, pentru ca patriotismul şi naţionalismul să sune la unison. Dar sună fals, teoria este atât de năstruşnică încât te gândeşti cum de este posibil ca oameni aparent serioşi să se ocupe de aşa ceva. Şi totuşi o fac, cu argumente care mai de care mai ilare.

Am auzit unul nou, conform căruia România şi românii există doar din 1859, pe când Moldova şi moldovenii din secolul XIV, de aceea moldoveniştii trec la contraatac, cerând alipirea Moldovei până la Carpaţi Republicii Moldova. Cererea lor are sens, până şi ei îşi dau seama că un stat cât o bucată din Basarabia nu are cum să subziste pe termen lung, nu are baza unui stat viabil. Am expus într-un articol anterior faptul că inclusiv unii politicieni, scriitori, geografi ruşi recunosc faptul că Basarabia este a României (vezi Românitatea Basarabiei după autorii ruşi). Dar corifeii moldovenismului insistă până dincolo de limita ridicolului.

Argumentul lor este ilar, după cum spuneam. De ce nu merg să îl repete italienilor, care până la 1861 (tocmai au aniversat o sută cincizeci de ani de la unificarea Italiei) erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, la fel ca şi românii în ţările române.

La fel şi Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria ş.a.m.d , iar locuitorii erau prusaci, bavarezi, ş.a.m.d. Chiar după teoria lor şchioapă, observaţi că România este mai veche decât Germania sau Italia, nu-i aşa? În fine, nu are rost să mai pierdem vremea cu asta, la altceva doream să ajung.

Ca orice naţiune, cea moldovenească avea nevoie de mai multe lucruri, de eroi naţionali şi de genii naţionale. Aşa că, după ce în treacăt a apărut şi un dicţionar român-moldovenesc, corifeii naţiunii moldoveneşti i-au confiscat rapid pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu, instalându-i în fotoliile de erou şi poet al naţiunii moldoveneşti.

În graba lor, aceşti moldovenişti au uitat două lucruri. Primul, cuvântul lui Ştefan cel Mare, care spunea că mai bine te faci frate cu turcul decât cu muscalul.

Al doilea lucru, au uitat să-l citească pe Eminescu, evitând poate astfel ceea ce Eminescu numea „formă fără fond”, respectiv ideea naţiunii moldoveneşti. Poate le-ar fi convenit ca Mihai Eminescu să fie doar poetul romantic îndrăgostit, vorbind doar de plopii fără soţ, de codru, poate din când în când vorbind de un luceafăr şi un demiurg.

Câteva poveşti pe lângă Făt-Frumos din lacrimă şi atât, fără a intra în fondul problemei. Dar şi în poezie moldoveniştii au dat greş, nu degeaba mentorii lor l-au interzis, apoi i-au interzis doar câteva din poeziile sale. Cum zice Eminescu în Doină:

„De la Nistru pân’la Tisa / Tot românu plânsu-mi-sa”. Da, aşa e, e până la Tisa şi nu până la Prut sau Carpaţi, este românu şi nu moldoveanu.

Ce ne facem mai departe: „De la Hotin pân’la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”?

Muscalii, tovarăşi, nu românii sau valahii!

Asta dacă te rezumi la poezia lui Eminescu. Dar ce se fac moldoveniştii dacă pătrunzi mai adânc în opera eminesciană? Trebuie menţionat că Eminescu, până la 1883, la internarea sa în ospiciu, avea doar vreo patruzeci de poezii publicate, opera sa de bază fiind articolele politice din ziarele vremii, în special la Timpul. Dacă aceşti moldovenişti ar fi citit fie şi numai câteva din articolele sale politice, nu s-ar fi grăbit să-l includă în rândul moldoveniştilor, ba dimpotrivă.

În primul rând, Eminescu nu foloseşte niciodată termenul de popor moldovean, ci numai de cel românesc.

Iar articolele sale sunt atât de încărcate de sentimente pure româneşti încât nu ai cum să le treci cu vederea.

Articolele sale sunt scrise cu o atenţie deosebită asupra frazei, lucrate cu grijă, întocmai ca şi un poem, dar sunt atât de cuprinzătoare la aspectele politice, istorice, de actualitate ale vremii, dar şi de geopolitică, făcându-l pe Eminescu unul dintre geopoliticienii români ai secolului al XIX-lea. Nu este de mirare că stătea la masă la Capşa ore în şir  alături de alţi scriitori şi publicişti de marcă, cum ar Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.

Dar să vedem câteva din cele scrise de Eminescu pe tema Basarabiei, cuvinte la care moldoveniştii ar trebui să ia aminte: „Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor” sau „A rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”.

Unde sunt moldoveniştii care să discute sau conteste cuvintele marelui Mihai Eminescu? Dar Eminescu, în virtutea geniului său, a prevăzut oarecum şi tendinţa asta a unora de a se erija în apărători ai moldovenismului, explicând-o prin tipul de dominaţie rusească, demoralizatoare cum o numeşte, de asemenea face şi o analiză a necesităţii Rusiei spre expansiune, şi toate acestea sunt valabile chiar şi în ziua de astăzi.

Au trecut 162 de ani de la naşterea lui Eminescu, şi astăzi ni se pare mai actual ca şi oricând, la fel ca şi un alt mare contemporan şi prieten al său, mai ales cu privire la politica internă. Mă refer aici la Caragiale.

 

  Negrea Cristian 

http://cristiannegrea.blogspot.com/

27/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Expansionismul rus analizat într- un articol al domnului Eminescu

 

 

 

 

Imagini pentru caracatița ruseasca si romania caricaturi photos

 

 

 

Înaintarea Rusiei

 

 

La începutul veacului XVIII hotarele de la răsărit ale împărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celealalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare. Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea de la Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.

La încheierea tratatului de la Pasarovitz, Curtea din Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

În sfârşit, tratatul de pace de la Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă în mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult sau mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblîzite.     

 

 

 

 

Imagini pentru expansionism rusesc photos

 

FOTO: Caricatură politică din 1792, ridiculizând tendinţele expansioniste ale împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei

 

 

 

 

 

 

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Lupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s-a produs totdeauna în Rusia.

 Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

Încă Ţaru Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au sfărâmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe faţa pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii; au căzut sub stăpânirea Ţarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celealalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

În mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s-au retras.

Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român.

În tratatul de la Paris, Rusia nu a fost lipsită de nici unul din aceste câştiguri.

Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.

Articol publicat în ziarul Timpul, 6 mai 1878         

 

16/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: